Proloagele din 14 septembrie

Luna septembrie în 14 zile: Înălţarea cinstitei  şi de viaţă făcătoarei Cruci a Domnului

       În pragul anului nou bisericesc, adică în luna septembrie, la scurt timp după Naşterea Maicii Domnului (la 8 septembrie), prăznuim înălţarea Sfintei Cruci (la 14 septembrie), două praznice ce sunt ca două izvoare de putere duhovnicească în evlavia Bisericii noastre ortodoxe. Dar, pe măsură ce ne apropiem de praznicul Crucii ne dăm seama că Crucea pe care o sărbătorim este de fapt lemnul Crucii pe care Domnul Hristos a fost răstignit, pentru mântuirea noastră. Mărturisim, cu alte cuvinte, că mântuirea noastră s-a înfăptuit prin pătimirea cea grozavă a Domnului nostru Iisus Hristos pe lemnul Crucii. Crucea este, adică, partea cea mai adâncă din taina mântuirii fiecăruia din noi, partea cea mai adâncă din taină mântuirii lumii întregi. Este ca şi cum fiecare în parte, dimpreună cu toată lumea, am mărturisi cu recunoştinţă şi am zice către Hristos Cel răstignit: "Te-ai gândit pe Crucea Ta şi la mine, Doamne, şi o picătură din sângele Tău ai vărsat-o şi pentru mine, în ceasul pătimirii Tale, pe lemnul cel grozav al Crucii. Învăţa-ne să nu uităm dragostea aceasta a Ta niciodată şi că-Ţi suntem datori cu un răspuns, că dragostea cu dragoste se plăteşte". Precum se ştie, cinstirea Sfintei Cruci începe din timpul Apostolilor : "Iar mie, să nu-mi fie a mă lăuda, decât numai în Crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine, şi eu pentru lume" (Gal. 6, 14); aşa scria Sfântul Apostol Pavel galatenilor, vorbind de Taina Crucii. Iar, în altă parte, tot el adăuga: "Cuvîntul Crucii, pentru cei ce pier este nebunie, iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu" (I Cor. 1, 18). Cu această cinstire faţă de Taina Crucii au străbătut creştinii tot timpul prigoanelor, trei sute de ani, până la vremea când a venit la Roma, marele Constantin împăratul. Vremea marelui împărat, la rândul ei, a fost pentru creştinătate ca o adevărată naştere din nou a evlaviei, faţă de Sfânta Cruce, moştenită de la Apostoli. Mai întâi, împăratul Constantin însuşi s-a creştinat, printr-un semn ceresc, ca şi Pavel Apostolul pe drumul Damascului, şi anume prin arătarea semnului Sfintei Cruci, în amiaza zilei, pe cer, alcătuită din stele şi cu îndemnul tot din stele alcătuit: "Învinge prin aceasta"! Deci, văzând în aceasta un semn dumnezeiesc, împăratul porunci meşteşugarilor lui şi făcând cruce mare din aur şi din pietre scumpe, după chipul ce se arătase, porunci ca acest semn să meargă înaintea oştilor sale. Deci, lovindu-se cu oastea lui Maxenţiu, marele Constantin a intrat biruitor în Roma (312). Şi aşa, plecat din Galia ca un păgîn, după biruinţa de la Podul Milvius, pe Tibru, Sfântul Constantin intra în Roma, hotărât pentru Crucea lui Hristos şi libertatea creştinilor, dând edictul din Milan, la 313. Un alt fapt de sporire a evlaviei către Sfânta Cruce, fără de asemănare, a fost descoperirea la Ierusalim, tot în acest timp, a lemnului Crucii, pe care a fost răstignit, pentru noi, Hristos Domnul. Se ştie că, ajuns singur stăpânitor peste toată împărăţia romanilor, marele Constantin a trimis pe maica sa, Sfânta Elena, în Ţara Sfântă, cu multă avere, spre cercetarea şi înnoirea sfintelor locuri şi spre căutarea lemnului Crucii Domnului. Deci, pe când se săpa pământul pentru temeliile marii biserici a Învierii Domnului, din dumnezeiască orânduire, s-au aflat, nu departe de Sfântul Mormânt, trei cruci, adică Crucea lui Hristos şi cele două cruci pe care au pătimit tâlharii. Şi nu numai crucile, ci şi piroanele le-au aflat. Deci, neştiind împărăteasa şi întrebându-se care să fi fost Crucea Domnului, s-a arătat prin minunea ce s-a făcut cu o fecioară moartă ce o duceau la îngropare, că a înviat-o cu puterea Crucii lui Hristos, nearătând celelalte cruci nici un semn de minune. Şi s-a închinat împărăteasa şi a sărutat-o şi, împreună cu ea, tot poporul. Şi, neîncăpând tot poporul să se închine, s-a rugat mulţimea ca măcar să o vadă şi să fie binecuvântată. Şi s-a suit, atunci, fericitul Macarie, patriarhul Ierusalimului, pe un amvon înalt şi a ridicat cinstita Cruce a Domnului, binecuvântându-i cu dânsa, pe care văzând-o poporul a început a striga : "Doamne miluieşte-ne"! Şi a fost descoperirea aceasta a Crucii Domnului ca o zguduire a întregii creştinătăţi şi de atunci, au început călătoriile în Ţara Sfântă şi, în fiecare an, praznicul Sfintei Cruci la 14 septembrie. 

          Alt fapt care a mărit cinstirea Sfintei Cruci a fost arătarea semnului Crucii Domnului pe cer la Ierusalim, pe vremea împăratului Constanţiu, fiul marelui Constantin (337-361), în Duminica de Rusalii, la 7 mai 351, pe la ceasul al treilea din zi, ora 9 dimineaţa. Şi a stat acest semn al Crucii mai luminat decât soarele, deasupra muntelui Golgota şi tot poporul privea, minunându-se cu mare teamă. De acest semn minunat, a înştiinţat fericitul Chiril, patriarhul Ierusalimului, prin scrisoare, pe împăratul Constanţiu, sfătuindu-l spre dreapta credinţă, că era arian, iar Sozomen, istoricul, scrie că, din arătarea aceasta a Crucii pe cer, mulţi s-au încredinţat că Hristos este Mesia şi au venit la dreapta credinţă, văzând ei că aceasta nu este alcătuită de oameni, ci de Duhul Sfânt, fiind mărturisită cu semne din cer. 

