Luna ianuarie în 30 zile: Soborul Sfinţilor Trei Ierarhi,
dascăli a toată lumea: Vasilie cel Mare, Grigorie
Cuvântătorul de Dumnezeu şi Ioan Gură de Aur
Pe apărătorii şi luminătorii Bisericii creştineşti, pe învăţătorii cei mari şi înfrânătorii zâzaniilor diavoleşti, pe surpătorii eresurilor, pe stâlpii cei neclintiţi ai Bisericii, podoabele cele mai alese ale ierarhilor şi întocmai cu apostolii, şi ai lumii învăţători, pe marele Vasile cel cu dumnezeiasca minte; pe Grigorie, cel cu dulce glas; şi pe Ioan luminătorul a toată lumea, să-i lăudăm credincioşii din toată inima şi să le cântăm: Bucură-te, treime de arhierei mult-laudată !
Pe aceşti trei Sfinţi Părinţi: Vasilie cel Mare, Grigorie Teologul şi Ioan Gură de Aur, îi sărbătorim astăzi laolaltă, ca pe cei mai mari învăţători şi Păstori ai Bisericii, din toată istoria creştinătăţii. Viaţa lor sfântă şi învăţăturile lor alcătuiesc îndreptare de ortodoxie, vrednice de toată lauda şi încrederea. Este o dovadă limpede că este rătăcire să nu crezi ca ei. Ei arată la treapta cea mai înaltă "drumul împărătesc" în Biserica Ortodoxă. Ei sunt adevăraţii ctitori ai Ortodoxiei. Şi pentru că, pe lângă darul tălmăcirii Sfintelor Scripturi, ei s-au învrednicit şi de înalta treaptă a arhieriei, ei sunt cunoscuţi îndeobşte sub numele de Sfinţii Trei Ierarhi. Viaţa lor se află istorisită la zilele în care se face pomenirea fiecăruia din ei, în parte. Aşa, viaţa Sfântului Vasilie se află la 1 ianuarie, viaţa Sfântului Grigorie Teologul, la 25 ianuarie, iar viaţa Sfântului Ioan Gură de Aur, la 13 noiembrie şi la 27 ianuarie. Astăzi prăznuim doar roadele pe care multa lor strădanie le-a adus Bisericii Mântuitorului Hristos. Aşa, mai întâi, cei Trei Ierarhi au trăit toţi cam în aceeaşi vreme, adică în secolul IV, şi toţi trei au adus Ortodoxiei şi Bisericii chezăşia şi strălucirea sfinţeniei unor oameni cu înaltă ştiinţă de carte, cunoscând, adică, nu numai adâncurile învăţăturii lui Dumnezeu din Sfintele Scripturi, moştenită de la Apostoli, ci preţuind, de asemenea, şi toată ştiinţa şi filosofia păgână a vremii lor. Vieţuind, apoi, în anii când Biserica creştină, abia scăpată din prigonirile cele sângeroase ale împăraţilor romani, ajunsese primejduită de ereziile de la dreapta credinţă, din pricina mulţimii învăţăturilor greşite ce se iviseră, Sfinţii Trei Ierarhi au dus o luptă grea şi fără încetare, pentru adevărata înţelegere, pentru păzirea dreptei credinţe apostolice, cu privire, îndeosebi, la dogma Sfintei Treimi, cea mai de seamă Taină a credinţei creştine. Şi învăţătura lor a rămas învăţătura ortodoxă, de atunci, de azi şi de totdeauna. Fiind toţi trei mari ierarhi ai Bisericii, au folosit amvonul, dar fiecare din ei în felul său. Sfântul Vasilie, de pildă, a fost totodată şi păstor al mirenilor, dar şi mare îndrumător al călugărilor. Cele mai vestite cuvântări ale lui, din amvon, sunt tâlcuiri din "Cartea Facerii" şi "Tâlcuiri la Cartea Psalmilor". Cât priveşte rânduielile date de el călugărilor, acum 16 veacuri, ele dăinuiesc şi astăzi. Vrednic de însemnat este locul pe care Sfântul Vasilie îl dă muncii, alături de rugăciune, în viaţa călugărilor. Cu adevărat învăţător al mirenilor, el uneşte cuvântul cu faptele, chemând pe cei bogaţi să sprijine aşezămintele creştine întemeiate de el, pentru ajutorarea săracilor, a bolnavilor, a tuturor celor slabi şi neputincioşi din cetate. Mai amintim, în sfârşit, că Sfântul Vasilie şi Sfântul Ioan Hrisostom s-au străduit şi cu înfrumuseţarea şi desăvârşirea Sfintei Liturghii din timpul lor, şi cele două Liturghii: Liturghia Sfântului Ioan şi Liturghia Sfântului Vasilie, poartă şi astăzi numele lor şi se săvârşesc în Biserica Ortodoxă, aşa cum le-au desăvârşit ei. Tot în felul său, a folosit amvonul şi Sfântul Grigorie de Nazianz. Vorbitor înnăscut, poet şi mare teolog, Sfântul Grigorie şi-a câştigat renumele de "Cuvântător de Dumnezeu", adică renumele de teolog, tălmăcind pe înţelesul oamenilor din timpul lui, Taina Sfintei Treimi. Chemat la Constantinopol, cetate care căzuse atât de mult în rătăcirea lui Arie, încât în toată capitala imperiului nu mai rămăsese decât o singură biserică ortodoxă, biserica Învierii, după cinci ani de cuvântări în această biserică, starea lucrurilor s-a răsturnat şi în toată capitala, nu mai rămăsese decât o singură biserică a lui Arie, toate celelalte fiind ortodoxe. Pentru aceasta a şi fost el ales patriarh al Constantinopolului. Puţini teologi s-au ridicat la înălţimea şi la adâncimea teologiei lui. Cele mai vestite din cuvântările lui sunt "Cele cinci Cuvântări Teologice", ţinute de el în biserica Învierii din Constantinopol. În ceea ce priveşte pe Sfântul Ioan Gură de Aur, acesta a folosit amvonul, mai ales, pentru învăţarea mirenilor, chemându-i spre întoarcerea la Dumnezeu şi la milostenie, de la cei mai smeriţi, până la cei, mai semeţi, îmbărbătându-i şi dojenindu-i şi dându-le ca pildă viaţa sa de nevoinţă, dar şi de dârză bărbăţie. A fost socotit ca cel mai iscusit vorbitor, pe care l-a avut Biserica. Drept mărturie a cuvântărilor lui, el a lăsat Bisericii, "Tălmăcirea Evangheliei după Matei" şi "Tălmăcirea celor 14 Epistole ale Sfântului Pavel". Tălmăcirile lui sunt o adevărată evanghelie practică. În sfârşit, Sfinţii Trei Ierarhi s-au asemănat între ei şi prin slăbiciunea lor trupească. Toţi trei au avut o sănătate plăpândă. În slăbiciunea vasului lor trupesc sălăşluia însă, tăria cea neasemănată a Duhului şi cuvântul lor era unit cu fapta. Împodobiţi cu asemenea daruri, Sfinţii Trei Ierarhi au fost slăviţi în toată lumea creştină, dar, mai cu osebire, în împărăţia dreptcredincioasă de răsărit, atât de mult, încât, în chip neaşteptat, slăvirea lor a ajuns o pricină de dezbinare între credincioşi, acum aproape o mie de ani în urmă, pe vremea când în Constantinopol cârmuia cucernicul împărat Alexie, din neamul Comnenilor. Erau creştini care-l socoteau pe Vasilie mai mare dintre cei Trei Ierarhi ca unul care, ca nimeni alţii, a unit cuvântul său cu fapta. Alţii, coborându-l pe acesta şi pe Ioan, îl socoteau fruntaş al lor pe Grigorie, cuvântătorul de Dumnezeu, atât pentru mulţimea cuvintelor lui, cele dulci ca mierea, cât şi pentru puterea şi adâncimea gândului. Alţii, în sfârşit, dădeau întâietate lui Ioan, cel cu gură de aur, mai meşter la cuvânt decât toţi şi îndemnător la aspra pocăinţă. Şi neînţelegerea ajunsese atât de mare, încât creştinii se împărţiseră în cete, care se duşmăneau între ele. Deci, făcându-se cinstirea lor piatră de poticnire, Sfinţii n-au răbdat o ruptură ca aceasta. Drept aceea, s-au arătat ei, mai întâi, câte unul, apoi, toţi trei laolaltă, unui, episcop înţelept, care păstorea în acea vreme cetatea Euhaitelor, anume Ioan, şi i-au grăit aşa: "După cum vezi, noi la Dumnezeu una suntem şi nici o vrajbă nu este între noi. Fiecare din noi, la timpul său, îndemnaţi de Duhul Sfânt, am scris învăţături pentru mântuirea oamenilor. Cum ne-a insuflat Duhul Sfânt, aşa am învăţat. Nu este între noi unul întâi şi altul al doilea. De chemi pe unul, vin şi ceilalţi doi. Drept aceea, sculându-te, porunceşte, celor ce se învrăjbesc, să nu se mai certe pentru noi. Că nevoinţa noastră, cât am fost în viaţă şi după moarte, a fost să împăcăm pe oameni şi să aducem în lume pace şi unire . Împreunează-ne, dar, făcându-ne praznic la câte trei într-o singură zi, şi înştiinţează cu aceasta pe creştini, că noi în faţa lui Dumnezeu, una suntem." Şi, ascultând porunca Sfinţilor, acest minunat bărbat, Ioan episcopul Euhaitelor, a rânduit pomenirea laolaltă a Sfinţilor Trei Ierarhi, la 30 ianuarie, pe vremea împăratului Alexie Comnenul, adunând, ca într-un singur glas, cele trei chemări ale Ortodoxiei : chemarea călugărească a Sfântului Vasilie, înalta teologie a Sfântului Grigorie şi Evanghelia practică a Sfântului Ioan. Amintim că, tot în cinstea Sfinţilor Ierarhi, acum trei veacuri, domnitorul Vasile Lupul al Moldovei a înălţat minunata biserică din Iaşi, care a uimit multă lume prin frumuseţea podoabelor ei. Cu rugăciunile acestor Trei Ierarhi, Hristoase, Dumnezeul nostru, şi cu ale tuturor Sfinţilor, surpă şi risipeşte ridicările eresurilor şi pe noi, la unire şi la paşnică aşezare, ne păzeşte şi cereştii Tale Împăraţii ne învredniceste, că binecuvântat eşti în vecii vecilor ! Amin.
Întru această zi, pomenirea Sfântului, sfinţitului Mucenic Ipolit, papă al Romei şi a celor împreună cu dânsul Censorin, Sabin şi Hrisia fecioara şi a celorlalţi douăzeci de Mucenici.
Aceştia au trăit pe când împărăţea Claudiu(41-54), locţiitor al lui fiind Ulpius Romul. Şi Censorin era întâiul sfetnic la curte, magistru cu dregătoria. Şi, pârât fiind şi întrebat, a mărturisit pe Hristos, pentru aceea în temniţă l-au aruncat. Şi multe minuni se făceau de dânsul, cu puterea lui Hristos, încât şi un mort a înviat. Care lucru văzându-l, toţi ostaşii ce se întâmplaseră acolo, au crezut în Hristos; drept aceea, le-au tăiat capetele, fiind la număr douăzeci. Apoi, au adus şi pe fericita Hrisia fecioara, la întrebare, ca pe o creştină, pe care spânzurând-o, cu vine de bou au bătut-o şi cu foc i-au ars coastele ei şi au aruncat-o în temniţă şi, iarăşi după câteva zile scoţând-o, cu pietre i-au sfărâmat fălcile şi cu ciocan de plumb au bătut-o pe spate, apoi, o piatră legându-i de grumajii ei, întru adâncul mării au aruncat-o. Şi aşa, Sfânta fecioară şi-a sfârşit pătimirea sa, cea pentru Hristos. Iar fericitul Sabin cu ciocan greu a fost bătut pe trup şi pe un lemn spânzurat şi cu făclii ars; nişte munci ca acestea răbdând şi lui Dumnezeu mulţumind, şi-a dat duhul. De acestea înştiinţându-se, marele Ipolit arhiereul a mers la Roma, la dregător şi i-a mustrat sălbăticia şi neomenia sa, băutor de sânge numindu-l pe el, iar pe Hristos Dumnezeu şi Făcător a toate, cu îndrăzneală L-a mărturisit. Deci, de slujitorii dregătorului, a fost bătut şi alte muncii au făcut lui păgânii, apoi legându-i lui mâinile şi picioarele, în mare l-au aruncat. Şi aşa, mucenicia împlinindu-se, împărăţiei lui Dumnezeu s-a făcut moştenitor.
Întru această zi, cuvânt, ca să nu osândim pe nimeni,
pentru nici un lucru.
pentru nici un lucru.
Într-o mânăstire de obşte, au fost doi călugări, mari cu viaţa şi care s-au învrednicit a vedea Darul lui Dumnezeu asupra fraţilor lor. Iar pentru oarecare trebuinţă, a ieşit unul din ei înaintea porţii mănăstirii şi a văzut pe cineva mâncând de dimineaţă şi i-a zis lui: "Oare la vremea aceasta mănânci pâine vinerea ?" Iar a doua zi a fost slujbă, ca de obicei. Deci, privind fratele lui, a văzut Darul lui Dumnezeu depărtat de la dânsul şi s-a întristat. Iar când a venit în chilie, l-a întrebat: "Ce ai făcut frate, că nu văd, ca mai înainte, Darul lui Dumnezeu peste tine ?" Iar el, răspunzând, i-a zis lui: "Eu nu ştiu să fi greşit, nici cu lucrul, nici cu gândul." Zisu-i-a fratele: "Oare nici cu cuvântul n-ai greşit ?" Iar acel frate şi-a adus aminte de toate şi le-a spus, zicând: "Ieri, am văzut pe cineva, care, afară din mânăstire, mânca dimineaţa şi i-am zis lui: "Au la această vreme mănânci vinerea ?" Acesta este păcatul meu, deci, te rog osteneşte-te, cu mine împreună două săptămâni şi te roagă lui Dumnezeu pentru mine, ca iarăşi să-mi dea Darul Său." Şi au postit şi după două săptămâni a văzut iarăşi Darul lui Dumnezeu venind peste fratele şi s-a mângâiat şi au lăudat pe Preabunul Dumnezeu. Drept aceea, fraţilor, să nu osândim pe nimeni, ci de ale noastre păcate să ne îngrijim.
Întru această zi, cuvânt al Sfântului Ioan Gură de Aur, despre minciună şi clevetire.
Rogu-vă pe voi, fraţilor, părăsiţi-vă de vătămarea cea pierzătoare, adică de clevetire şi de minciună şi să lepădaţi de la voi această tiranie. Că minciuna este întâiul păcat şi meşteşug al diavolului, că prin ea întâi a amăgit pe Adam şi pe tot neamul nostru l-a băgat în pierzare. Că, deşi unii socotesc că minciuna este un mic păcat şi din obicei mint unii altora, alte păcate le mărturisesc şi le părăsesc pe ele, iar minciuna nici n-o mărturisesc, nici nu o părăsesc. Şi nu aud pe Proorocul ce zice: "Pierde-voi pe toţi cei ce grăiesc minciună" (Psalmi 5, 6). Şi iarăşi: "Pe cel ce clevetea, întru ascuns, pe vecinul său, pe acela l-am izgonit" (Psalmi 100, 6). Clevetirea a răsturnat case mari din temelie. Iată, numai unul este clevetit, iar supărarea şi plânsul la mulţi ajunge şi intră, adică la copiii lui şi la cei apropiaţi şi la prieteni. Deci, plângerea şi suspinul acestora, cum va slobozi, oare rugăciunea clevetitorilor acelora, ca să ajungă la auzul lui Dumnezeu? Că şi lumânările lor se sting şi jerfele lor neplăcute le fac suspinele. Pentru care, bine a zis David: "Pierde-va Domnul toate buzele cele viclene şi limba cea plină de mândrie." (Psalmi 11, 3). Pentru că şi asupritorii fac păcat ca furii şi tâlharii. Ba încă asupritorii sunt şi mai amari decât furii şi tâlharii, de vreme ce, aceştia au măcar puţină pricină, adică sărăcia şi foamea şi golătatea. Şi, ei fură noaptea, pe întuneric, şi temându-se. Iar asupritorii şi cei ce iau mită fură ziua, la lumină şi pe fraţii lor jefuindu-i, le fac lor nedreptăţi mari. Încă şi de desfrânare şi de spurcăciune sunt plini, de care Apostolul porunceşte să fugim, zicându-ne: "Fugiţi de desfrânare! Căci tot păcatul pe care îl fac oamenii, afară de trup este, iar cela ce se desfrânează întru al său trup greşeşte." Şi iarăşi: "Nu vă înşelaţi, că nici preadesfrânaţii, nici desfrânaţii, nici beţivii nu vor intra întru Împărăţia lui Dumnezeu", dacă nu se vor curăţi pe ei prin pocăinţă mare. Mulţi aduc aici o socotinţă proastă, zicând că, adică, aşa sunt făcuţi unii, oamenii înfierbântaţi spre poftă trupească, şi nu pot să se înfrâneze, iar alţii, fiind făcuţi reci la trup, pot să se înfrâneze. Dar eu, această socotinţă, cu o mică pildă o voi strica. Dacă într-adevăr, omul este neînfrânat spre poftă după fel şi după fire, apoi cum se face că, atunci când cineva voieşte să facă vreun rău, silit fiind de poftă, îndată ce vede trecând vreun judecător pământesc nu-şi zice că de felul meu sunt aşa tâlhar şi desfrânat, să nu fug dar de dânsul, ci dimpotrivă, îndată ce-l vede, fuge de greşala aceea. Şi, atunci, cum este cu pofta aceluia, după fel şi după fire? Şi dacă frica unui judecător pământesc poate să piardă pofta aceea, spre greşală, atunci, cu cât mai vârtos frica Înfricoşătorului Aceluia şi Atotvăzătorului Judecător este în stare să piardă din noi toată pofta spre păcat? Dar, de vreme ce nu avem frica Lui întru noi, pentru aceea şi grăim socoteli şi motive de acestea şi de acele fapte necurate suntem plini. Apoi, încă ne şi înfuriem, bănuind că ne-ar fi poruncit nouă grele porunci, iar pe noi înşine nu ne osândim. Să ne sfiim, deci, de Stăpânul Ceresc, ai cărui ochi sunt mult mai luminoşi decât soarele. Care de-a dreapta Tatălui stă şi vede păcatele şi fărădelegile noastre, măcar atât cât ne sfiim de un judecător pământesc. Că, altfel, aproape nu-i zicem aşa: "Tu, acolo la înălţime eşti, iar noi de Tine nu ne temem." O, mare este răbdarea lui Dumnezeu, A Căruia este slava, acum şi pururea şi în vecii vecilor ! Amin.
Sursa:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu