Luna noiembrie în 4 zile: pomenirea Cuviosului Pãrintelui nostru Ioanichie cel Mare, de la Olimp (+846).
Acest fericit a trait pe vremea luptatorilor impotriva sfintelor icoane, nascandu-se in tara Bitiniei, din tata care se numea Miritrichie si din mama ce se numea Anastasia. Si, incepand el a veni in varsta, din porunca parintilor sai, pastea vitele si cauta sa cunoasca ce este viata crestinilor, pazind poruncile Domnului. Si ajunsese a fi foarte imbunatatit, povatuindu-se de Duhul Sfant, la o viata de ascultare si de rugaciune. Si, cand isi facea rugaciunea, isi insemna turma sa cu semnul crucii si ramanea turma lui nemiscata si nerisipita de fiare si de talhari. Deci, ajungand el la plinatatea varstei, adica la 43 de ani, fericitul Ioanichie era un barbat frumos, voinic cu trupul si bun pentru pentru oaste. Drept aceea, trimisii imparatului, care alegeau astfel de barbati pentru paza imparatiei, l-au luat si pe Sfantul cu dansii, scriindu-l la oaste.
Si, dintru acea vreme, era infricosator vrajmasilor, pentru voinicia lui si iubit ostasilor celor impreuna cu dansul, pentru bunatatea si smerenia lui. Insa diavolul, pizmuind viata lui cea imbunatatita, l-a tras pe dansul in lupta impotriva sfintelor icoane. Si Ioanichie a fost atat de inselat de aceasta ratacire, incat arunca icoanele de prin biserici si prigonea pe cei ce se inchinau inaintea lor, nevrand nici sa auda vorbindu-se de sfintele icoane, credinta lui neputand intelege o vreme ratacirea de la curtea imparatilor sai. Dar Dumnezeu l-a izbavit de aceasta inselare, printr-un calugar care-l scoase din ratacire, zicandu-i pe nume, fara sa-l cunoasca mai dinainte: "O, fiule Ioanichie, daca te numesti crestin, pentru ce treci cu vederea icoana lui Hristos ? Zadarnice sunt toate ostenelile faptelor tale celor bune, daca nu ai credinta cea dreapta". Si, cunoscand ca de la Duhul Sfant s-a facut aceasta, a cazut la pamant, inchinandu-se. Si cerand iertare, ca din nestiinta a gresit, a fagaduit indreptare.
Deci, lasand cinstea si marirea pe care socotea imparatul sa i le dea pentru faptele sale de mare vitejie, Sfantul, dupa 24 de ani in slujba ostaseasca, parasind ostirea, s-a tras la muntele Olimpului si a mers la cei ce petreceau in viata calugareasca, vrand sa inceapa razboiul contra duhurilor rautatii celei de sub cer.
Si parandu-i rau de greseala lui se pedepsea cu post si cu tot felul de nevointe ale trupului si sufletului sau.
Deci, a invatat sa citeasca si sa deprinda psalmii pe de rost si umbla prin manastiri, cautand sa cunoasca randuiala vietii monahilor. Si a invatat pe de rost mai intai treizeci de psalmi, dorind mereu si cautand linistea pustniciei si incerca a se adaposti in chilii singuratice prin munti si prin paduri. Si a dus asa viata pustiniceasca timp de 12 ani, dupa care s-a facut monah in manastirea Erest, ca acest pustnic, imbunatatit in fapte bune, inca nu era calugar.
Si, invatand pe de rost toata Psaltirea, a primit de la Hristos darul de a trece raul pe deasupra apei cu picioarele neudate, darul de a se inalta de la pamant in timpul rugaciunii nu numai cu duhul, dar si cu trupul sau, darul de a putea fi de fata, fara a fi vazut, si darul de a tamadui pe cei bolnavi, al facatorilor de minuni. Si, umbland, canta psalmii lui David, la fiecare stih adaugand cuvintele acestea: "Nadejdea mea este Tatal, scaparea mea este Fiul si acoperamantul meu este Duhul Sfant"; si aceasta era ca o dulceata pe limba sa si se veselea.
S-a asezat in cele din urma, intr-o mica chilie langa manastirea sa, pe muntele Antida si a avut fericirea, inainte de sfarsitul sau, de a fi partas la biruinta cinstirii sfintelor icoane (843), impreuna cu Sfanta imparateasa Teodora si cu Sfantul patriarh Metodie al Constantinopolului. Si asa, plin de zile, Sfantul Ioanichie s-a mutat la Domnul, in varsta de nouazeci si patru de ani. Dumnezeului nostru, slava !
Mai multe despre Cuviosul Parintele nostru Ioanichie cel Mare de la Olimp, puteti gasi in
Întru aceastã zi, pomenirea Sfintilor Mucenici Nicandru, episcopul Mirelor si Ermeu preotul, hirotoniti de Sfântul Apostol Tit.
Acesti Sfinti, dezlipind pe multi de la idoli si apropiindu-i de Hristos, au fost parati la Libaniu, dregatorul cetatii si, pentru ca nu s-au supus poruncilor lui, acesta i-a pedepsit, legandu-i de caii lui de razboi si tarandu-i mult, pana se rupea carnea de pe trup si se rosea pamantul pe unde treceau. Au fost spanzurati, apoi, pe lemn si cu unghii de fier strujiti si cu faclii arsi. Asemenea, i-a bagat intr-un cuptor ars in foc si, ramanand nevatamati din voia lui Dumnezeu, a poruncit ratacitul acela sa le bata piroane prin inima, prin capete si prin pantece. Si, inca fiind cu suflete, i-a bagat in groapa si i-a acoperit cu pamant. Si asa, cu acea cumplita si nesuferita sila si-au dat sufletele lor sfintite la Dumnezeu.
Mai multe despre Sfintii Mucenici Nicandru Episcopul si Ermeu preotul puteti gasi in
Întru aceastã zi, cuvânt din Pateric, despre rãbdare si despre ascultare.
Ne spunea noua cineva din parinti, ca un carturar antiohian a venit la un parinte zavorat si-l ruga pe el sa-l primeasca si sa-l faca monah. Si i-a zis lui staretul: "Daca voiesti sa te primesc, vinde-ti toata averea ta si o da la saraci, dupa porunca Domnului si te voi primi pe tine". Deci, el, ducandu-se, indata a facut asa. Dupa aceasta, iarasi i-a grait lui alta porunca, zicandu-i: "Oare, vei putea pazi ca sa nu vorbesti ?" Iar el a fagaduit sa faca asa si a petrecut cinci ani, negraind. Apoi au inceput altii a-l slavi pe el. Iar parintele sau i-a zis lui: "Nu-mi este mie de trebuinta, dar te voi slobozi pe tine in Egipt, la o viata de obste" si l-a slobozit pe el ca sa vada, oare, va incepe a vorbi, sau nu.
Iar acela savarsindu-si porunca, nimic n-a grait. Deci, parintele acela ce-l primise pe el, voind sa-l ispiteasca, de este mut sau nu, l-a trimis pe el pentru raspuns, peste un rau mare, in vreme de puhoi, ca, de nevoie, sa zica: "Nu pot trece". Si, trimitand alt frate, a mers dupa el, ca sa vada ce va face. Iar el, cum a venit la rau, neputand sa-l treaca si-a plecat genunchii la rugaciune si, iata venind un crocodil, l-a luat pe el si l-a dus de cealalta parte. Iar dupa ce si-a facut porunca, a venit la rau si iarasi l-a luat pe dansul crocodilul si l-a adus in aceasta parte. Iar fratele cel trimis dupa dansul, venind, a spus acestea parintelui si fratilor si s-au minunat.
Iar dupa aceea, trecand candva vreme, a raposat monahul. Si parintele acela, catre care fusese trimis el dincolo de rau a trimis veste zicand: "Macar ca ai trimis un mut, insa ingerul lui Dumnezeu era". Atunci, parintele cel zavorat i-a spus lui adevarul, zicandu-i: "Nu era mut, ci chiar prea vorbaret, numai ca, pazind porunca pe care i-o dadusem lui mai dinainte, a petrecut asa". Si auzind aceasta, toti s-au minunat.
Întru aceastã zi, cuvânt al lui Evagrie monahul, despre curãtia cea deplinã si despre înfrânarea de la vorbirea cu femei si de a cãuta în fata lor, despre nesatiul pântecelui si despre desfrânare.
Curatia cea deplina se zideste din infranare, iar infranarea se face din frica lui Dumnezeu. Iar frica lui Dumnezeu se salasuieste din durerea inimii. Iar cel ce nu se teme de Dumnezeu si nu are frica de El in inima sa si nu se infraneaza de la toate relele care ii insala sufletul si trupul, unul ca acela cade in multe si grele pacate. Insa, neinfranarea este povatuitoarea a tot pacatul. Iar, mai inainte de toate, ea aduce pe om la lacomia pantecelui si la satiul cel peste masura, din care se naste desfranarea, care este mai grea si mai cumplita decat toate pacatele. Ca pierde si insala pe tot omul si, ca si cu o undita, trage inima spre aceasta fapta rea. Pentru aceasta rautate zice dumnezeiescul Apostol: "Orice pacat pe care-l va savarsi omul este in afara de trup. Cine se deda insa desfranarii pacatuieste in insusi trupul sau. (I Cor., 6, 18). Pentru aceea, lacomia este un lucru rau si maica a nesatiului si mijlocitoarea desfranarii. Untdelemnul creste para din felinar, iar hrana aprinde focul patimii in cel ce se apropie de femeie, ca sa auda cuvinte stricatoare de suflet, iar dupa aceea ca sa faca si desfranare.
Insa vorba de femeie este ca o invaluire de apa mare, care afunda corabia: de vreme ce din vorbirea cu femeia se zamisleste acel iute foc al poftei si se naste gandul desfranarii si intuneca ochiul cel sufletesc, adica mintea. Si din mintea cea neinfranata se face inima insagetata cu sageata vrajmasului, spre fapta cea de desfrau. Iar, dupa ce face omul desfranare, atunci mintea lui se intuneca si ramane ca un iesit din minte si ca un rob, sau se poarta de gandul cel de desfranare ca un vrajit, neavand nici o stapanire de sine peste voia sa. Pentru aceea, cade in acea desavarsita pierzare. Si, petrecand in multime de razboaie, adeseori primeste si rani. Asemenea si cela ce vorbeste cu femeile: multe rani aduce sufletului sau. Deci, cu dreptate zice cineva: "Nu vorbi cu femeia, ca sa nu te arzi cu focul ei". Pentru ca vederea si vorba cu femeile, ca o sageata, raneste inima; ba si mai mult: sageata raneste numai trupul, iar frumusetea fetei pierde si sufletul si trupul, precum zice dumnezeiescul Gura de Aur: "Ca otrava cumplita slobozeste, care se revarsa in tot trupul". Si, cu cat mai multa vreme va zabovi, cu atat mai multa spurcaciune face. Iar cel ce se pazeste de unele sageti ca acestea, nu iese la adunari nicidecum, nici la praznuirile cele cu ospete vatamatoare de suflete, nici nu merge sa vada fetze frumoase. Pentru ca mai de folos este, precum scrie la Proverbe, a petrece in casa de plangere, decat in casa de ospete si a cauta cinste la praznicele cele mirenesti si a privi fetzele cele frumoase, de vreme ce, de la aceasta, mare primejdie se face sufletului si la moarte insasi il duce, daca va face omul fapta lui cea cumplita.
Pentru aceea, sa nu indraznesti a umbla la ospetele cele necuviincioase, sa fugi de vorba cu femeile si sa nu cauti la fetzele lor cu pofta si sa te opresti si sa te feresti de bucatele cele de multe feluri. Si asa, te vei izbavi de fapta desfraului si-ti vei mantui sufletul tau si te vei slobozi de vesnica osanda.Si, daca voiesti ca pana in sfarsit sa fii deplin curat, sa nu dai femeilor indraznire sa caute la tine si nici sa nu vorbesti cu dansele. Pentru ca, mai intai, cinstite sunt si magulitoare cu chipul si cu raspunsul, iar, mai pe urma, cu totul indraznesc si cuvinte amagitoare iti arunca, ca sa viseze mintea ta si sufletul. Si, iarasi, intai vorbesc lin si dulce, precum zic Proverbele "Miere, adica, din buze le pica, iar pe urma se afla mai amare decat pelinul". Cu adevarat, asa este, fara de minciuna. Ca cei ce se lipesc de femei straine abia pot sa se izbaveasca si multi au pierit din pricina aceasta. Pentru aceea, la aceleasi Proverbe zice: "Sa bei din fantanile tale, iar nu din cele straine". Si, iarasi, dumnezeiescul Apostol zice: "Sa fiti indestulati cu leafa voastra, iar de partea straina sa nu va atingeti".
Dar, sa graim iarasi, despre vorbele cele de mai sus. Cand femeile stau la vorba, atunci au cautatura in jos si cauta cu cucernicie si intreaba de curatie si asculta cu dulceata. Iar dupa aceea, cautand mai sus putin si aratandu-se mai mult, iau aminte la cele ce se graiesc si dupa aceasta isi pun un zambet pe fata si indata, razand, se infrumuseteaza si mai mult si se arata luminoase la vedere, ca si cand si-ar schimba fata. Si, spunand cuvinte frumoase, nasc patimi, adica indeamna spre pofta. Sprancenele isi ridica si ochii isi intorc incoace si incolo si isi slobozesc genele jos si apoi, incet, le ridica iarasi si, cu iscodire, cauta cumplit, cu mare poftire, ca sa franga inima celor tineri si altora care se invoiesc cu aceasta, ca sa savarseasca cu dansii pofta cea necurata. Inca isi mai intind grumajii si tot trupul si buzele si le tocmesc cu buna cuviinta si graiesc cuvinte inaltate si alcatuiesc povestiri dulci la auz, ca pustiu cu totul sa-ti faca sufletul tau. Iar acestea toate, facandu-se de dansele, te trag pe tine in lantul cel mult impietrit, care te duce la desavarsita pierzare, adica la moarte, iar dupa aceea, la vesnica osanda. Si asa, amagesc si-ti robesc sufletul tau si mintea, intocmindu-se cu acele blande si dulci cuvinte si schimbandu-se in tot chipul, cu adevarat ele pazesc intr-insele totdeauna o otrava cumplita si ne ranesc sufletele noastre. De fiara neimblanzita sa nu te apropii, asemenea si de femeia tanara sa nu te atingi. De foc apropiindu-te si arzandu-te de el, degraba sari in laturi. Iar slabanogindu-te de cuvintele femeiesti, nu poti ca sa sari in laturi degraba, pana ce si fapta cei face. Ca, precum magnetul tine fierul, asa si vorba femeii nu te lasa de la sine, pana ce nu pomenesti, intru tine, de frica lui Dumnezeu si pana nu sari in laturi singur de la dansa. Drept aceea pazeste-te de o patima si fapta rea ca aceasta, ca sa te izbavesti si de nesuferitele chinuri vesnice.
Insa aceste invataturi nu numai noua, monahilor, ne folosesc, ci tuturor oamenilor celor ce vor sa se mantuiasca, intru Hristos Iisus Domnul nostru, Caruia se cuvine slava, impreuna cu Tatal si cu Sfantul Duh, totdeauna, acum si pururea si in vecii vecilor ! Amin.
Sursa:
http://www.ortodoxism.ro/proloagele/noiembrie/Proloage04Nov.shtml
http://www.e-icoane.ro/index.php?categoryid=41&p2000_sectionid=28&p2000_imageid=1222
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu