Luna februarie în 9 zile:
Pomenirea Sfântului Mucenic Nichifor (+260)
Pomenirea Sfântului Mucenic Nichifor (+260)
Sfântul Nichifor era din Antiohia cea mare a Siriei şi era, atunci, în cetate şi un preot, anume, Saprichie. Amândoi atât de mare prieteşug şi dragoste aveau între ei, încât mulţi îi socoteau pe ei că sunt fraţi de o mamă. Şi, vieţuind ei multă vreme într-o iubire şi prietenie ca aceasta, au stârnit invidia vrăjmaşilor şi semănând între dânşii neghină şi ură, atâta vrajbă şi ceartă a fost între ei, încât şi pe drumuri de se vedeau, se ocoleau unul pe altul. Iar, după multă vreme, în vrajbă şi în ură fiind ei, trecând mânia cea dintâi, Nichifor a văzut că greşise faţă de prietenul şi preotul său. Îl cuprinse părerea de rău şi, mărturisindu-şi vina, a rugat pe prieteni ca, mergând la preotul Saprichie, să-l roage pe el, să ierte pe cel ce se pocăieşte şi să fie pace. Dar acesta, încă mânios fiind, alungă cu vorbe aspre pe cei ce mijloceau. Şi, iarăşi, Nichifor a trimis pe alţi prieteni, cu rugăminte de împăcare. Iar preotul nici nu vroia să-i asculte. Ci, învârtoşindu-şi inima, a rămas neplecat, uitând cuvintele Domnului, Care a zis: "Iertaţi şi veţi fi iertaţi" (Luca 6, 37). Şi iarăşi: "Dacă îţi vei aduce darul tău la altar şi acolo îţi vei aduce aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă-ţi acolo darul tău, înaintea altarului şi mergi întâi şi împacă-te cu fratele tău" (Matei 5,23,24). De asemenea: "De nu iertaţi voi, nici Tatăl vostru cel din ceruri nu va ierta vouă greşelile voastre" (Marcu 11, 26). Deci, văzând Nichifor că Saprichie preotul n-a primit pe mijlocitorii săi, a mers el însuşi la el şi, căzând la picioarele lui, îi zicea: "Iartă-mă părinte, pentru Domnul, iartă-mă". Iar Saprichie nici să caute la dânsul nu voia, el, care dator era ca pe fratele său şi mai înainte de rugăminte, să-l ierte, ca unul ce era creştin şi preot. Şi s-a dus de la dânsul Nichifor, ruşinat şi necâştigand iertare. În acea vreme, s-a pornit în Antiohia, fără de veste, prigonire mare asupra creştinilor, ca era pe vremea împărăţiei lui Valerian şi a lui Galeriu. Şi a fost prins şi Saprichie şi l-au dus înaintea dregătorului şi l-au întrebat pe acesta: "Cum îţi este numele tău ?" Iar el a răspuns: "Saprichie mă cheamă". Zis-a dregătorul: "De ce neam eşti ?" Răspuns-a Saprichie: "Creştin sunt." Grăit-a dregătorul: "Oare eşti cleric ?" Răspuns-a Saprichie: "Preot sunt". Zis-a dregătorul: "Împăraţii noştri, stăpânii ţărilor acestora şi ai hotarelor Romei, Valerian şi Galeriu, au poruncit ca cei ce se numesc a fi creştini, să aducă jertfă zeilor, celor fără de moarte. Iar dacă cineva defăimând, va lepăda porunca împărătească, să ştie unul ca acela că, după multe chinuri, osândit va fi la cea mai grea moarte." Iar Saprichie, stând înaintea dregătorului, a zis: "Noi creştinii, stăpâne, pe Hristos Îl avem Dumnezeu, că Acela Unul este împăratul-Dumnezeu, Ziditorul cerului şi al pământului, al mării şi al celor ce sunt într-însa, iar toţi dumnezeii păgânilor sunt draci, sortiţi să piară de pe faţa pământului, fiind făcuţi de mâini omeneşti şi neputând să ajute nimănui". Şi a poruncit atunci dregătorul să fie dat la chinuri, fără de milă. Şi, mult fiind chinuit, Saprichie, toate le-a răbdat cu bărbăţie. Şi, văzându-l pe el neplecat, dregătorul a dat asupra lui poruncă de moarte, zicând: "Saprichie preotul, cel ce a defăimat împărăteştile porunci, nevrând să aducă jertfă zeilor fără de moarte, cu sabia poruncim să i se taie capul". Şi, auzind fericitul Nichifor, că Saprichie este în drum spre tăiere şi spre cerească cunună, i-a ieşit, alergând, în cale, şi s-a aruncat la picioarele lui, zicând: "Mucenice al lui Hristos, iartă-mă, că ţi-am greşit ţie." Iar acela nu i-a răspuns, fiind inima lui cuprinsă de drăceasca răutate. Şi Sfântul Nichifor, de mai multe ori i-a ieşit în cale, acelaşi lucru rugându-se. Iar Saprichie, de ură orbindu-se, împietrit la inimă petrecea, nevrând nicidecum să-l ierte pe el, şi nici un cuvânt n-a zis către fratele ce se ruga de el, cât şi călăii se mirau de împietrirea lui. Şi sosind la locul unde avea să fie tăiat Saprichie, iarăşi a zis către dânsul Sfântul Nichifor: "Rogu-mă ţie, mucenice al lui Hristos, iartă-mă de ce ţi-am greşit ţie, ca un om." Acestea şi altele asemenea, grăind Nichifor, împietritul la inimă Saprichie nu l-a ascultat, ci şi-a închis urechile inimii sale, ca o aspidă surdă. Pentru aceea, Dumnezeu, de vreme ce Saprichie n-a luat aminte la cuvintele Lui din Evanghelie: "Iertaţi şi veţi fi iertaţi" (Luca 6, 37), a luat darul Său de la Saprichie şi îndată acela a căzut de la Dumnezeu şi s-a lipsit de cununa cea împletită lui. Deci, când i-au zis lui slujitorii, pleacă-ţi genunchii ca să ţi se taie capul, Saprichie a zis către dânşii: "Pentru ce voiţi să mă tăiaţi ?" Zis-au lui aceia: "Pentru că n-ai voit să aduci jertfă zeilor şi ai defăimat porunca împăraţilor, pentru un om ce se zice Hristos". Iar ticălosul Saprichie, a zis către dânşii: "Să nu mă ucideţi, că voi face ceea ce poruncesc împăraţii." Aşa l-a orbit ura, că de la darul lui Dumnezeu s-a depărtat. Deci, auzind Nichifor aceste ticăloase cuvinte ale lui Saprichie, s-a rugat de el cu lacrimi, zicând: "Să nu faci aceasta, o, frate iubite, să nu o faci, să nu te lepezi de Domnul nostru Iisus Hristos, nu pierde cununa cea cerească. Iată, lângă uşă stă stăpânul Hristos, nu pierde răsplata pentru care atât te-ai ostenit". Iar Saprichie, nicidecum nu voia să-l asculte, ci se sârguia spre pierzania cea veşnică, lepădând viaţa cea nesfârşită. Şi, căzând astfel Saprichie cu totul din sfânta credinţă şi de la Hristos, adevăratul Dumnezeu, a început, Sfântul Nichifor a strigat cu mare glas către slujitori: "Eu sunt creştin, eu cred în Domnul nostru Iisus Hristos; deci, în locul lui Saprichie, pe mine tăiaţi-mă." Şi n-au cutezat slujitorii să-l ucidă fără porunca dregătorului. Deci, alergând unul şi înştiinţându-l, acesta a poruncit ca pe Saprichie să lase liber, iar pe Nichifor să-l taie cu sabia. Şi aşa a fost tăiat pentru Hristos capul Sfântului Nichifor, în locul lui Saprichie, în nouă zile, ale lui februarie, luând cununa biruinţei din dreapta Lui şi stând înaintea Lui, în ceata Sfinţilor Mucenici, celor ce cinstesc pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh, pe Unul din Treime Dumnezeu, Căruia Se cuvine Cinstea şi închinăciunea, slava şi stăpânirea în veci. Amin.
Întru această zi, cuvânt din Pateric, despre faptul, că nu se cuvine a cere de la toţi aceeaşi nevoinţă, ci după viaţa dusă mai înainte şi după puterea trupului.
Era un călugăr ce vieţuia în Schit, aproape de biserică şi, care fusese om mare în palatele împărăteşti şi avea şi o slugă, venită după el, de-i slujea lui. Iar preotul bisericii, văzând smerenia lui, se minuna, cum dintr-o odihnă mare ca aceea, întru atâta sărăcie s-a smerit pe sine. Şi din cele ce se aduceau la biserică îi trimitea şi lui. Deci, a petrecut douăzeci şi cinci de ani în Schit şi s-a făcut înainte-văzător şi vestit. Iar, auzind de dânsul, un călugăr din cei mai mari, egiptean, a venit ca să-l vadă pe el, neaşteptând să vadă la el vreo uşurare trupească. Şi, intrând, i s-a închinat lui şi, făcând rugăciune, s-a aşezat. Deci, egipteanul văzându-l pe el că poartă haine moi şi că avea aşternut şi o piele sub dânsul şi puţin căpătâi şi picioarele curate şi în papuci, acestea văzându-le, s-a smintit, pentru că la acel loc nu era acest fel de petrecere, ci, dimpotrivă, aspră vieţuire. Şi, mai înainte văzătorul stareţ, cunoscând că egipteanul s-a smintit, a zis ucenicul său: "Să ne faci nouă masă pentru părintele, astăzi, fierbând puţine verdeţuri". Şi, la vreme, au mâncat. Tot aşa, stareţul mai avea şi puţin vin, pentru a sa neputinţă, din care au băut. Iar, după ce s-a înserat, au cântat cei doisprezece psalmi şi s-au culcat. Şi, iarăşi, mai înainte de Utrenie sculându-se, s-au rugat până la ziuă. Şi dimineaţă făcându-se, egipteanul a zis: "Roagă-te pentru mine" şi, făcându-i metanie, a ieşit, fără nici un folos. Iar după ce s-a depărtat puţin, vrând să-i fie de folos, stareţul, trimiţând, l-a chemat pe el. Şi, dacă a venit, iarăşi l-a primit pe el cu bucurie. Şi l-a întrebat pe el stareţul, zicând: "Din ce loc eşti părinte ?" Iar el a zis: "Din Egipt". "Şi din care cetate ?" Răspunzând, a zis: "Eu nu sunt din cetate". Şi i-a zis: "Dar ce lucru ai avut în sat ?" Iar el a zis: "Pădurar, de păzit pădurea, am fost." Grăit-a stareţul: "Unde dormeai şi ce fel de aşternut aveai ?" A răspuns: "Am dormit pe pământ, iar aşternut nu am avut". Şi i-a zis lui: "Oare, avut-ai ceva avere în sat, sau ceva vin băut-ai ?" Răspuns-a iarăşi: "Au doară în buruieni puteam găsi bucate sau vin ?" "Apoi, cum trăiai ?" îi zise. Şi a răspuns acesta: "Mâncam pâine uscată sau, de aflam, puţină pastramă şi beam apă". Şi, răspunzând, stareţul a zis: "Mare osteneală. Dar oare aveau baie în satul acela ca să te speli ?" Iar acela a zis: "Ba nu, numai în pârâu, când voiam, mă spălam". Şi după ce toate cele pentru dânsul le-a întrebat stareţul, vrând să-i fie lui de folos, a început a-i spune lui viaţa sa, zicând: "Iată eu, nevrednicul, precum mă vezi, sunt din cetatea cea mare a Romei şi întâiul sfetnic al împăratului am fost". Şi egipteanul auzind, începutul acesta al cuvintelor, s-a umilit şi asculta cele ce se grăiau către dânsul. Iar acela povestea mai departe: "Am lăsat lumea şi bogăţia şi slava împărătească şi am venit în pustiul acesta. Încă, am avut palate mari şi multe averi şi n-am băgat seamă de dânsele, ci mi-am ales această chiliuţă săracă. Şi aveam pat de aur şi aşternuturi de mare preţ. Iar în locul acelora, mi-a dat mie Domnul patul şi pielea aceasta. Aveam atunci, iarăşi, haine scumpe, iar, în locul acelora, acum port această haină proastă. Tot aşa şi la masa mea, multe feluri de bucate se mâncau şi vin scump se bea. Iar în locul tuturor acelora, aceste proaste verdeţuri le mănânc şi acest mic pahar de vin îl beau. Încă aveam multe slugi, care-mi slujeau mie, iar, acum, în locul acelora, a îndemnat Dumnezeu pe bătrânul acesta, de-mi slujeşte mie. Şi în loc de baie, cu puţină apă îmi stropesc picioarele mele, iar papucii îi port pentru neputinţa mea. Iar în loc de cântări armonioase din alăute, îmi cânt cei doisprezece psalmi. Asemenea, şi noaptea mă ostenesc, pentru păcatele pe care le-am făcut, slujind puţin lui Dumnezeu. Deci, mă rog ţie, părinte, să nu te miri de neputinţa mea". Şi, suspinând de cele ce a auzit, egipteanul a zis: "O, amar mie, că eu din strâmtoare şi din necazul vieţii mele celei dintâi, acum am venit la odihnă; că cele ce n-am avut atunci, acum le am. Iar tu, din cea multă odihnă, ai venit la necaz şi din cea mai mare slavă şi bogăţie, întru smerenie şi sărăcie ai venit". Şi, mult folos primind, a plecat şi s-a făcut lui prieten şi venea la dânsul pentru folos. Că stareţul era bărbat cu dreaptă socoteală şi plin de buna mireasmă a Sfântului Duh.
Întru această zi, învăţătură a Sfântului Ioan Gură de Aur.
Două războaie sunt: unul este când dezbraci pe cel sărac, iar altul este când nu îmbraci pe cel sărac, măcar că ai bogăţie şi aceasta este adevărata tâlhărie. Deci, să-ţi scrii în mintea ta, totdeauna, a doua venire a Domnului şi taina aceea înfricoşătoare, când Judecătorul cel înfricoşător pe scaun va sta şi cărţile se vor deschide, faptele cele ascunse, desfrânările, furtişagurile, jefuirile, lăcomiile, defăimările, clevetirile, certurile, războaiele, necinstirile, se vor arăta. Pe acestea toate să le gândeşti, iar pe lângă acestea, ia aminte şi la focul cel nestins, care clocoteşte, apoi, şi la întunecimile de diavoli, stând împrejurul scaunului, precum şi la cercetarea neamului omenesc, dând răspuns fiecare după faptele ce a făcut. Gândeşte-te, asemenea, şi la despărţirea păcătoşilor de cei drepţi, când dintr-o dată, toate ale păcătoşilor vor lua sfârşit. Apoi, priveşte cu blândeţea, dreptatea, înţelepciunea, milostenia şi liniştea, răbdarea cea în primejdii şi celelalte fapte bune, pe cei ce le au, îi vor duce în Cereasca Împărăţie. Iar rădăcina tuturor bunătăţilor este postul, precum şi calea tuturor răutăţilor este îmbuibarea. Că nu se cade a grăi de rău pe cel drept, pentru că cei ce clevetesc şi urăsc pe robii lui Dumnezeu, lui Hristos greşesc. Pentru că sufletul, cel ce vrea să placă oamenilor şi slava lor o doreşte, nu va vedea Împărăţia lui Dumnezeu, măcar de ar face toate bunătăţile. În trei chipuri se poate lipi de Dumnezeu, orice suflet cuvântător: ori prin credinţa cea fierbinte, ori prin frica lui Dumnezeu, ori prin învăţătura şi certarea de la Domnul. Iar, smerenia este vârf, fiindcă rabdă cu bucurie clevetirile cele mincinoase şi cuvintele cele năpraznice. Că cel ce este smerit cu adevărat, asuprit fiind, nu se tulbură, nici nu zice ceva, jelindu-se, că a fost asuprit. Ci, primeşte asupra sa clevetirea ca un adevăr şi nu se mai îngrijeşte, certându-se cu oamenii, care l-au clevetit, ci iertăciune îţi cere. Ba încă, unii şi nume de defăimare şi-au făcut, măcar că nu erau vrednici de defăimare. Ştiut lucru este că într-altfel se tămăduieşte desfrânatul, într-alt chip ucigaşul, într-altul, fermecătorul şi într-altul lacomul. Într-alt chip se tămăduiesc hoţii, într-alt fel beţivii. Pentru aceasta, de mult meşteşug are trebuinţă cel ce cârmuieşte oile cele cuvântătoare, ca să ştie a lega la răni doctoriile cele potrivite şi de folos. Dumnezeului nostru, slavă!
Pentru mai multe vezi: Vieţile Sfinţilor
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu