Luna
august în 28 de zile: pomenirea Preacuviosului
Părintelui nostru Moise,
arapul (+400).
Acesta a fost
etiopian cu neamul și la față negricios, slugă
fiind la cineva, care se afla într-o dregătorie. Dar, pentru firea lui cea
rea și viața lui cea, în ascuns, tâlhărească,
domnul său, temându-se, l-a dezlegat din robie și i-a dat libertatea.
Deci, plecând el, s-a însoțit cu tâlharii,
care, văzându-l tare cu trupul și aspru la obicei,
l-au pus vătaf peste ei. Între alte fapte tâlhărești ale lui, se
pomenește și aceasta: "El pusese gând rău unui cioban, care-l
împiedicase de la o nelegiuire și pe care voia
să-l ucidă. Și aflase că, în vremea aceea, ciobanul este pe celălalt mal al
Nilului. Și, fiind apa mare, și-a luat sabia în
dinți, iar hainele și le-a legat pe
cap, și așa a trecut apa înot. Dar păstorul, prinzând de veste, a fugit.
Deci, Moise a înjunghiat patru berbeci aleși, și, înșirându-i pe o
funie, a trecut, iarăși, Nilul, pe celălalt mal,
înot. Și, mâncând el cărnurile și dând pielea
berbecilor pe vin, s-a întors la însoțitorii săi. Dar,
acestea le-am povestit, ca să arăt că, pentru cei ce
vor să se mântuiască prin pocăință, lucrul acesta
este cu putință. Acesta, deci, din oarecare primejdie, venind, în cele din
urmă, l-a umilință, s-a dus la o mânăstire și atâta s-a
pocăit, încât și pe însoțitorii săi i-a atras către Hristos,
prin pocăință. Că, șezând el în chilia
sa, au nimerit la el, niște tâlhari, neștiind că el este
Moise. Pe aceștia, fericitul legându-i cu un ștreang, i-a pus pe
umeri, ca pe un sac cu paie, și i-a dus în fața obștei și a zis către frați: "De vreme
ce mie nu mi se cade să fac dreptate, iar aceștia au venit
asupra mea, să-mi facă rău, ce porunciți să fac cu
ei?" Și au poruncit părinții să-i dezlege și să-i lase
liberi. Iar aceia, dacă l-au cunoscut că el este Moise, vătaful de tâlhari,
cel vestit și neînfrânat, s-au mărturisit înaintea lui
Dumnezeu, s-au lepădat de lume și s-au făcut
călugări foarte iscusiți. După aceea, a trăit Sfântul
bătrân mulți ani în nevoințele pustnicești și s-a învrednicit
chiar de cinstea preoțească, după o dumnezeiască
descoperire. Și, petrecând cincisprezece ani de la primirea preoției, iar, de la nașterea sa,
împlinind șaptezeci și cinci de ani și adunând șaptezeci și cinci de
ucenici, Cuviosul Moise s-a sfârșit muceniceşte.
Că, într-una din zile, stând el cu frații, a zis:
"Iată, astăzi, vor veni barbarii în Schit, ca să taie pe
monahi. Deci, sculați-vă și fugiți de aici." Și au zis frații: "Tu
pentru ce nu fugi, părinte?" Și a zis către dânșii: "Eu am
atâția ani de când aștept ziua aceasta,
ca să se împlinească cu mine cuvântul Stăpânitorului
meu, Hristos, Cel ce a zis că toți cei care scot
sabia, de sabie vor pieri" (Matei 26,52). Au grăit lui frații: "Nici noi
nu vom fugi, ci vom muri cu tine". Iar el le-a zis lor: "În
aceasta, eu nu am nici o vină; să se păzească fiecare, cum se pricepe".