        A sporit, în sfârşit, cinstirea Sfintei Cruci şi prin biruinţa ei asupra perşilor, pe vremea împărăţiei lui Heraclie (610-641). Perşii au cucerit Ierusalimul în anul 615 şi l-au jefuit, luând între alte odoare de preţ şi lemnul Sfintei Cruci şi ducându-l în capitala lor, la Ctesifon. Dar împăratul Heraclie a trecut la luptă şi a învins peste tot. Perşii au fost siliţi să aducă înapoi, în Ierusalim, lemnul Crucii, care a fost predat în mâinile lui Zaharia, patriarhul Ţării Sfinte. Este drept că în anul 633, Heraclie a mutat, cu mare alai, pentru totdeauna, lemnul Crucii, de la Ierusalim, în capitala sa, Constantinopol. Dar de atunci, la Înălţarea Sfintei Cruci, la 14 septembrie, se prăznuieşte şi această biruinţă a Crucii Domnului asupra perşilor. Fireşte, de la această dată, lemnul Sfintei Cruci a fost împărţit în părticele mici şi trimis la diferite biserici. Dar, "Puterea lui Dumnezeu", Crucea Domnului îşi păstrează în lume, taina şi lucrarea ei, vie şi întreagă. Ea rămâne cel mai înalt Altar al celei mai înalte Jertfe: dumnezeiasca Jertfă a Răscumpărării lumii întregi şi a noastră a tuturora, o dată pentru totdeauna, în veci şi de-a pururi. Acestei "Puteri a lui Dumnezeu" i se spune: "Crucii Tale ne închinăm Stăpâne, şi sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o slăvim". Biserica latină prăznuieşte şi ea înălţarea Sfintei Cruci, în fiecare an şi tot la 14 septembrie. În afară de acest praznic, Biserica Ortodoxa cinsteşte, de încă trei ori pe an, Sfânta Cruce: a treia duminică din Postul Mare, la 7 mai şi la 1 august. Dumnezeului nostru slavă !

Întru această zi, învăţătură la Înălţarea cinstitei Cruci

     Astăzi, fraţilor, Preasfânta Cruce se ridică dezlegând păcatele noastre şi tot anul înnoindu-l cu Înălţarea ei; încă şi inimile noastre, cele învechite cu păcatul, le înnoieşte. Că, prin această Sfântă Cruce, ne-am răscumpărat din blestemul Legii, că pe aceasta a fost pironit Domnul Dumnezeul nostru şi zapisul păcatelor noastre l-a rupt. Prin Cruce, a omorât toate păcatele noastre şi smintelile. Tot pe ea ne-a dat-o nouă Stăpânul şi Dumnezeu armă asupra potrivnicului vrăjmaş. Prin Cruce moartea s-a omorât şi iadul s-a stricat. Prin ea Adam cel omorât de demult iarăşi s-a înnoit şi Eva din blestem s-a slobozit. Că, prin gustarea din pom, a fost căzut din Rai de demult şi, iarăşi, prin lemnul Crucii s-a sălăşuit în Rai. Şi aceasta este biruinţa noastră asupra potrivnicului. Cu aceasta însemnându-ne, nu ne temem de vrăjmaşul cel văzut şi nevăzut, că ea este tămăduitoare de patimile noastre. Aceasta este care satură cu credinţă inimile noastre. Ea este păzitoarea tuturor creştinilor şi cârmuitoarea tuturor. Cu aceasta ne însemnăm noi tot trupul şi bucatele noastre şi nu se apropie de noi răul. Fiindcă aceasta asuprelile noastre le goneşte. Drept aceea, fraţilor, pe această Sfântă Cruce cu frică sărutând-o şi căzând înaintea ei, să lepădăm de la noi toată răutatea, iuţimea, mânia, clevetirea, lăcomia, fapta de ruşine şi beţia, acestea toate diavolului să le lepădăm. Să iubim pacea, blândeţile, trezia iubirea de săraci, primirea de străini, postirea şi curăţia, că acestea sunt viaţa îngerească şi cu aceste fapte toţi cei dreptcredincioşi se mântuiesc. Această curăţie şi faptele asemenea ei să le iubim, ca să fim fiii Celui preaînalt şi părtaşi ai Împărăţiei Lui, slăvind pe Preasfânta Treime, pe Tatăl şi pe Fiul, şi pe Sfântul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Al Preacuviosului Părinte Efrem Sirul, cuvânt 

la Sfânta şi de viaţă făcătoarea Cruce.

         Toată sărbătoarea şi fapta Domnului nostru Iisus Hristos este mântuire şi laudă pentru noi, credincioşii, iar lauda laudelor este Crucea. Şi sărbătoarea sărbătorilor, bine plăcută lui Dumnezeu, este când Hristos, pasca noastră, "Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii" (loan 1, 29), pentru noi S-a Jertfit, iar, mai vârtos, când a înviat din morţi. Aceasta este doamna şi împărăteasa sărbătorilor. Şi celelalte toate sfinte sunt şi cinstite şi unele de altele se deosebesc în slavă strălucind ca fulgerul dumnezeirii. Şi pe acestea le cinsteşte după vrednicie şi le prăznuieşte cu credinţă cel sârguitor la poruncile lui Dumnezeu. Iar cei întinaţi şi pângăriţi de păcate şi în praznic sunt fără praznice. Iar sărbătoarea bună şi plăcută lui Dumnezeu este pocăinţa cu lacrimi şi depărtarea de păcate şi cunoştinţa lui Dumnezeu şi dorirea de bunătăţile cele veşnice. Şi când se fac acestea, atunci şi în cer bucurie se face şi Biserica se bucură şi saltă şi cheamă împreună pe toţi drepţii, zicând : "Bucuraţi-vă împreună cu mine, că fiul meu acesta mort era cu păcatele şi a înviat prin pocăinţă". Sărbătoare bună şi plăcută lui Dumnezeu este atunci când, împreună cu noi, serbează Hristos, când se săvârşesc sărbătorile Lui şi se cinstesc dumnezeieştile Scripturi. Şi împreună serbează Hristos unde sunt adunaţi oameni întru numele Lui, în dragoste, fără vrajbă şi fără făţărnicie. Împreună serbează Hristos unde sunt căutaţi săracii, unde sărmanii sunt mângâiaţi, unde străinii sunt odihniţi. Împreună serbează Hristos, unde este cinstirea lui Dumnezeu, în psalmi, în laude şi în cântări duhovniceşti, deci aceştia sunt cei adunaţi în numele Său. Că în mijlocul acestora a făgăduit Domnul să fie şi să Se afle şi El. Fericiţi sunt cei ce în acest chip sunt adunaţi, că pe Stăpânul în mijlocul lor avându-L, nimeni nu-i va vătăma pe dânşii. Deci, aşa să cinstim sărbătorile Domnului, nu sărbătoreşte, ci dumnezeieşte, nu lumeşte, ci mai presus de lume. Nu pridvoare să încununăm, nu dănţuiri să alcătuim, nu feţele să le împodobim, nu cu fluiere şi cu laute auzul să-l îndulcim, nu cu haine moi să ne îmbrăcăm, nici cu podoabe de aur să ne mândrim, nu cu benchetuiri şi cu beţii. Nu pentru mâncare să strici lucrul lui Dumnezeu. Să nu te păgubeşti de dumnezeiasca Liturghie, pentru nesăţiosul tău pântece, îndeletnicindu-te la bucătărie, ci acestea să le lăsăm acelora al căror Dumnezeu este pântecele şi slava deşartă. Iar noi toţi, dimpreună şi mici şi mari, bărbaţi şi femei, monahi şi monahii, creştineşte şi cu evlavie să cinstim sărbătorile Domnului, precum ne-am învăţat, în psalmi, şi în laude şi în cântări duhovniceşti. Să încununăm pridvoarele creştineşte, iar nu ca păgânii, că umbra Legii a trecut, iar adevărul a înflorit, precum auzim pe Apostol, zicând : "Cele vechi au trecut, iar toate s-au făcut noi" (II Cor. 5, 17). Înşelăciunea idolilor s-a surpat, moartea s-a prădat, robia cea din iad s-a dezlegat, împărăţiile înşelăciunii cele cu mulţi dumnezei s-au sfărâmat, omul s-a eliberat, Dumnezeu împărăţeşte, zidirea se veseleşte, Crucea domneşte şi toate neamurile, popoarele, seminţiile şi limbile i se închină şi întru dânsa ne şi lăudăm, împreună cu fericitul Pavel, zicând : "Iar mie, să nu-mi fie a mă lăuda, decât numai în Crucea Domului nostru Iisus Hristos" (Gal. 6, 14). Pentru aceasta, pe făcătoarea de viaţă Cruce să o purtăm şi pe uşile noastre şi pe frunte şi pe ochi şi pe gură şi pe piept şi pe toate mădularele noastre şi să ne întărim cu nebiruita armă a creştinilor, cu biruitoarea morţii cu nădejdea credincioşilor, cu lumina marginilor pământului, cu deschizătoarea Raiului, cu surpătoarea eresurilor, cu întărirea dreptei credinţe, cu păzitoarea cea mare a credincioşilor, cu lauda cea de mântuire a Bisericii. De aceasta, o, creştinilor, să nu ne lipsim, purtându-o în tot locul, în fiecare ceas şi minut. Şi fără dânsa nimic să nu săvârşim, ci şi dormind şi sculându-ne şi lucrând şi mâncând şi bând şi călătorind şi pe mare înotând şi râuri trecând, toate mădularele noastre cu făcătoarea de viaţă Cruce să le pecetluim. Şi niciodată nu ne vom teme "de frica de noapte, de săgeata ce zboară ziua, de lucrul ce umblă în întuneric, de molima ce bântuie întru amiază" (Ps. 90, 5-6). Dacă totdeauna, frate, pe aceasta spre ajutorul tău o vei lua, nu vor veni către tine rele şi bătaie nu se va apropia de locaşul tău. Că, văzându-o pe aceasta, puterile cele potrivnice se înfioară şi se depărtează. Aceasta înşelăciunea idolilor a surpat. Aceasta lumea toată a luminat. Aceasta întunericul l-a pierdut şi a întors lumina. Aceasta, neamurile de la apus şi de la miazănoapte şi de la mare şi de la răsărit, adunându-le, le-a legat într-o Biserică şi întru o credinţă, într-un Botez şi întru o dragoste. O, ce fel de gură sau ce fel de limbă va lăuda, după vrednicie, zidul cel nebiruit al dreptcredincioşilor, pe purtătoarea de biruinţă armă a marelui împărat Iisus Hristos? Crucea este învierea morţilor, Crucea, nădejdea creştinilor, Crucea, toiagul şchiopilor, Crucea, frâul bogaţilor, surparea mândrilor, Crucea, semn de biruinţă asupra dracilor, povăţuitoarea tinerilor, Crucea, preţuirea neguţătorilor, nădejdea celor deznădăjduiţi, ocârmuitoarea celor ce înoată pe ape, Crucea, limanul celor înviforaţi, zidul celor ce li se dau războaie, Crucea, tatăl sărmanilor, sfetnicul drepţilor, Crucea, mângâierea scârbiţilor, păzitoarea pruncilor, capul bărbaţilor, cununa bătrânilor, Crucea, lumina celor ce stau în întuneric. Crucea, marea cuviinţă a împăraţilor, filosofia barbarilor, Crucea, slobozirea robilor, înţelepciunea neînvăţaţilor, Crucea, propovăduirea Proorocilor, împreună-alergarea Apostolilor, lauda Mucenicilor; Crucea, întreaga înţelepciune a feciorelnicilor, bucuria preoţilor ; Crucea, temelia Bisericii, întemeierea lumii; Crucea, pierderea capiştelor idoleşti; Crucea, puterea celor neputincioşi, doctorul bolnavilor; Crucea, curăţirea leproşilor, îndreptarea slăbănogilor; Crucea, pâinea flămânzilor, izvorul celor însetaţi; Crucea, îndrăzneala monahilor, acoperământul celor goi. Aceasta este aceea care s-a înfipt în mijlocul lumii şi s-a sădit în locul Căpăţînii şi îndată a odrăslit strugurele vieţii. Cu această sfântă armă a rupt Hristos pântecele iadului cel atotmâncător şi a astupat gura cea mult măiastră a diavolului. Pe aceasta văzându-o moartea, cutremurându-se şi înfiorându-se, a slobozit pe toţi cei pe care îi avea de la cel întâi zidit. Cu aceasta, întrarmându-se, fericiţii Apostoli toată puterea vrăjmaşului au călcat-o şi pe toate neamurile, vânându-le, la închinarea ei le-au adunat. Cu aceasta, ca şi cu o platoşă îmbrăcându-se, mucenicii şi ostaşii lui Hristos toate născocirile tiranilor le-au călcat şi cu îndrăzneală L-au propovăduit. Pe aceasta ridicând-o şi purtând-o, cei ce pentru Hristos s-au lepădat de cele din lume, cu multă bucurie, locuiesc în pustietăţi şi în munţi şi în peşteri şi în crăpăturile pământului. O, ce bunătate nemăsurată şi neasemănată a îndurărilor lui Dumnezeu. Câte bunătăţi a dăruit prin Cruce neamului omenesc! Slavă iubirii Lui de oameni, închinăciune şi stăpînire în veci. Amin. Aţi auzit, iubiţilor şi iubitorilor de Hristos, cât de mare este puterea Crucii, câte sunt isprăvile ei, câte sunt bunătăţile? Că aceasta, ca un bun cârmaci, cârmuind viaţa noastră de aici şi împăcându-o, s-a făcut nouă pricinuitoare şi de viaţa cea veşnică ce va să fie. Această cinstită Cruce, la a doua venire a lui Hristos, iarăşi va să se arate, ca un cinstit şi de viaţă făcător, vrednic de cucernicie şi sfânt sceptru al marelui împărat Hristos, după cuvântul Stăpânului, care a zis ea : "Se va arăta pe cer semnul Fiului Omului". (Matei, 24, 30). Drept aceea, aceasta se va arăta întâi pe cer, împreună cu toate oştile îngereşti, luminând tot pământul, până la marginile lui, mai mult decât strălucirea soarelui şi vestind venirea Stăpânului Hristos. Căruia şi de la noi să-I fie cinste, slavă şi închinăciune, acum şi pururea şi în vecii vecilor ! Amin.

Cuvânt la Duminica după Înălţarea cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci, al Sfântului Dimitrie, mitropolitul Rostovului. "Ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul?" (Marcu, 8, 36).

       Şi sufletul şi lumea aceasta, amândouă ne sunt iubite, iubiţilor ascultători. Amândouă sunt iubite oamenilor şi mântuirea sufletească şi îndulcirea din lumea aceasta. Iubit este sufletul, ca cel legat împreună cu trupul din pântecele cel de mamă şi împreună-născut, precum grăieşte David: ,,Izbăveşte de sabie sufletul meu şi din mâna câinelui pe cel unul născut al meu". Iubită este şi lumea aceasta, pe care însuşi Dumnezeu a iubit-o. Că atât a iubit Dumnezeu lumea, adică pe om, cât şi a pătimi pentru dânsa a binevoit. Iubit este sufletul, pentru că printr-însul viem, printr-însul ne mişcăm, iar, luându-se sufletul, omul mort rămâne. Iubită este şi lumea aceasta, pentru că într-însa ne îndulcim, întru dânsa ne odihnim, întru dânsa toate cele de trebuinţă vieţii noastre de acum le avem. Iubit este sufletul pentru că acesta, toate simţirile noastre înviindu-le, le dă lor putere de îndulcire din toate bunătăţile cele pământeşti. Că fără de suflet nici o simţire nu poate lucra ceva, nici a se îndulci din ceva. Iubită este şi lumea aceasta, că ea pe toate cele plăcute le pune înaintea simţirii noastre, spre îndulcire: ochilor, bogăţiile şi frumuseţile cele plăcute ale feţelor; auzului, cântările cele dulci şi muzicale; gustului, ospeţele; mirosului, aromatele cele cu bună mireasmă; pipăirii, împătimirile cele dulci. Iubit este sufletul, că cine din pământeni pofteşte a se despărţi de dânsul; şi cine n-ar pofti a vieţui cu sufletul o mie de ani, în vecii cei fără de sfârşit? Iubită este şi lumea aceasta, că cine nu pofteşte bunătăţile cele ce sunt întru dânsa? Cine nu caută bunătăţile cele, ce sunt în lume? Cine nu se bucură de cinste şi de slavă? Cine nu se îngrijeşte a avea ceva ca să nu fie sărac? Şi de abia este cu putinţă a cunoaşte ce este mai bun, sufletul sau lumea aceasta? Că cine nu o pofteşte? Însă, dumnezeiasca Evanghelie arată, că mai bun este sufletul, când zice : "Ce folos este omului de ar dobândi lumea toată şi se va păgubi de sufletul său". Iar viaţa noastră cea pătimaşă şi iubitoare de patimi, iubeşte mai bine lumea aceasta, uitând de sufletul său. Deci, ce să facem? Cum vom cunoaşte desluşit dacă sufletul este mai bun, sau lumea aceasta? Să le judecăm bine pe amândouă, şi sufletul şi lumea. Să le punem în cumpănă pe amândouă şi să le cumpănim şi să vedem, care va atârna mai mult. Oare sufletul va atârna mai mult decât lumea, sau lumea, decât sufletul? Şi aşa vom cunoaşte ce este mai bun. Iar cumpănă să ne fie nouă cinstita şi de viaţă făcătoare Crucea Ta, Hristoase Mântuitorul nostru, pe care ai fost răstignit pentru Mântuirea noastră. Sufletul Tău Ţi-ai pus pentru noi şi, decât toată lumea mai mult, ai atârnat, precum Tu Însuţi ai zis în Evanghelie: "Îndrăzniţi! Eu am biruit lumea" (Ioan. 16. 33). Este obiceiul la oameni ca pe acel lucru să-l laude şi să-l iubească mai mult, care este mai frumos, care este mai scump, care este mai de preţ, care este mai bun. Să încep, dar, a cumpăni, cu socotinţă, ce este mai frumos, oare sufletul sau lumea? Ce este mai de preţ, sufletul sau lumea? Să punem pe acestea două una lângă alta. Că lucrurile cele potrivnice, puse fiind aproape unul de celălalt, mai bine se cunosc şi se arată. Cu adevărat nu este lesne a cumpăni cineva sufletul şi lumea, atât de greu ca şi cum ar avea cineva să cumpănească para focului. O întrebare ca aceasta a fost pusă de demult lui Ezdra de îngerul Uriel: "Cumpăneşte-mi mie", i-a zis, greutatea focului". Dar nu s-a apucat Ezdra de un lucru ca acesta, ci a răspuns îngerului, zicând: "Cine poate para focului a o cumpăni? Au doar poate face omul ceea ce tu pofteşti a şti de la mine?" Nu se ştia atunci matematica cea de acum, că ar fi zis aşa: "Cumpăneşte mai întâi lemnele cât vor face şi arde-le pe ele. După aceea vei cumpăni cenuşa şi cărbunii ce au rămas. Şi cât a fost prisosinţă cumpănirii cea mai înainte de ardere, atâta a ieşit şi s-a dus în para focului". Vom cumpăni, deci, sufletul ca pe o pară de foc, iar lumea aceasta ca pe nişte cărbuni şi cenuşă. Să ne apropiem mai întâi către această întrebare: "Ce este mai frumos? Oare sufletul sau lumea aceasta?" Spre care lucru să întoarcem mai întâi ochii noştri, spre suflet sau spre lumea aceasta, adică la ceea ce vedem, la ceea ce cunoaştem mai întâi? Sufletul nostru este nevăzut. Cu ochii cei trupeşti pe acela nu-l vedem, fără numai cu ochii gândului. Iar lumea aceasta toată este înaintea ochilor noştri, cu toate lucrările sale, şi printr-însa străbatem cu vederea. Deci, ce? Oare nu este frumoasă lumea aceasta? Atâtea rânduieli minunate are întru dânsa, înalte, preastrălucite şi preacinstite sunt. Atâtea podoabe de aur, de argint, de pietre scumpe, de mărgăritare de mult preţ, de haine preaminunate sunt întru dânsa. Atâtea feţe preafrumoase, preaiubite, care au frumuseţea lor firească, împodobite ca nişte biserici! Atâtea lăcaşuri fericite, palate strălucite, icoane minunate, zidiri cu mare meşteşug. Iar lângă acestea, o, cât de dulcea şi de preaiubită prietenie, însoţirea şi împărtăşirea, ospeţele, veseliile, petrecerile, mângâierile şi, mai presus de toate, dulceaţa cea vremelnică a păcatelor. Atâta este de minunată lumea aceasta, frumoasă şi iubită, încât şi ochii şi inima omenească le trage către ea, ca magnetul de fier, încât unii nu voiesc nici măcar puţin să-şi întoarcă ochii şi inima de la ea. Nu în zadar se ruga David să se întoarcă ochii săi, ca să nu vadă deşertăciunea. Deci, de ar fi zis cineva: "David, întoarce tu însuţi ochii tăi, ca să nu vezi deşertăciunea, nu căuta la deşertăciune, ci întoarce-te de la ea!", David ar fi răspuns : "Nicidecum nu pot eu însumi întoarce ochii mei de la deşertăciune, fără numai Dumnezeu Cel atotputernic îi va întoarce, pentru că mult s-au afundat în deşertăciune, şi neabătut o privesc pe ea şi nu este în puterea mea să biruiesc ochii mei, fără numai în puterea unuia Dumnezeu. Tu Doamne, întoarce ochii mei, ca să nu vadă deşertăciunea!" Şi, dacă ochii nu-i cu putinţă cu lesnire a-i întoarce de la această deşartă lume, cu cât mai vârtos nu este cu lesnire a întoarce inima. Atât de frumoasă şi de iubită ne este nouă această lume. Iar sufletul nostru, pe care nu-l vedem, ce este? Cum cugetăm spre el? Oare are vreo frumuseţe a sa? Dar să întrebăm mai întâi ce este sufletul? Răspunde mai întâi Sfântul Ioan Damaschin, ca un filosof: "Sufletul este duh de gând, având viaţă de-a pururea, de-a pururea mişcându-se către bine şi către rău, din sloboda lui voie". Iar fericitul Ambrozie răspunde, ca un teolog: "Sufletul este fire zidită, nevăzută, fără de trup, fără de moarte, după asemănarea lui Dumnezeu, având chipul Ziditorului său". Deci, lăsând răspunsul cel filosofic, să luăm aminte la cel teologic: "Sufletul este asemănarea omului cu Dumnezeu". Ca şi cum ai zice: cineva de-aproape de Dumnezeu, cu asemănarea, având chipul Ziditorului său. Deci întreb: ce este mai frumos decât Dumnezeu? Nimic. Pentru că Acesta, precum este izvor de toată înţelepciunea, aşa este şi izvor şi a toată frumuseţea, a Cărui frumuseţe poate, în parte, a fi cunoscută de noi din înseşi zidirile Lui cele preafrumoase. Deci merg către cele mai de sus preafrumoase zidiri ale lui Dumnezeu. Voi ridica ochii mei către cer: au nu este mai frumos cerul, decât toate frumuseţile pământului? Aşa este cu adevărat. Mă voi învăţa deci, mai întâi, din frumoasa zidire a lui Dumnezeu, văzută pe cer, precum şi David grăieşte: "Din lucrul mâinilor Tale m-am învăţat, că voi vedea cerurile, lucrul degetelor Tale, luna şi stelele, pe care tu le-ai întemeiat". Frumos este cerul noaptea, cu stelele şi cu luna fiind împodobit. Frumoasă este şi ziua, cu soarele cel ce luminează lumea. O, cu cât mai frumos este Ziditorul, Cel ce le-a făcut pe acestea. Cerul cu preafrumoşii săi luminători va sta până la o vreme. Va fi vremea aceea când vor cădea stelele ca frunzele din copaci şi cerul se va înfăşura ca o hârtie. Iar Ziditorul va rămâne în frumuseţea Sa, niciodată schimbându-Se: acelea vor pieri, iar Tu vei rămâne! Dar să socotim bine şi zidirea cea nevăzută, adică pe îngeri, pe care numai ochii noştri cei de gând îi văd. Frumuseţea acestora este negrăită, şi covârşeşte şi stelele şi luna şi soarele, în multe feluri fiind închipuită. Că după câte cete de îngeri sunt în Ceruri, fiecare, şi cu locul şi cu frumuseţea, covârşeşte una pe alta. Frumos este îngerul, mai frumos este arhanghelul. Peste arhangheli, mai frumoase sunt cetele cele mai de sus; peste acelea, serafimii; peste serafimi, mai frumoşi sunt heruvimii, a căror frumuseţe, oare ce limbă pământească poate să o povestească? O, cu cât mai fără de asemănare, mai vârtos decât toate cetele îngereşti, este mai frumos Ziditorul? O, frumuseţe negrăită, de mintea omenească neajunsă. Aici să ne apropiem de frumuseţea cea sufletească şi să pomenim iarăşi, cuvântul teologic, ce s-a zis mai sus: că, adică, sufletul este după asemănarea lui Dumnezeu, având chipul Ziditorului său. Şi să luăm seama, cu judecată desluşită, numai la acest cuvânt: "după asemănarea lui Dumnezeu", care va să zică: foarte de aproape, asemenea Lui. Dintre toate zidirile cele de sus şi cele de jos, care este asemenea lui Dumnezeu? Nici una, afară de aceste două cuvântătoare zidiri: îngerul şi sufletul omenesc, pentru că în aceste două zidiri este arătat chipul Sfintei Treimi. Are îngerul ţinere de minte, înţelegere şi voie, are şi sufletul omului ţinere de minte, înţelegere şi voie. Iarăşi voi întreba, dintre aceste două zidiri înţelegătoare, zidite după asemănarea lui Dumnezeu, care este mai asemenea Lui, îngerul sau sufletul omului? Văd, ce veţi zice, că îngerul este mai asemenea lui Dumnezeu, fiindcă este fără de trup şi cu locul mai aproape de Dânsul, de-a pururea stând înaintea scaunului Său, precum scrie în Evanghelie: "Îngerii de-a pururea văd faţa Părintelui ceresc". Privind însă în dumnezeiasca Scriptură, vom cunoaşte că sufletul omului este mai după asemănarea lui Dumnezeu, decât îngerul. Că pentru înger nu citim că ar fi grăit Dumnezeu: "Să facem pe înger după chipul şi asemănarea noastră", ci numai pentru sufletul omenesc citim aceasta, că a zis Dumnezeu: "să facem pe om după chipul şi asemănarea Noastră", adică pe sufletul omenesc. Pentru că întru el, precum s-a zis, se arată deplin chipul lui Dumnezeu. Şi, deşi amândouă aceste zidiri, îngerul şi sufletul omenesc, au ţinere de minte înţelegătoare şi voie, nu le au în acelaşi chip. Căci, măcar că îngerul are voie, însă nu are voie de sine stăpânitoare, că nu face altceva îngerul, fără numai ceea ce îi porunceşte Dumnezeu. Că precum Însuşi Domnul Dumnezeu ceea ce voieşte şi face, cu voie de sine stăpânitoare, aşa şi omului i-a dat voie de sine stăpânitoare, ca ceea ce voieşte, să facă: şi cu această de sine stăpânire sufletul omului este mai deaproape asemenea cu Dumnezeu, mai mult decât îngerul. Nu în deşert, în Cântarea Cântărilor, Dumnezeu grăieşte către sufletul omenesc: "Te-am asemănat pe tine lângă Mine, care va să zică, mai aproape te-am făcut pe tine Mie cu asemănarea, mai mult decât pe zidirea cea de gând". Pentru aceasta şi teologul cel mai sus numit răspunde la întrebare, că sufletul este cu mult mai după asemănarea lui Dumnezeu, decât îngerul. Deci dar, dacă sufletul omului este mai după asemănarea lui Dumnezeu, cu mult mai mult decât îngerul, cel ce este duh ceresc, apoi este şi mai frumos, cu mult mai mult decât frumuseţea îngerească, şi aceasta după fire. Iar, după darul cel dat lui prin întruparea Fiului lui Dumnezeu şi prin vărsarea sângelui pentru om, o, cu adevărat a întrecut frumuseţea şi vrednicia îngerească. Că nu cu firea îngerească s-a însoţit Fiul lui Dumnezeu, ci cu cea omenească, după cuvântul lui Pavel, care zice că nu firea îngerilor cândva, a luat, ci sămânţa lui Avraam a luat. Şi aceasta, adică, răscumpărând sufletul omenesc cu sângele Său şi înnoind în om asemănarea Sa cea de demult şi, mai ales şi mai mult, înfrumuseţându-l pe dânsul. Un tată, având o singură fiică, au nu o împodobeşte pe dânsa mai mult decât pe roabe cu toate podoabele cele de mult preţ? Un mire, care iubeşte pe preaiubita sa mireasă, au nu voieşte ca ea să fie împodobită? Sufletul cel omenesc este această singură fiică şi mireasă a lui Hristos, Mântuitorului nostru: fiică, pentru că l-a născut pe dânsul din moarte pentru viaţă, prin sângele Lui, mireasă, că S-a însoţit prin legătura cea tare a dragostei, încât pentru dragostea Lui, a mers până la moarte. Nu în zadar se grăieşte în Cântarea Cântărilor: "tare ca moartea este dragostea". Şi precum în Cartea apostolească despre Domnul Hristos Însuşi scrie, că: "pe atât s-a făcut mai bun decât îngerii, cu cât a moştenit un nume mai preaslăvit decât dânşii". Aşa şi pentru sufletul omenesc este a gândi că, pe atâta este mai aproape de Dumnezeu şi frumuseţile lui mai asemenea, cu cât S-a însoţit cu dânsul cu legătură mai tare decât cu îngerii, cât şi este Lui cu putinţă a grăi despre dânsul acel cuvânt proorocesc: "Bucuratu-s-a sufletul meu de Domnul, că m-a îmbrăcat pe mine în haina mântuirii şi cu veşmântul veseliei m-a împodobit, ca unui mire mi-a pus mie cununa şi ca pe o mireasă m-a înfrumuseţat cu podoabă". Să adunăm, deci, la un loc toate frumuseţile lumii acesteia şi să le punem alături de frumuseţea sufletului omenesc şi să socotim ce este mai frumos: lumea aceasta sau sufletul? Dacă sufletul omenesc cel răscumpărat cu sângele Fiului Lui Dumnezeu, cel însoţit Lui mireasă în veci, este mai frumos cu osebire decât podoaba cerească, mai mult decât frumuseţea stelelor, decât cea a lunii, decât cea a soarelui şi, mai ales, decât frumuseţile cele îngereşti, cele ale arhanghelilor, cele ale heruvimilor, ale serafimilor şi asemenea frumuseţii Ziditorului Însuşi, atunci toate frumuseţile lumii acesteia, pe lângă dânsul, ce vor fi? Fără numai ca întunericul lângă soare, o broască lângă un vultur zburând la înălţime, ca un lucru urât şi fără de chip, nevrednic de privirea ochilor, fără numai vrednic de scuipat şi de călcat în picioare. Dacă toată frumuseţea lumii nu poate să se asemene nici cu o stea din cele mai mici, ce se vede pe cer, fără numai, poate, cu iarba câmpului şi cu floarea, care dimineaţa înfloreşte, iar seara se veştejeşte, apoi, cum va socoti cineva că poate să se asemene cu frumuseţea cea sufletească? Şi nu numai nu se poate asemăna, ci nici măcar puţin să se închipuiască, fiindcă ticăloasa lume nu este asemenea lui Dumnezeu, ci numai domnului său, căruia îi slujeşte, stăpânitorului veacului acestuia, diavolului celui înnegrit, celui cu totul întunecat, celui cu totul ticălos, celui cu totul întinat, nălucirii celei cu totul de spaimă, arapului celui cu totul înnegrit, celui ce niciodată nu poate să se spele, nici să se înălbească. Deci, mare pagubă îşi fac lor aceia, care şi-au cufundat mintea şi inima lor întru îndulcirile şi iubirile cele deşarte şi fără de chip, în foarte mici şi scurte frumuseţi lumeşti. Ce folos va fi omului de va dobândi lumea toată şi îşi va pierde sufletul său? Deci, acum să ne apropiem către a doua întrebare: ce este mai scump, oare, sufletul sau lumea aceasta? Şi, iarăşi, mai întâi, să întoarcem ochii către lumea aceasta. Cum înţelege cineva cât de scumpă este lumea aceasta? De ar fi fost cu putinţă a aduna la un loc toate bogăţiile de la marginile lumii şi nu numai din toate visteriile împăraţilor, ci şi din înseşi sânurile pământului şi din fundurile mării, de ar fi fost cu putinţă a aduna la un loc, tot aurul, tot argintul, toate mărgăritarele cele preascumpe şi pietrele cele de mult preţ, pe toate la un loc dacă le-ai fi adunat şi "le-ai fi pus, toate acestea, cum ar fi fost cu putinţă împreună a le preţui? Mintea omenească nu va ajunge. Însă eu îţi voi afla preţuitor, care pe toate acelea le va preţui. Dar voi aştepta puţin. Mai întâi, voi lua seama cum preţuiesc oamenii cei iubitori de lume bogăţiile cele lumeşti: le preţuiesc pe ele mai scump decât sufletul lor. Omul ca nimic nu socoteşte sufletul său, faţă de bogăţia aceasta vremelnică; faţă de aur sau pentru argint şi pentru celelalte materii îşi pune sufletul său şi-l duce pe el la neguţătorie, ca pe un ban. Ostaşul purcede la război pentru câştig; îşi duce sufletul său cu el. Dumnezeu ştie, oare, se va mai întoarce la casa lui, cu dânsul? Purcede neguţătorul cu marfa sa în cale depărtată pentru câştig; îşi duce sufletul său cu el. Dumnezeu ştie, mai aduce-l-va pe dânsul înapoi? Dumnezeu ştie, oare, sosi-va la vreun liman, oare, nu-l va pierde pe el, în valurile mării? Purcede tâlharul la tâlhărit, ca să câştige ceva; îşi duce sufletul său cu el. Cine ştie dacă el însuşi nu v-a fi ucis? Purcede furul la furat şi îşi duce sufletul său cu el. Cine ştie dacă nu-l vor prinde pe el şi-l vor spânzura? Şi, ca să zic pe scurt, omul, pentru câştiguri lumeşti îşi pune sufletul său, unul de la altul apucând, răpind, prădând, mâniind pe aproapele şi pe Dumnezeu, şi îşi pierde mântuirea sufletului său. Şi afară de aceasta ce se face? În treburile cele negustoreşti, unul altuia vânzând lucrul cel mai prost în locul celui mai bun şi preţ necuvenit cerând, se blestemă, se jură pe sufletul său şi sufletul său în iad şi-l trimite. Acum voi aduce la mijloc pe negustorul cel adevărat, care degrabă va preţui nouă toate bogăţiile lumii acesteia. Ştiţi, iubiţi ascultători, pe Sfântul Andrei, cel ce se cinsteşte în luna lui octombrie, în a doua zi; să vorbim puţin cu dânsul. Sfinte Andrei, iubitule rob al lui Hristos, care te-ai învrednicit de multe descoperiri dumnezeieşti, spune nouă ce vezi în descoperirea ce ţi s-a făcut ţie mai întâi? "Văd", zice, "un tânăr foarte frumos, pogorându-se de la Cele de Sus şi ţinând în mâini trei cununi: una de aur cu pietre scumpe, cealaltă de chihlimbar, iar, a treia, mai mare, împletită din flori albe şi roşii". Sfinte Andrei, aceste cununi văzându-le, ce cugeţi? "Cuget", a zis, "să cumpăr măcar una din ele, chiar pe cea împletită din flori, care nu va fi atât de scumpă, ca cea de aur sau de chihlimbar, fiindcă este împletită din flori". Deci, apropie-te de cel care le poartă şi târguieşte-te. Apropiindu-se Sfântul Andrei de tânărul acela, îi zice: "Oare vinzi aceste cununi? Căci, măcar că eu nu pot să le cumpăr, însă mă vei aştepta puţin aici şi eu voi spune domnului meu şi acela îţi va da ţie, pentru aceste cununi, aur cât voieşti". Să luăm aminte ce zice către Sfântul Andrei tânărul cela prea-frumos, care se pogorâse din Cele de Sus: "Crede-mă pe mine, iubitule că, măcar de-mi vei aduce aurul a toată lumea, nu-ţi voi da ţie nici o floare din acestea, nici altcuiva, nici celui părut stăpân al tău": Auziţi, iubiţilor, preţul tuturor bogăţiilor lumii acesteia, nu sunt vrednice de o floare a Raiului. Ci, o, tânărule ceresc, pentru ce este atât de scumpă la tine o floare de-a Raiului, că nu voieşti să iei pentru ea aurul cel adunat din toată lumea? Pentru aceea că, floarea Raiului are acel fel de frumuseţe, încât mintea omenească nu poate să o ajungă, iar limba să o grăiască. Şi are putere făcătoare de bucurie, ca prin însăşi frumuseţea ei şi prin negrăita bună mireasmă, atât veseleşte şi îndulceşte inima cea omenească, încât numai privind omul la ea, nu mai pofteşte nici a mânca, nici a bea, şi nici altă durere nu mai simte. Şi încă această floare nu se veştejeşte niciodată, ci pururea înfloreşte. Deci, să privim şi bogăţia lumii acesteia; are ea o putere precum acea floare a Raiului? Oare, nu se veştejeşte frumuseţea ei? Oare, nu piere? Şi oare într-adevăr, veseleşte inima omului? O veseleşte, însă prea puţină vreme, dar şi de mari necazuri îndelung o umple. Că zice Apostolul Iacov: "Veniţi acum, voi, bogaţilor, plângeţi şi vă tânguiţi de necazurile care vor să vină asupra voastră. Bogăţia voastră a putrezit şi hainele voastre le-au mâncat moliile. Aurul vostru şi argintul au ruginit şi rugina lor va fi mărturie asupra voastră şi ca focul va mistui trupurile voastre; aţi strâns comori în vremea din urmă" (Iac. 5, 1-3). Deci priveşte acum pe fiecare: toate bogăţiile nu sunt vrednice de o floare a Raiului. Să ne apropiem acum de preţuirea sufletului omenesc cel creştinesc. Dacă o floare a Raiului este atât de scumpă, încât nici bogăţiile a toată lumea nu se pot asemăna cu ea, apoi, cu cât mai vârtos nu se pot asemăna ele cu sufletul omenesc, pentru care este sădit de Dumnezeu, Raiul, îmbogăţit cu toate bunătăţile. Cumpănirea sufletului este cât şi sângele Fiului lui Dumnezeu. Căci grăieşte Apostolul Petru: "Nu cu lucruri stricăcioase, cu argint sau cu aur, aţi fost răscumpăraţi din viaţa voastră deşartă, lăsată de la părinţi, ci cu scump sânge al lui Hristos, ca al unui miel nevinovat şi neprihănit". (I Petru. 1, 18-19). Cumpăneşte deci, sângele Fiului lui Dumnezeu şi cumpăneşte şi cinstitul suflet omenesc. Preţuieşte Întruparea Fiului lui Dumnezeu. Preţuieşte şi preacuratul lapte al preacuratului piept fecioresc al Maicii lui Dumnezeu, cu care a hrănit pe dumnezeiescul Prunc. Preţuieşte şi acele preamari minuni ale Lui, făcute prin dumnezeiasca putere. Preţuieşte toate patimile Lui. Preţuieşte tot sângele Lui, cel vărsat pentru mântuirea sufletului. Preţuieşte moartea şi crucea Lui. Oare, putea-vei a le preţui pe acestea? Atunci vei putea preţui şi preţul cel scump al sufletului. Judecă deci bine, tu, omule, cât de mare preţ a pus Fiul lui Dumnezeu Însuşi, sufletului omenesc, mai presus de toate cerurile, mai presus de toţi îngerii, mai presus de scaunul Său cel dumnezeiesc şi mai presus de toată cereasca Împărăţie. Că, pentru el, pe toate acestea lăsându-le, pe pământ S-a pogorît nu S-a cruţat pe Sine pentru el, sufletul Său pe cruce Şi-a pus. Şi a căutat calea preţului sufletului celui omenesc. Mare pagubă îşi face, deci, lui însuşi omul, care pentru bogăţiile lumii acesteia îşi pierde sufletul său: se lipseşte, adică, de mântuirea sufletului său. Ce folos este omului de ar dobîndi lumea toată şi îşi va pierde sufletul său.

Apropiindu-mă de a treia întrebare, voi arată prin scurte cuvinte, ce lucru este de mai mult câştig? Oare, sufletul sau lumea aceasta răspund: acel lucru este mai de câştigat şi mai de dobândit, care este de mai îndelungă vecuire. Ce lucru trage mai mult ? Acel lucru de la care omul poate avea câştig în mai mulţi ani. Deci, este, oare cuiva, dobândă lumea aceasta? Spune, este el încredinţat ca, îndelungă vreme, va avea câştig printr-însa ? Oare, un an sau doi, oare, zece ani, sau o sută? Cu adevărat, nu este încredinţat că va trăi în bunătăţile cele lumeşti nici măcar o zi, de dimineaţa până seara, sau de seara până dimineaţa celeilalte zile. Că, iată, în fiecare zi trîmbiţa Evangheliei strigă fiecăruia: "Nebunule, în această noapte vor lua sufletul tău de la tine. Dar cele ce ai gătit, ale cui vor fi?" Iar sufletul este dat omului, nu numai pentru viaţa aceasta vremelnică, ci în veci, şi măcar că omul moare vremelnic, însă sufletul lui este fără de moarte şi va fi viu după moartea omului, precum stă scris: "Sufletele drepţilor sunt în mâna lui Dumnezeu şi nu se va atinge de dânsele moartea". Şi iarăşi : "Părutu-s-a a muri, iar ei sunt în pace, nădejdea lor este plină de nemurire". Iar la învierea cea de obşte, care se aşteaptă fără îndoială, sufletele morţilor iarăşi se vor împreuna cu trupurile, când stricăciosul acesta se va îmbrăca întru nestricăciune şi muritorul acesta se va îmbrăca întru nemurire. O, cât de îndelungă vreme? Că, în veci nesfârşiţi, vor fi vii. Aşadar, mai de câştig eşti cu sufletul decât cu lumea; pe acesta se cuvine a-l iubi, pentru mântuirea acestuia se cade cu totul a se îngriji. Că nebun este acel om care îşi primejduieşte sufletul său, cel mai frumos decât toate frumuseţile, nu numai cele pământeşti, ci şi decât toate cele cereşti; Cel mai scump nu numai decât comorile cele pământeşti, ci şi decât toate cele cereşti. Cel mai frumos decât toată lumea, să-l pierzi şi să-l păgubeşti pentru cele deşarte, nefrumoase, de puţin preţ si necâştigătoare ale lumii acesteia. Ce folos este omului de va dobândi lumea toată şi îşi va păgubi sufletul său? Amin.

Sursa:

http://www.ortodoxism.ro/proloagele/septembrie/Proloage14Sep.shtml