Proloagele din 11 noiembrie

Luna noiembrie în 11 zile: pomenirea Sfântului Mare Mucenic Mina, cel din Mitropolia Cotiani (+304) Sfântul Mina a fost pe vremea împărăţiei lui Diocletian şi Maximian (286-305) şi era din ţara Egiptului, creştin cu credinţa, iar cu slujba ostaş din ceata tribunului Firmilian, aflându-se în răsărit cu trupa sa, în Cotianiul Frigiei, unde stăpânea dregătorul Arghirisc. Deci, aceşti împăraţi păgâni au dat poruncă în toate părţile ca, oricine nu se va închina zeilor, să fie pedepsit cu chinuri şi cu moarte, încât pretutindeni creştinii erau siliţi să jertfească idolilor. Atunci, fericitul Mina, nesuferind să vadă cinstindu-se rătăcirea idolească şi închinarea la idolii cei fără de suflet şi-a lepădat ostăşia şi s-a dus în munte, în pustie, voind mai bine a vieţui cu fiarele, decât cu un popor care nu cunoaşte pe Dumnezeu. Şi, umbla din loc în loc, învăţând legea lui Dumnezeu şi curăţindu-şi sufletul cu postul şi cu rugăciunea. Şi, trecând multă vreme, s-a făcut în cetatea Cotiani un mare praznic idolesc, la care, adunându-se mult popor păgânesc, se făceau jocuri şi întreceri, alergări şi lupte în cinstea necuraţilor zei. Deci, întărindu-se îndeajuns şi auzind de acest praznic, Sfântul Mina s-a aprins de râvnă pentru Hristos şi, lăsând munţii şi pustietatea, a venit în cetate. Şi, stând în mijlocul oamenilor, la un loc înalt, a propovăduit cu îndrăzneală pe Hristos. Prins şi adus înaintea dregătorului Arghirisc, acesta l-a osândit să fie bătut fără cruţare cu vergi şi târât prin cioburi ascuţite, de i-au sfârtecat trupul. L-au frecat apoi cu gheme de păr aspru, fără milă, l-au ars cu făclii şi l-au tras pe o roată. Dar Hristos îşi întărea Mucenicul care, rămânând nestrămutat în credinţă, striga cu glas mare: "De Dumnezeul meu nu mă voi lepăda. Al lui Hristos am fost, sunt şi voi fi şi idolilor voştri nu voi jertfi, nici le voi pleca genunchiul meu". Acestea auzindu-le dregătorul, a dat cea din urmă hotărâre, zicând: "Lui Mina ostaşul poruncim să i se taie capul cu sabia". Şi aşa, Sfântul Mina a luat de la Hristos cununa Mucenicilor. Din minunile Sfântului Mina, istorisite de Timotei, arhiepiscopul Alexandriei. După moartea păgânilor, şi urătorilor de Dumnezeu împăraţi ai Romei, împărăţind dreptcredinciosul împărat Constantin cel Mare şi credinţa în Domnul nostru Iisus Hristos sporind, atunci, oarecare iubitori de Hristos din cetatea Alexandriei, căutând şi aflând moaştele Sfântului slăvitului Mucenic al lui Hristos Mina, au zidit o biserică cu numele lui. În aceeaşi vreme, un negustor dreptcredincios din ţinutul Isauriei, venind în Alexandria pentru neguţătorie şi auzind de minunile şi de tămăduirile cele multe care se făceau în biserica Sfântului Mina, a zis întru sine: "Mă voi duce şi eu, deci şi mă voi închina cinstitelor moaşte ale Sfântului Mucenic şi voi duce şi eu un dar în biserica lui, ca să-mi fie mie Dumnezeu milostiv, cu rugăciunile răbdătorului Sau de chinuri". Şi aşa, sculându-se, a purces, luând cu sine o pungă plină de galbeni. Şi, venind la un iezer făcut de revărsarea mării, a aflat o trecătoare şi a venit la locul ce se zicea Loxonita şi, acolo, ieşind la ţărm, îşi căuta loc unde să se odihnească peste noapte, că era seară. Şi aflând o casă, a zis stăpânului ei: "Prietene, fie-ţi milă şi mă primeşte în casa ta, ca să dorm peste noapte, că a apus soarele şi mă tem a merge singur pe cale şi nici nu am tovarăş să călătorească cu mine". Iar cel cu casă a zis: "Intră, frate şi rămâi aici, până ce se va face ziuă". Deci, intrând oaspetele în casă, s-a culcat şi a adormit. Iar cel cu casa, văzând la oaspete punga cu galbeni, a râvnit la ea şi, îndemnat fiind de diavolul, a gândit să ucidă pe oaspetele său, ca să ia aurul. Deci, s-a sculat la miezul nopţii şi l-a sugrumat cu mâinile sale, apoi, tăindu-l în bucăţi, l-a pus într-o coşniţă şi l-a ascuns în cămara sa cea mai dosnică, căutând un loc foarte ferit, unde să-l îngroape. Pe când cugeta el acestea, s-a arătat Mucenicul lui Hristos, Mina, şezând pe cal, venind ca un ostaş trimis de împăratul şi, intrând pe uşă în casa ucigaşului, întreba de oaspetele cel ucis. Iar ucigaşul se lepăda, zicând către Sfântul: "Nu ştiu ce spui, stăpâne, n-a fost la mine nimeni". Iar Sfântul, pogorându-se de pe cal, a intrat în cămara cea mai dinlăuntru. Şi, aflând coşniţa, a tras-o afară şi a zis către ucigaş: "Ce este aceasta?" Iar acela, foarte înfricoşându-se, s-a aruncat pe sine la picioarele Sfântului. Iar Sfântul, alcă-tuind bucăţile celui tăiat şi rugându-se, a înviat pe cel mort. Şi a zis către dânsul: "Dă slavă lui Dumnezeu !". Iar el, sculându-se ca din somn şi cunoscând ce a pătimit de la cel cu casa, a proslăvit pe Dumnezeu şi se închina ostaşului celui ce se arătase, mulţumindu-i. Deci, Sfântul, luând aurul de la ucigaş, l-a dat omului celui înviat şi i-a zis: "Mergi în calea ta cu pace". Iar întorcându-se către ucigaş, l-a prins şi l-a bătut, certându-l pe dânsul, iar el cerea iertare. Iar Sfântul, dându-i iertare şi rugându-se pentru dânsul, a încălecat pe cal şi s-a făcut nevăzut de la ochii lui. Era în Alexandria un om cu numele Eutropiu. Acesta a făgăduit să dea la biserica Sfântului Mina un blid de argint şi, chemând pe argintar, i-a poruncit să-i facă lui două blide de argint: un blid pe numele Sfântului şi să scrie pe el cuvintele acestea: "Blidul Sfântului Mare Mucenic Mina", iar celălalt a poruncit să-l facă pe numele lui şi să scrie pe el aşa: "Blidul lui Eutropiu, cetăţean al Alexandriei". Şi argintarul, după poruncă, a început a lucra, iar când a sfârşit amândouă blidele, blidul Sfântului Mina a ieşit mai frumos şi mai luminat şi, scriind numele fiecăruia pe blidul său, le-a dat lui Eutropiu. Acesta, călătorind odată pe mare, a ospătat din amândouă blidele, nou făcute şi, văzând blidul cel făcut pe numele Sfântului Mina mai frumos decât blidul lui, nu vrea să-l mai dea Sfântului, ci a poruncit slugii sale ca să pună într-însul bucate, iar blidul celălalt a gândit să-l trimită la biserica Sfântului Mina. Deci, după ce s-a sfârşit masa, sluga a luat blidul Mucenicului şi, mergând la marginea corăbiei, a început a-l spăla în mare. Şi, spălându-l, a căzut asupra lui o spaimă, că a văzut un om ieşind din mare, care, răpind blidul din mâna lui, s-a făcut nevăzut. Iar sluga, tremurând de frică, s-a aruncat în mare după blid. Aceasta văzând, stăpânul lui s-a temut şi, plângând zicea: "Vai mie, ticălosul, că am râvnit blidul Sfântului şi am pierdut şi pe robul meu împreună cu blidul. Iar Tu, Doamne Dumnezeul meu, nu te mânia până la sfârşit asupra mea şi fă milă cu sluga mea. Că iată, dau făgăduinţa că, dacă voi afla măcar trupul slugii mele, apoi voi face alt blid ca acela şi-l voi da pe el plăcutului Tău, Sfântul Mina, sau preţul blidului celui pierdut îl voi da la biserica Sfântului". Şi, ajungând corabia la mal, a ieşit Eutropiu la uscat. Şi se uita pe ţărmul mării, vrând să vadă trupul slugii aruncat în mare, ca să-l îngroape pe el. Şi, luând aminte cu sârguinţă, a văzut pe slugă cu blidul ieşind din mare şi, înspăimântându-se, a zis cu mare glas: "Slavă lui Dumnezeu, cu adevărat mare este Sfântul Mucenic Mina". Şi au ieşit afară toţi din corabie şi, văzând pe slugă ţinând blidul, s-au mirat şi slăveau pe Dumnezeu. Şi l-au întrebat pe el cum a rămas viu şi cum a ieşit sănătos. Iar el le-a spus zicând: "Când m-am aruncat în mare, un bărbat cu bună înfăţişare, împreună cu alţi doi m-au apucat şi au călătorit împreună cu mine ieri şi astăzi până aici". Iar Eutropiu, luând pe slugă şi blidul, s-a dus la biserica Sfântului Mina şi, închinându-se, au lăsat blidul cel făgăduit Sfântului şi s-au dus, mulţumind lui Dumnezeu şi proslăvind pe plăcutul Său, Sfântul Mina. O femeie oarecare cu numele Sofia, din părţile Fecozeliei, mergea la Sfântul Mina ca să se închine. Şi a întâmpinat-o un ostaş pe când mergea pe cale şi poftindu-o pe dânsa, vrea să o silească la desfrânare, iar ea, împotrivindu-se, chema în ajutor pe Sfântul Mucenic Mina, care n-a trecut-o cu vederea, ci şi pe siluitor l-a certat şi pe femeie a păzit-o nevătămată. Că ostaşul acela, legând calul de piciorul său cel drept, vrea să o silească pe ea. Iar calul, sălbăticindu-se, nu numai că a apărat pe femeie, ci pe stăpânul nelegiuit l-a târât până la biserica Sfântului Mina, nechezând şi sforăind, încât a scos pe mulţi din biserică să-l vadă, că era praznic şi se adunase mulţime de popor la biserică. Deci, văzând ostaşul adunare de bărbaţi şi calul tot sălbăticindu-se şi că nimeni nu putea să-l ajute şi-a vădit fără ruşine fărădelegea sa, mărturisind-o înaintea tuturor. Şi îndată a stătut calul şi s-a făcut blând. Iar ostaşul, intrând în biserică, a căzut în genunchi, rugându-se şi cerând iertare pentru păcatul său. Un şchiop şi o femeie mută şedeau lângă biserica Sfântului, împreună cu mulţi alţii, pentru tămăduire. Iar la miezul nopţii, când dormeau toţi, Sfântul s-a arătat şchiopului şi i-a zis: "Apropie-te încetişor de femeia cea mută şi o atinge pe dânsa la picior". Iar şchiopul a zis: "Sfinte al lui Dumnezeu, au doară desfrânat sunt eu de-mi porunceşti aceasta ?" Iar Sfântul i-a zis a doua oară şi a treia oară acelaşi lucru: "Dacă nu vei face aceasta, nu te vei tămădui". Deci, omul s-a târât, după porunca Sfântului şi a atins-o pe cea mută la picior. Iar ea, deşteptându-se, a început a striga, supărându-se asupra şchiopului, care, temându-se de ea, s-a sculat şi, sărind, a fugit. Şi aşa au căpătat amândoi vindecarea lor: că femeia mută a grăit limpede, iar omul cel şchiop a sărit ca cerbul. Şi amândoi, înţelegând minunea, au dat mulţumire lui Dumnezeu şi Sfântului Mucenic Mina. Un oarecare păgân, avea ca prieten un creştin. Deci, ducându-se păgânul într-un loc departe, a dat prietenului său, spre păstrare, o lădiţă cu o mie de glabeni. Şi păgânul a zăbovit câtăva vreme în acel loc, în care se dusese. Iar creştinul a gândit în inima sa să nu mai dea înapoi galbenii păgânului, când se va întoarce, ci să-i tăinuiască, ceea ce a şi făcut. Că venind, păgânul a cerut creştinului să-i dea galbenii ce i-a încredinţat spre păstrare, iar creştinul a tăgăduit, zicând: "Nu ştiu ce grăieşti, că nu mi-ai dat mie nimic". Păgânul, auzind aceasta, s-a mâhnit şi s-a deznădăjduit de aurul său, dar a zis creştinului: "Frate, nimeni nu ştie de aceasta, numai unul Dumnezeu şi, dacă tăgăduieşti aurul, cel dat ţie spre păstrare, zicând că nu l-ai primit, apoi spune aceasta cu jurământ. Deci, să mergem la biserica Sfântului Mina şi acolo jură-te că n-ai luat de la mine lădiţa cu o mie de glabeni". Şi au mers amândoi; şi creştinul s-a jurat, înaintea lui Dumnezeu, că n-a luat de la păgân aurul lui spre păstrare. După sfârşitul jurământului, au ieşit amândoi din biserică şi, când au încălecat pe caii lor, a început calul creştinului a se sălbătici, încât nu mai era cu putinţă a-l ţine, că, rupând frâul, a fugit şi a aruncat la pământ pe stăpânul său. Şi, căzând creştinul de pe cal, i-a ieşit din deget inelul şi o cheie din buzunarul său. Apoi, sculându-se, a prins calul şi l-a îmblânzit şi, încălecând iarăşi, mergea împreună cu păgânul. Ajungând la un loc, a zis creştinul către păgân: "Prietene, iată, locul este frumos; să descălecăm de pe cai şi să mâncăm". Şi, descălecând au slobozit caii să pască, iar ei au început a se ospăta. Deci, după puţin, creştinul a văzut pe sluga sa că venise şi sta înainte, ţinând lădiţa păgânului într-o mână, iar în cealaltă, inelul cel căzut din degetul lui şi cheia. Şi, văzându-l, s-a înspăimântat. Şi a zis către slugă: "Ce este aceasta ?" Sluga a zis: "Un ostaş călăre a venit la stăpâna mea şi i-a dat cheia şi cu inelul şi a zis către dânsa: "Trimite în grabă lădiţa păgânului, ca să nu cadă bărbatul tău în primejdie". Deci, mi-a dat mie acestea, ca să ţi le aduc, precum ai poruncit. Iar păgânul, văzând aceasta, s-a mirat de minune şi, bucurându-se, s-a întors împreună cu creştinul la Sfântul Mina. Şi s-a închinat până la pământ şi cerea cu stăruinţă Botezul, pentru o minune ca aceasta, la care el însuşi a fost de faţă. Iar creştinul ruga pe Sfântul să-i dea lui iertare, ca unul ce a defăimat legea lui Dumnezeu. Şi amândoi au primit precum au cerut: unul, adică, Sfântul Botez, iar celălalt, iertare; şi a mers fiecare întru ale sale, bucurându-se şi slăvind pe Dumnezeu şi pe plăcutul Său, Sfântul Mucenic Mina. Întru această zi, pomenirea Sfântului Mucenic Victor (+160). Acesta s-a nevoit pe vremea lui Antonin Piul, împăratul romanilor (138-161) şi a lui Sebastian stăpânitorul, în Italia. Că, silindu-l să se lepede de Hristos şi nevrând să se supună, mai întâi i-au sfărâmat degetele, apoi l-au băgat într-un cuptor aprins şi, ţinându-l trei zile într-însul, a ieşit sănătos. L-au silit, apoi, de a băut băuturi otrăvite şi, nevătămându-se cu nimic, au crezut în Hristos şi cei ce pregătiseră otrava. După aceasta, i-au tăiat Mucenicului toate vinele de la mâini şi de la picioare şi l-au băgat într-o căldare cu undelemn fierbinte. L-au spânzurat apoi pe lemn şi l-au ars cu focul, după aceea i-au scos ochii şi l-au ţinut trei zile spânzurat cu capul în jos. Iar mai pe urmă, l-au despuiat de piele şi atunci şi-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu, tăindu-i-se capul cu toporul. Întru această zi, pomenirea Sfintei Muceniţe Ştefanida. Aceasta era soţia unui ostaş şi credea în Hristos dintru început, de la strămoşii săi, dar, murindu-i bărbatul, a rămas văduvă. Deci, văzând ea pe Sfântul Victor că pătimea cu patimi mai presus de om, îl fericea pe el şi pentru bărbăţia lui şi pentru cununile ce avea să le primească de la Dumnezeu. Deci, pentru o pricină ca aceasta, că a mărturisit, adică şi ea, între oameni pe Hristos, ca Dumnezeu mai înainte de veci, a fost dusă la dregător. Şi i-au legat ei mâinile de vârful a doi copaci de finic, pe care, cu mare silă i-au îndoit. Iar când i-au slobozit, întorcându-se copacii cu repeziciune la starea lor cea dintâi, au spintecat pe Sfânta în două bucăţi. Şi aşa, fericita şi-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu, la 11 noiembrie. Întru această zi, pomenirea Sfântului Mucenic Vichentie diaconul (+303). Patria Sfântului Vichentie era Spania, fiind din cetatea Augustopol şi, aflându-se împreună cu episcopul Valerie, învăţau amândoi poporul, ziua şi noaptea, legea lui Dumnezeu. Şi, văzând episcopul pe ucenicul său cu bună pricepere şi cu frumoase purtări, l-a sfinţit diacon şi l-a făcut propovăduitor al cuvântului lui Dumnezeu. Era pe vremea păgâneştii împăraţii a lui Diocletian (286-305), iar împăratul trimisese, ca dregător al său în Spania, pe tiranul Dacian, cu poruncă să omoare fără milă pe toţi cei ce cheamă numele lui Hristos. Deci, ajungând dregătorul în Valencia, dacă a auzit de Valerie episcopul şi de Vichentie diaconul său şi de lucrarea lor pentru Hristos, îndată a trimis ostaşi să-i prindă şi să-i aducă în lanţuri înaintea divanului său de judecată. Şi, mai întâi, i-au băgat în temniţă, punându-le picioarele în butuci, fără mâncare, fără băutură, timp de trei zile. Apoi, scoţând pe Vichentie, a poruncit de l-au frecat cu ţesale, care-i scrijeleau tot trupul şi l-au răstignit pe o cruce, chinuindu-i toate mădularele. Deci, pogorându-l, iarăşi l-au bătut şi l-au ars pe coaste cu făclii. Iar fericitul nu înceta mărturisind pe Hristos. Şi, ca şi când ar fi rămas nevătămat, zicea: să nu încetezi a mă chinui, ci să-mi dai şi mai mari chinuri, că mai tare este puterea lui Hristos, Care mă întăreşte, decât puterea ta care mă chinuieşte. Şi nu voi înceta a mărturisi şi a-L proslăvi pe Hristos, Unul şi Adevăratul Dumnezeu". Deci, deznodându-i toate încheiturile, l-au bătut pe piept cu beţe de fier aprinse şi, rămânând nevătămat, l-au aruncat în temniţă, unde fericitul s-a învrednicit de ajutorul îngerilor. Şi îndată după aceasta şi-a dat sufletul la Dumnezeu. Întru această zi, pomenirea Preafericitului Părintelui nostru, Teodor Mărturisitorul, egumenul studiţilor (+826). Fraţilor şi părinţilor, oamenii când se adună, fac neguţătorie şi sobor în toate zilele şi vând şi cumpără, dar scurtă este vremea aceea, fiindcă iarăşi se strică. Dar negutatoria cea pentru suflet tot una stă şi nu se strică, ci este întinsă cât viaţa fiecăruia. Că negutatoria aceasta nu este aur sau argint, nici haine, ci mântuirea sufletului şi viaţă veşnică, întru Împărăţia cea fără de sfârşit, pentru care se cade să avem acum toată sârguinţa şi grija. Deci, să nu greşim, fraţilor, din neiscusinţă, nici să ne lipsim de neguţătoria cea bună, ci să ascultăm pe Domnul, Cel ce zice: "Împărăţia cerului aproape este de noi, numai să o cumpărăm pe ea în toate zilele noastre, nu dând întâietate aurului sau argintului, ci adunând credinţa dreaptă şi viaţa curăţită, ascultare şi răbdare cu smerită înţelepciune şi dragoste, care este legătura desăvârşirii". (Col.3, 14). Că, iată, Domnul propovăduieşte în Evanghelie, zicând: "Iarăşi este asemenea Împărăţia Cerurilor cu un neguţător, care caută mărgăritare bune. Şi, aflând un mărgăritar de mult preţ, s-a dus, a vândut toate câte avea şi l-a cumpărat", (Matei, 13, 45, 46). Iată, dar, sunteţi şi voi buni neguţători, lăsând toate şi cumpărând pe Hristos, bunul şi cinstitul mărgăritar. Că aceasta este a lua crucea Sa şi a-I urma Lui cu cuvioşie şi cu dreptate. Deci, de vreme ce soborul stă de faţă, apoi este vremea de deşteptare, de priveghere şi de nevoinţă mare. Drept aceea, fraţilor, să fim gata şi mai buni, cumpărându-ne mântuirea noastră la acest "târg" dumnezeiesc. Bun neguţător este acela ce toate vorbele le vinde pentru tăcere, de nimic amărându-se, nici văitându-se. Bun neguţător este cel ce a schimbat şi a cumpărat cinste, prin nevoinţa sa. Bun neguţător este cel ce a schimbat şi a cumpărat cinste, prin nevoinţa sa. Bun neguţător este cel ce trupul şi sângele său îşi vinde şi primeşte Duh prin răbdarea şi prin ascultarea fraţilor. Şi de vreme ce, despre ascultare este cuvântul, să vorbim deci despre aceia care în toate zilele fac bucate pentru fraţi şi mult se ostenesc şi aşa împlinesc legea dragostei. Să luăm aminte la cei ce se ostenesc spre trebuinţele fraţilor, ca nişte buni şi iscusiţi lucrători întru Domnul. Şi iarăşi, să luăm aminte la cei ce cântă cu înţelegere şi laudă pe Dumnezeu, cu nevoinţă mare şi care sunt vrednici de îndoită plată. Să înţelegem dar, cum este viaţa noastră şi cum au lucrat Sfinţii Părinţi acea fericită neguţătorie, cu multă răbdare, ca şi noi bine să lucrăm negutatoria şi desăvârşiţi făcându-ne, să trecem de aici, după cuvântul Domnului cel zis de David: "Întoarce-te suflete al meu, la odihna ta, că Domnul ţi-a făcut ţie bine" (Ps, 114, 7). Deci, fie ca un glas ca acesta să ne fie şi nouă grăit, în vremea morţii, şi să câştigăm viaţa veşnică. Amin. Întru această zi, cuvânt al Sfântului Ioan Gură de Aur, despre milostenie. Milostenia este meşteşugire înţeleaptă, folositoare celor ce o fac pe ea; şi prietenă de aproape cu Dumnezeu este, că de-a pururea stă înainte, aproape de El şi cu lesnire aduce daruri pentru oricine voieşte, dacă nu este asuprită de noi. Iar asuprită este atunci când o facem din bunuri străine. Iar când este curată, multă îndrăzneală are, că ea dezleagă legăturile celor legaţi, strică întunericul, stinge focul, omoară viermii, izgoneşte scrâşnirea dinţilor şi cu multă bucurie deschide uşile cerului. Că împărăteasă este cu adevărat, asemeni cu Dumnezeu făcând pe oameni. Că zice: "Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv" (Luca, 6, 36). Şi este uşoară, având aripi de aur cu zbor care înfrumuseţează pe îngeri, precum zice Proorocul: "Aripile voastre argintate vor fi, ca ale porumbiţei, şi spatele vostru va străluci ca aurul" (Ps. 67,14). Că mai bine decât un porumbel, porumbiţa priveşte prin gene cu ochi blânzi şi nimic nu-i mai frumos decât ochii aceştia. Frumos este şi păunul, dar pe lângă porumbiţă este că o nimica. Ea este pasăre frumoasă şi minunată având aripi de aur, care vede mai înalt decât toate, fecioară este cu faţă albă şi blândă. Cu aripi este şi uşoară, stând înaintea scaunului Împărătesc. Şi, când vom fi judecaţi, va sta grabnic de faţă şi se va arăta şi ne va scoate pe noi de la osândă, îmbrăcându-ne cu aripile sale; că jertfe ca acestea voieşte Dumnezeu, de la noi, Căruia Se cuvine slava, acum şi pururea şi în vecii vecilor ! Amin. Sursa: http://www.ortodoxism.ro/proloagele/noiembrie/Proloage11Nov.shtml http://www.e-icoane.ro/index.php?categoryid=41&p2000_sectionid=28&p2000_imageid=1229 http://www.calendar-ortodox.ro/luna/decembrie/decembrie11.htm