Proloagele din 26 decembrie

Luna decembrie în 26 de zile: Soborul Preacuratei Fecioare Maria, Nãscătoarea de Dumnezeu.

           În ziua de astăzi, 26 decembrie, prăznuim sărbătoarea cu numele de "Soborul Maicii Domnului." Cuvânt bisericesc, "sobor" însemnează "adunare de oameni" şi în împrejurarea de acum el vrea să spună două lucruri: întâi, cuvântul acesta este o chemare către cei credincioşi, să ne adunăm astăzi, în cinstea Maicii Domnului, aici pe pământ; dar, pe de altă parte, cuvântul "sobor" ne aduce aminte că Maica Domnului se află preaslăvită, fără de asemănare, în mijlocul tuturor Sfinţilor fericiţi din ceruri şi că, aşa fiind, adunarea noastră de astăzi, de pe pământ este, de fapt, o împreună-prăznuire a noastră cu cetele tuturor Sfinţilor şi Îngerilor din ceruri. Adunarea cea cerească, adică, se uneşte, astăzi, cu adunarea noastră pământească, la cinstirea Maicii Domnului.  Şi, este drept să fie aşa, după ce am prăznuit ieri Taina în care Maica Domnului este aceea care uneşte pe veci toată omenirea cu Dumnezeu, născând ca mamă pe Domnul Hristos, adică pe Dumnezeu Cel întrupat şi ascuns într-un prunc de om. E ca şi când Maica Domnului, privind la Domnul Iisus, în primul rând, şi apoi la noi toţi, cei credincioşi, "fraţi mai mici" ai Domnului, care-i aducem această cinstire, ar spune astăzi, către Tatăl ceresc, cuvântul acesta de fericită şi adâncă mulţumire, de la Apostolul din ajunul Crăciunului; "Iată, Doamne, eu şi toţi pruncii pe care mi I-ai dat, fii binecuvântat în veci! Amin." "Apărătoare Doamnă, pentru biruinţă, mulţumiri, izbăvindu-ne din nevoi, aducem ţie, Născătoare de Dumnezeu, noi, robii tăi. Ci, ca ceea ce ai stăpânire nebiruită, izbăveşte-ne pe noi din toate nevoile, ca să strigăm ţie: "Bucură-Te, Maică, pururea Fecioară." 

Întru aceastã zi, pomenirea Sfântului Preacuviosului Pãrintelui nostru Nicodim cel Sfinţit, Arhimandritul, din Lavra sfintei Mãnãstiri Tismana(+1406).

       Într-această zi, în care se prăznuieşte Soborul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, sfânta noastră Biserică a orânduit să se facă prăznuirea Cuviosului Nicodim cel Sfinţit de la Tismana, Sfântul care a trăit pe pământ românesc şi s-a nevoit a întemeia cele dintâi aşezări călugăreşti din părţile acestea (1370). Cuviosul Nicodim s-a născut în satul Prilep şi se trăgea dintr-o familie de aromâni. Isteţ de minte de mic copil, Nicodim a învăţat citirea Sfintelor Scripturi şi s-a umplut de râvnă pentru slujirea lui Hristos. Iar când părinţii săi au început a cugeta să-l aşeze în dregătorii, după avuţia şi rangul ce aveau, Nicodim s-a lepădat de toată averea părintească şi de toată slava lumii acesteia. Îmbrăcat în haine sărăcăcioase, a fugit într-ascuns din casa părintească şi s-a dus la Sfântul Munte, unde, după trei ani de ucenicie, s-a învrednicit a fi tuns călugăr într-o mânăstire de acolo. Dovedindu-se adânc cunoscător al dumnezeieştilor învăţături, smerit şi evlavios, în puţină vreme a ajuns diacon, apoi egumen şi stareţ al acelei mânăstiri. Plin de dragoste pentru poporul său, Nicodim a mijlocit împăcarea între scaunul patriarhal din Constantinopol şi Biserica sârbească şi, ascultând rugămintea cneazului Lazăr, a părăsit Sfântul Munte şi a venit în ţara sa. Repede ducându-se vestea despre evlavia şi smerenia sa, preoţii şi credincioşii voiau să-l înalţe patriarh al Bisericii sârbeşti, dar Sfântul s-a socotit pe sine nevrednic de asemenea cinste. În timpul domniei voievodului român Vlaicu, Sfântul a trecut Dunărea şi, venind în Ţara Românească, a zidit mănăstirea Vodiţa, cea dintâi aşezare mănăstireasca temeinică şi cu bună rânduială din ţara noastră, despre care s-au păstrat dovezi şi hrisoave. După oarecare trecere de vreme, Sfântul a părăsit ctitoria lui de la Vodiţa, unde a lăsat stareţ pe un ucenic al său, anume Agaton, a mers prin munţi în sus şi, ajungând la locul unde apa Tismanei cade cu zgomot de la înălţime, a ridicat acolo o mânăstire mai mare şi mai trainică.   Aici s-a aşezat Cuviosul Nicodim, cu câţiva din ucenicii săi, dar numărul acelor ce veneau să slujească lui Hristos, sub povăţuirea şi îndrumarea vrednicului stareţ, sporea fără încetare. Pe toţi îi învăţa cu blândeţe şi-i călăuzea spre împlinirea voii lui Dumnezeu. Sfântul Nicodim a fost un mare întemeietor şi îndrumător al vieţii monahale la noi, după rânduielile de la Athos, iar ucenicii lui sunt cei ce au ctitorit cu ajutor de la binecredincioşii domni şi voievozi români, cele dintâi mânăstiri mari în Ţara Românească. Vremea însă, când a venit la noi Sfântul Nicodim, era o vreme de mari frământări în lumea mânăstirilor ortodoxe. Miezul frământărilor era Muntele Athos, tocmai locul de unde venise Sfântul Nicodim. Este vorba de marea frământare pentru "rugăciunea minţii." Sfântul venea la noi, între altele, tocmai pentru că a găsit aici un loc de linişte şi singurătate, prielnic lucrării duhovniceşti a rugăciunii. Dar Sfântul Nicodim şi mănăstirile zidite de el, după tipicul din Sfântul Munte, au luat parte şi la nevoile duhovniceşti ale creştinilor din această ţară. Schimbul de scrisori, de curând descoperit, dintre Sfântul Nicodim şi marele Patriarh bulgar Eftimie de la Târnova şi întrebările pe care stareţul Tismanei le pune marelui Patriarh, ni-l arată pe Sfântul Nicodim dornic să se înarmeze cu acele cunoştinţe trebuitoare în lupta împotriva rătăcirii bogomililor, sectă din Bulgaria, care tocmai trecuse în Ţara Românească şi bântuia ţara. El şi mănăstirea lui erau ca o obşte de apostoli ai dreptei credinţe. Plin de dragoste pentru popor, Sfântul s-a nevoit întru învăţarea tuturor şi pentru lucrarea treburilor bisericeşti în preajma mănăstirii sale. A trăit şi a lucrat pe pământul românesc sub patru domnitori: Vlaicu, Radu, Dan şi Mircea, fiind cinstit şi preţuit, după cuviinţă, de toţi patru. Scriitorul, din vremea lui, a cărţii "Viaţa lui Isaia de la Hilandar", vede în Sfântul Nicodim, pe "bărbatul cinstit şi sfânt, tare în cărţi şi mai tare la judecată, în cuvinte şi în răspunsuri, întemeietor de mănăstiri, puternic la rugăciune şi luptător pentru dreapta credinţă".  Pe lângă frumoasa mânăstire Tismana, care e ctitoria lui, de la Sfântul Nicodim ne-a rămas şi o Evanghelie, numită "Tetravanghelul lui Nicodim de la Tismana", scrisă în limba slavonă, chiar de mâna Sfântului. A adormit cu pace în Domnul la anul 1406, la 26 de zile ale lunii decembrie, petrecut cu jale de călugări şi de mulţime de credincioşi. Şi a fost îngropat în mormântul pe care singur şi-l pregătise în mănăstirea sa Tismana. După oarecare vreme, dovedindu-se că trupul său a rămas nestricăcios, a fost scos din mormânt şi aşezat cu cinste într-o raclă din biserica mănăstirii. Din pricina tulburărilor şi vitregiei trecutelor vremi, sfintele lui moaşte au fost ascunse apoi în locuri tainice, pe care nu le ştia decât stareţul mănăstirii; cu timpul însă li s-a pierdut urma şi au rămas într-un loc, pe care numai Unul Dumnezeu îl mai ştie. Pentru dragostea lui către Domnul şi pentru toată slujirea şi osteneala lui întru slava Bisericii Ortodoxe, dreptcredincioşii din ţara noastră cinstesc pe Sfântul Nicodim cu multă evlavie, ca pe unul din marii îndrumători ai noştri pe calea mântuirii. Cu ale cărui rugăciuni, Doamne miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin. 

Întru această zi, cuvânt cã nu se cuvine a crede clevetirile.

         A fost, într-o cetate, un episcop temător de Dumnezeu, care nu primea pe cei ce cleveteau. Deci, la acesta venind, nişte oameni neştiutori, au clevetit pe două femei cunoscute, că fac desfrânare, într-ascuns de bărbaţii lor. Iar episcopul, măcar că era silit de dânşii, n-a voit să le vădească pe ele, că avea episcopul darul de a cunoaşte sufletele, după faţa fiecăruia. Deci, mai întâi stând, s-a rugat lui Dumnezeu, vrând să se încredinţeze de aceasta cu adevărat şi, făcându-se Liturghie, s-au împărtăşit toţi cu Sfintele Taine. Şi vedea episcopul feţele celor care se apropiau acolo şi le cunoştea cu ce păcat este vinovat fiecare. Că feţele păcătoşilor, unele erau îngălbenite, ale altora, înfocate, iar ale altora mohorâte şi înnegrite, pe când ale unora din ei, se arătau albe şi luminate şi ceea ce primeau în gură le lumina tot trupul, iar pe alţii ca focul îi ardea. Şi a venit rândul femeilor ca să ia Sfânta Împărtăşanie şi vedea episcopul cum sunt şi acelea cu sufletul. Şi vedea feţele lor, că la unele se făceau negre şi aprinse, iar la altele rumene şi albe. Şi au venit şi acele femei, pe care le clevetiseră la episcop, şi le-a văzut pe ele că aveau ochii luminaţi şi cinstiţi şi hainele albe şi amândouă, primind Tainele lui Hristos, s-au luminat ca soarele.  Deci, s-a rugat lui Dumnezeu episcopul ca să-i arate lui, prin descoperire, starea lor cu adevărat. Şi stând înaintea lui, îngerul Domnului i-a poruncit să-l întrebe despre oricine va vrea. Iar episcopul a întrebat, mai întâi, despre acele două femei, dacă este adevărată clevetirea cea despre ele, sau este minciună. Şi a răspuns îngerul: "Adevărată este vorba ce ai auzit despre dânsele, de la început." Zis-a episcopul: Atunci cum de erau ele luminate la faţă şi, albe la îmbrăcăminte, la primirea Tainelor lui Hristos?" Şi a răspuns Îngerul: "Pentru că, venindu-şi în simţirea şi cunoştinţa acelor fapte, cu lacrimi şi cu suspinuri, cu milostenie la săraci şi prin mărturisirea curată, s-au întors la Dumnezeu şi s-au făgăduit că nu vor mai cădea de acum întru acel fel de greşeală şi au primit de la Dumnezeu iertare. Şi de păcate fiind iertate, vieţuiesc de acum întru curăţie şi întru dreptate." Deci, minunându-se, episcopul a zis: "Neasemănat este lucrul femeilor acestora, că, iată, nu numai de păcate le-a iertat, ci şi de atât de mare dar le-a învrednicit pe ele." Iar la aceasta, i-a zis îngerul: "Te minunezi de aceasta cu dreptate, că om eşti. Însă Stăpânul nostru şi al vostru, Dumnezeu adevărat fiind, Bunul şi Iubitorul de oameni, pe cei ce încetează de la păcate şi prin mărturisire cad la Dânsul cu credinţă, nu numai că nu-i trimite la osândă, ci încă îi invredniceşte de cinste. Că aşa a iubit Dumnezeu toată lumea, încât şi pe Unul născut Fiul Său L-a dat pentru noi. Că de vreme ce atunci, mai înainte de împăcare, când eram vrăjmaşi, El a voit a muri, după împăcare, ne va ierta, de ne vom întoarce la Dumnezeu şi de ne vom îndepărta de păcate; şi El va izbăvi de osândă şi ne va dărui desfătarea bunătăţilor celor gătite de Dânsul. Deci, iată, să cunoşti acum şi tu, că nici un păcat de acelea mari şi necurate nu biruieşte iubirea de oameni a lui Dumnezeu, numai de şi-ar şterge cineva păcatele sale prin pocăinţă. Că ştie, Iubitorul de oameni Dumnezeu, slăbiciunea neamului omenesc şi tăria poftelor şi puterea răutăţilor diavolului, şi pe cei ce cad îi iartă, ca pe nişte fii. Le cere însă, îndreptarea cea spre mântuire, îndelung răbdându-i şi pe cei ce se căiesc şi se roagă, ca pe nişte neputincioşi, îi iartă şi de la chinuri îi slobozeşte şi le dă bunătăţile cele gătite drepţilor." Iarăşi, a zis episcopul către înger: "Spune-mi, rogu-mă, şi înţelesul feţelor; în ce fel de păcate petrece fiecare faţă, ca şi de aceasta să avem înştiinţare". Grăit-a lui îngerul: "Cei ce au feţele luminate şi albe, întru curăţie şi dreptate petrec şi blânzi şi milostivi sunt. Iar cei ce au feţele negre şi gălbicioase sunt lucrători de desfrânare şi necurăţie. Iar cei ce se arată mohorâţi şi înfocaţi, în clevetiri şi în nedreptate petrec, iubesc defăimarea şi ucigaşi vicleni sunt". Şi iarăşi a zis îngerul către episcop: "Să le ajuţi lor, de iubeşti mântuirea lor, că pentru aceasta rânduit eşti. Deci, pe cât îţi stă ţie în putere, roagă-te pentru dânşii, ca să se întoarcă la Dumnezeu de la păcatele lor şi plată vei avea multă şi te vei asemăna cu Stăpânul tău, Cela ce, pentru viaţa şi mântuirea oamenilor, din Cer S-a pogorât şi de bună voie a primit a vieţui dimpreună cu noi pe pământ". 

Întru aceastã zi, cuvânt al Sfântului Ioan Gurã de Aur, 

despre împãrtãşire şi despre milostenie.

        Auziţi şi învăţaţi cât de bun este Dumnezeul nostru, că şi cu trupul Său ne hrăneşte pe noi, şi nici sângele Său nu-l cruţă, când avem noi trebuinţă. Iar tu, nici pâine nu dai pentru Dânsul, nici un pahar de apă măcar. Tu, care atât de mari daruri iei, tu te zgârceşti la lucrurile proaste. Dacă nu voieşti să mori pentru Hristos, crezi oare că fără de moarte vei rămâne? Iată, cele într-o zi fără de voie urmează să le laşi, pe acestea de bună voie, pentru Dumnezeu, nu le dai. Au doară, nu sunt mari şi grele lucrurile acestea, că Dumnezeu pe Fiul Său L-a dat pentru tine, iar tu nici pâine nu dai pentru El? Pentru tine S-a răstignit, iar tu treci cu vederea şi a da şi a milui. Şi ce este mai amar decât aceasta fărădelege? Că toate pietrele făcându-le El pentru tine, tu eşti mai tare decât piatra? Atât de mari pricini sunt, silindu-te pe tine, şi tu petreci în zgârcenie. Că, dacă nu dai pentru Cel ce a pătimit pentru tine, miluieşte măcar pentru îndurare: pentru cei legaţi să te umileşti, pentru cei bolnavi să te pleci. Iar dacă nici acestea nu te fac pe tine iubitor de oameni, ca să poţi da cu lesnire, apoi adu-ţi aminte de Hristos, Cel ce a zis: "Nu cer, zice El, de la tine lucru mare, ci numai pâine şi cuvinte de mângâiere. Nu-ţi zic ţie: "Izbăveşte-Mă pe Mine de sărăcie, sau dă-Mi Mie bogăţie. Ci puţină pâine cer, pentru mângâierea de foame." De voi cădea în temniţă, nu te silesc pe tine să Mă slobozesti din legături şi să Mă scoţi afară. Ci te rog ca să Mă cercetezi acolo şi să Mă vezi între cei legaţi. Pot, pentru aceste cercetări, şi plată să-ţi dau şi în veacul ce vine să te încununez. Că Eu voiesc şi poftesc să-ţi fiu ţie dator şi să-ţi dau o mică pricină de încununare. Pentru aceea, ajută-Mă şi Mă hrăneşte, că umblu pe la toţi, cerşind şi, înaintea uşilor stând, îmi întind mâna Mea şi doresc să fiu hrănit de tine. Mă bucur, drept aceea, că înaintea a toată lumea te voi lăuda pe tine, când toţi vor auzi şi te voi arată pe tine hrănitorul Meu. Iar Eu, de vreme ce vă iubesc foarte mult pe voi, pentru aceea vă învăţ să fiţi, adică, milostivi şi să spuneţi şi altora cele grăite de Mine. Iar, de nu veţi fi râvnitori acestora, nici pe alţii nu veţi învăţa, ruşinaţi veţi fi în ziua judecăţii şi de la faţa Mea lepădaţi. Faceţi, drept aceea, toate acestea şi Eu voi mărturisi toate cele făcute de voi, cu mare laudă şi nu Mă voi ruşina a zice: "Gol am fost, şi voi M-aţi îmbrăcat, flămând am fost, şi voi M-aţi hrănit." Dar, mai vârtos, Mă bucur că, prin acestea toate, moştenitori vieţii şi Împărăţiei cereşti vă faceţi." Deci, acestea gândindu-le iubiţilor, să căutăm prin milostenie a câştiga mântuirea noastră şi bunătăţile cele veşnice, întru Hristos Iisus, Domnul nostru, a Căruia este slava, acum şi pururea şi în vecii vecilor! Amin.  

Sursa:

http://www.ortodoxism.ro/proloagele/decembrie/Proloage26Dec.shtml

http://www.calendar-ortodox.ro/luna/decembrie/decembrie26.htm