Și, sculându-se frații au fugit. Și au rămas lângă
dânsul numai șapte. Și, după un ceas, le-a zis lor:
"Iată, barbarii sunt aproape". Deci, unul din cei șapte frați, temându-se, a
fugit din chilie și s-a ascuns. Iar barbarii, venind,
l-au tăiat pe părintele și pe cei șase frați, care se aflau
cu el. Iar fratele cel ce fugise, stând unde se ascunsese, a văzut cerul
deschis și șapte cununi prealuminoase pogorâte din cer. Și, după plecarea
barbarilor, întorcându-se la chilii, fratele a aflat tăiați, pe părintele și pe frați, și trupurile lor
zăcând în sânge, și a plâns. Așa a fost sfârșitul Cuviosului
Părintelui nostru Moise, arapul, care, din tâlhar, s-a făcut monah și, cu desăvârșire, plăcut lui
Dumnezeu s-a făcut, prin adevărata pocăință, căruia nu numai Raiul,
ci și cerul s-a deschis, ca unui Mucenic, și s-a învrednicit
de cununa slavei. Cu ale cărui sfinte rugăciuni, să fim povățuiți și noi la adevărata
pocăință și Împărăției Cerești să ne
învrednicească Stăpânul Hristos, Iubitorul de oameni, Dumnezeul nostru,
Căruia, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh,
Se cuvine cinste și slavă, acum și pururea și în vecii
vecilor! Amin.
 Întru această zi, cuvânt din Pateric.
Am găsit, de multe
ori, mai înainte, pomenirea unui mare stareț, care avea dar
duhovnicesc, peste al cărui nume voi trece. Aici, voi spune, că de multe
chipuri este judecata cea dreaptă a lui Dumnezeu. Pentru că acel stareț spunea așa: "Trecând
eu printr-un oarecare loc, am auzit de un pustnic, care ședea în munte.
Iar, după ce m-am suit acolo, am aflat pe călugărul acela și, cum l-am văzut,
după arătarea chipului său, am înțeles că avea o viață lăudată. Și, luând seama, am
stat cu el câteva zile. Și l-am văzut pe el
stând acolo și petrecându-și viața călugărească, pe
cât se putea, cu râvnă. Și pe mulți dintre cei care
veneau la dânsul, din lume, îi învăța și-i câștiga. Dar cel
ce pe munte își câștigase petrecerea, dezlega la mâncări și la băuturi, ca și cum și-ar fi
ascuns fapta lui cea bună și ca și cum ar fi fost
pornit din dragoste și din ascultare, ceea ce era o înșelăciune drăcească
și socotința sa trupească. Deci, așa petrecând,
călugărul acela, peste puțină vreme, s-a
mutat din viața aceasta. Iar eu, nepricepându-mă ce se va alege
din aceste două petreceri ale lui, mă rugam lui Dumnezeu, să-mi arate mie,
oare, a fost primită lucrarea călugărului aceluia? Și l-am văzut pe el
spânzurat cu capul în jos. Deci, văzând eu o taină ca aceea, m-am întors, cu
întristare, precum se cădea, și, iată, altcineva
mi-a zis mie: "Pentru ce te întristezi de aceasta? Că Dumnezeu a auzit
rugăciunea ta și ți-a arătat faptele călugărului. Că picioarele lui, fiindcă erau
neîncălţate, aveau prețuire cerească, drept aceea ele la
cer se uită, iar mintea lui și celelalte,
fiindcă aveau pământească și trupească înțelegere, pentru
aceasta, către pământ privesc." Același stareț, iarăși, se rugă lui
Dumnezeu să-i arate despre ucenicii lui cei morți. Că a văzut pe
doi dintr-înșii, la un loc foarte înfricoșător. Și, întrebându-i,
unul din ei a răspuns, zicând că pe el l-a piedut nesațiul pântecelui,
iar, celălalt, zicea că a avut gânduri nemărturisite și, pentru aceasta,
a ajuns acolo. Iar, despre cel ce cu îndrăcirea pântecelui, zicea
cineva, din stareții cei vechi, că se dăduse foarte
mult, fără de vreme, la nesațiul pântecelui.
Iarăși, zicea acest stareț: "Aveam doi
ucenici, călătorind împreună cu mine. Și neîmpăcându-se
cu chipul înțelegerii mele, mă tulburau pe mine, adeseori. Și, fiindcă îmi
făceau mie împiedicare de la îndeletnicirea mea, cea după Dumnezeu, am
socotit să-i las pe ei și să mă duc la o
mânăstire, cu viață de obște, ca un
începător străin, unde neavând nici o grijă, să pot afla îndeletnicirea, spre
înțelegerea cea dumnezeiască, care lucru l-am și
făcut. Deci, petrecând în mânăstire trei săptămâni, nu făceam nimic de
la mine, ci numai cele ce mi se porunceau mie, ca să mă pot îndeletnici cu
dumnezeiasca înțelegere. Iar, după acele trei săptămâni, am văzut pe cineva în
haină albă, venind către mine și având cu sine
două vase. Și mi-a dat mie vasul gol și a turnat puțin undelemn, din
celălalt, în vasul pe care mi l-a dat gol. Apoi, i-am zis lui: "Să-mi
dai mie celălalt undelemn." Iar el mi-a răspuns: "Ba nu, că, pe cât
ai lucrat, pe atât ai și luat". Și acestea le zicea
pentru supunerea cea desăvârșită și pentru
ascultarea cea binecuvântată. Și zicea starețul: "Oricât
de puțin ar lucra omul, dacă este cu dreptate, va lua plată de la
Dumnezeu, numai să lucreze cu credință ceea ce face,
precum se cuvine."
• Pomenirea Sfântului Preacuviosului Părintelui
nostru Moise Arapul
Sfîntul Preacuvios Moise a fost de neam
etiopian. El în lume a fost tîlhar şi căpetenie de tîlhari. Dar Duhul a mişcat inima lui şi din adîncurile răutăţii l-a scos
la adevărata pocăinţă şi la schimbarea radicală a vieţii. Preacuviosul
Moise la începuturile vieţii lui a fost sclav, dar răzvrătindu-se împotriva
sclaviei, a fugit şi s-a alăturat unei cete de tîlhari. Cum era foarte mare,
puternic, şi plin de îndrăzneală, aceştia l-au ales căpetenie peste ei. Dar, într-o zi, pe tîlharul Moise l-a cuprins chinul
conştiinţei, şi cumplită părere de rău pentru toate relele făcute în viaţa
lui. De aceea el a părăsit ceata de tîlhari şi s-a dus la o mănăstire
unde s-a dat pe sine cu totul în ascultarea unui avvă, supunîndu-se întregii
rînduieli mînăstireşti. El s-a folosit mult de învăţătura Sfinţilor Macarie,
Arsenie şi Isidor, şi de convorbirile cu ei. După un timp el s-a retras la o
colibă în singurătate, unde s-a îndeletnicit cu lucrul mîinilor, rugăciunea,
privegherile, şi dumnezeieştile cugetări. Chinuit de dracul curviei,
Moise a dezvăluit boala lui părintelui duhovnicesc Isidor, care l-a sfătuit
să postească mai aspru, iar la vremea mesei să mănînce dar nu pe săturate.
Văzînd că acest canon nu dă roade, Avva Isisdor l-a sfătuit să postească şi
mai aspru, iar la rugăciune să stea în picioare. Atunci a început Avva Moise,
fiind foarte puternic la trup, să se nevoiască cu adusul apei pe umerii săi,
pentru toţi Părinţii vîrstnici din Lavră. Apa o aducea de la o fîntînă
care se afla foarte departe, şi la această nevoinţă petrecea toată noaptea.
După şase ani de cumplit război drăcesc, Sfântul Isidor l-a vindecat minunat
de toate închipuirile, cugetele şi gîndurile de curvie pe care i le semăna în
suflet diavolul. Preacuviosul Moise a fost sfinţit preot cînd a ajuns bătrîn
cu anii. El a întemeiat şi o mănăstire proprie, a dobîndit în ea şaptezeci şi
cinci de ucenici, şi a trecut la cele veşnice la vîrsta de şaptezeci şi cinci
de ani. El şi-a prevăzut şi ceasul şi felul morţii: într-o zi el le-a zis
ucenicilor lui să fugă ca să-şi scape vieţile, deoarece mănăstirea avea să
fie atacată de necredincioşi. Cînd ucenicii i-au cerut să
vină cu ei, ca să scape împreună, Avva Moise le-a zis că tîlhar fiind el mai
demult, şi ucideri şi multe rele săvîrşind, se cuvine ca acum să-şi ia plata
pentru relele lui, după cuvîntul: „Toţi cei ce scot sabia de sabie vor
pieri” (Matei 26: 52). Aşadar, Avva Moise a rămas în mănăstire împreună cu
şase fraţi care nu au voit să îl lase, şi au venit tîlharii şi i-au ucis pe
toţi şapte. Unul dintre fraţi s-a ascuns în apropiere, şi a văzut cum se
pogoară şapte cununi din cer peste capetele mucenicilor celor ucişi.
Sfîntul Sava acesta a fost de neam sîrb. El s-a
nevoit călugăreşte în Mănăstirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu din
Pskov, căreia mai apoi i-a fost şi egumen. Dar văzînd cum oamenii încep să îl
slăvească, el s-a temut de slava lor şi a plecat la malurile Lacului Krypeţk,
unde a întemeiat o nouă obşte, în cinstea Sfîntului Ioan Teologul. Dar şi
aici s-a făcut vestit, şi poporul a început să vină la el. Aici au venit să
îl cerceteze Cneazul Yaroslav din Pskov şi soţia lui. Cuviosul Sava nu i-a îngăduit soţiei cneazului să intre în
mînăstire, ci a binecuvîntat-o şi s-a rugat pentru ea şi a vindecat-o de o
boală grea în afara zidurilor mînăstirii. Acest Sfînt al lui Dumnezeu
a trecut la cele veşnice la anul 1495, iar sfintele lui moaşte au rămas
făcătoare de minuni pînă acum. Avva Dositei a fost unul dintre cei care l-au
cercetat pe Sfîntul Sava la malul Lacului Krypeţk.
• Tot întru această zi se prăznuieşte
Synaxa Sfinţilor de la Lavra Peşterilor din Kiev
Cântare de laudă la Sfântul
Moise Arapul
Binecuvîntat este omul
căruia
I-a iertat Dumnezeu
păcatele!
Bucuros este el, bucuros
în amîndouă lumi!
Moise Arapul, ca un alt
fiu risipitor,
La Domnul s-a întors,
plîngîndu-şi păcatele cu amar!
El trupul şi-a supus cu
postiri lungi şi aspre,
Al Avvei Moise chip este
negru,
Dar sufletul lui este alb!
El trupul şi-a supus cu
privegheri lungi şi aspre,
Şi astfel a scăpat din al
diavolilor laţ.
Sufletul lui s-a făcut
precum un lac de munte,
Care priveşte la cer, cu
ape limpezi, clare: în unda lui chiar
Cerul îşi vede al său
chip.
Fraţii pre Avva Moise
întreabă:
„Au păcatele altora nu te
întristează?
Nu vrei şi alţii să scape
de al lor păcat?”
Lor Avva Moise Arapul le
răspunde cu lacrimi:
„Cîtă vreme al meu păcat
încă-ntru mine este,
Precum întru o casă hoitul
de om mort,
De al altui’ păcat nu pot
să mă-ngrijesc,
Ci îmi ajunge-al meu,
Pe care să mi-l plîng”.
Leul feroce adesea întru
blînd miel se preface,
Astă minune numai Hristos
o poate lucra.
Avva Moise demult fost-a
cumplit leu de munte,
Şi cu toate acestea s-a
făcut într-un blînd miel.
Pentru ale Avvei Moise
jertfe şi rugăciuni sfinte,
Stăpîne Doamne Iisuse,
Miluieşte-ne pre noi.
Cugetare
Adevăratul creştin evită laudele oamenilor, şi nu doar că le
evită, dar chiar fuge de ele cu frică.
Sfîntul Sava de la Pskov a părăsit slujba
de egumen, mănăstirea şi obştea fraţilor care îl iubeau, şi s-a sălăşluit
într-o pustietate numai şi numai ca să scape de slava
oamenilor, care jefuieşte tot binele din inimile celor pe care îi laudă.
Un principe credincios, auzind de uluitoarea transformare şi de
marile lupte duhovniceşti pe care le dă Avva Moise Arapul [Negrul], şi-a luat
suita şi a călătorit în pustie ca să îi vadă faţa. Preacuviosul Moise a aflat
de această venire şi a voit să se ascundă repede, dar aşa făcînd, a dat faţă
în faţă chiar cu alaiul princiar. „Unde este chilia Avvei Moise?” – l-au
întrebat slugile principelui, nebănuind că vorbesc chiar cu el. „Ce voiţi cu
el? Nu este decît un bătrîn ignorant, mincinos, şi cu viaţă cu totul
necurată”. Auzind acestea, vizitatorii au căzut în uimire, dar nu s-au lăsat:
ei voiau să îl vadă pe Avva Moise cu ochii lor. Cînd au sosit la chilia lui,
au cerut să îl vadă pe avvă, dar monahii le-au răspuns că Avva Moise nu se
află la chilie. Cei din alaiul princiar au povestit monahilor despre
întîlnirea pe care au avut-o pe cale şi ce le-a spus acela despre Avva Moise.
Monahii s-au înspăimîntat, şi i-au întrebat pe curteni cum arăta omul care
le-a povestit aşa ceva. Cînd au aflat că era un bătrîn negru, cu pielea
precum catranul, foarte înalt şi îmbrăcat mizerabil, monahii au strigat:
„Este chiar Avva Moise al nostru!”. Această întîmplare a fost acelui principe
de mare ajutor duhovnicesc. El s-a întors întru ale lui plin de bucurie.
Luare aminte
Să luăm aminte la nobleţea caracterului
împăratului David (II Regi 1):
§
La cum au venit mesageri la David care i-au
anunţat moartea lui Saul şi a lui Ionatan, gîndind că vor primi pentru
aceasta de la el răsplată;
§
La cum David a plîns cu amar după Saul, care a
dorit statornic moartea lui David.
Predică
Despre înfăţişarea lui
Mesia – „… nu avea nici chip, nici frumuseţe,
ca să ne uităm la El”
(Isaia 53: 2).
Prorocul grăieşte aici despre Domnul Hristos ca
Om: nu avea nici chip, nici frumuseţe!
Cum se face că El, Care a dat formă şi chip tuturor celor din
zidire, care a creat frumuseţea îngerilor şi a cerurilor, şi toată frumuseţea
universului, cum tocmai El nu avea nici chip nici frumuseţe?
Fraţilor, aceste cuvinte nu trebuie să ne
tulbure, îngăduit îi este Domnului să Se înfăţişeze ochilor noştri în orice
chip doreşte.
El nu a dorit să vină la noi strălucind de frumuseţe îngerească,
sau de putere împărătească, sau de bogăţii nenumărate. Cel care intră într-o
casă umilă şi plină de durere nu se îmbracă în hainele lui cele mai
strălucitoare, precum nici doctorul nu îşi pune hainele lui cele mai bune
atunci cînd se duce la patul celor grav bolnavi.
Venind pe pămînt, Domnul a intrat într-o casă a
tristeţii şi tînguirii, El a intrat într-un spital. Trupul este haina
sufletului. Domnul s-a îmbrăcat într-un trup simplu, spre a atrage
atenţia asupra puterii duhului Lui, iar nu asupra forţei şi strălucirii
trupului Lui. Noi nu cunoaştem cu exactitate care a fost înfăţişarea
Lui. Potrivit tradiţiei, faţa Lui a fost măslinie, iar părul capului de o
culoare brun-arămie. Faţa Lui a fost astfel încît trimisul Regelui Avgar nu a
putut să o picteze, căci Ea se schimba mereu, strălucind de lumină
nepămînteană. Şi apoi, chiar de ar fi şi ales Domnul să vină pe pămînt
îmbrăcat în trup omenesc de frumuseţe izbitoare – un trup aşa cum numai El
poate crea – ce ar fi fost acea frumuseţe trupească pe lîngă frumuseţea
nemuritoare a dumnezeirii Lui? Căci orice frumuseţe
pămîntească palidă umbră este pe lîngă frumuseţea cerească, de sus.
Prorocul Daniel, de pildă, a fost un tînăr de o mare frumuseţe, dar cînd
înaintea lui a stat îngerul Domnului, Daniel a zis: „…şi n-a rămas în mine
putere, faţa mea şi-a schimbat înfăţişarea, stricîndu-se, şi nu mai aveam
vlagă” (Daniel 10: 8). Ce este faţa unui muritor pe lîngă chipul unui înger
al Domnului, care este nemuritor? El este ca întunericul faţă de lumină. Prin
urmare prorocul, văzîndu-L pe Hristos împăratul Cel Nemuritor în trup
omenesc, şi comparînd înfăţişarea Lui omenească cu slava Lui cea Nemuritoare,
a trebuit să strige: nu avea nici chip, nici frumuseţe!
O, Stăpîne Doamne lisuse
Hristoase, Cela Ce eşti chipul blîndeţii, Carele pentru noi şi pentru a
noastră mîntuire al nostru netrebnicii trup omenesc ai luat, noi pre Tine în
veci Te slăvim! Noi Ţie ne închinăm şi Ţie îţi mulţumim în veci, Amin!
Sursa:
|
marți, 28 august 2012
Proloagele din 28 august
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu