Luna iulie în 12 de zile: Pomenirea Sfinţilor
Mucenici Proclu şi Ilarie (100)
Aceşti
Sfinţi Mucenici Proclu şi Ilarie
au trăit în cetatea Calipta, aproape de Ancira, pe vremea împărăţiei lui Traian
şi au fost daţi la chinuri, pentru Hristos, lui Maxim dregătorul. Mai întâi, a
fost prins Sfântul Proclu, pe care împăratul, încercându-l şi aflându-l
nesupus, l-a dat lui Maxim dregătorul, ca să-l chinuaiască. Deci, stând
Maxim la judecată, l-a întrebat, zicând: “De ce neam eşti ?” Iar el a răspuns:
“Neamul meu este Hristos, iar nădejdea mea este Dumnezeul meu.” Zis-a
dregătorul: “Mă jur pe dumnezeii mei că nu te voi cruţa pe tine.” Şi, iarăşi
l-a întrebat: “Ştii poruncile împărăteşti, ca toţi creştinii să aducă jertfă
zeilor?” Răspuns-a Sfântul: “Am auzit de poruncile fără de lege.” Dregătorul a
zis: “Vorbind aşa, ia seama, că ocărăşti pe împărat. Nu vezi chinurile ce te
aşteaptă, ticălosule ?” Răspuns-a Mucenicul: “Fă, ceea ce voieşti ; eu nu voi
jertfi zeilor tăi.” Zis-a dregătorul: “Alegeţi, omule, ce vrei: ori viaţa, ori
moartea. Noi aşteptăm răspunsul tău.” Răspuns-a Sfântul Proclu: “Dacă voi vă
temeţi a călca porunca împăratului, cu atât mai mult, ne temem noi, creştinii,
să călcăm poruncile lui Dumnezeu, ca să nu cădem în chinurile veşnice, gătite
celor ce se leapădă de El.” Zis-a dregătorul iarăşi: “Dar, şi pe zeii noştri îi
ocărăşti, ci îţi spun că, şi fără de voie, te voi face pe tine să mărturiseşti
slava zeilor mei.” Răspuns-a Mucenicul: “Nădăjduiesc în Dumnezeul meu, că mai
înainte de a mă sili tu pe mine ca să mărturisesc pe zeii tăi, eu mai degrabă,
te voi face pe tine să mărturiseşti pe Stăpânul meu şi să scrii cu mâna ta că
Dumnezeu adevărat este Dumnezeul lui Proclu şi nu este altul afară de dânsul.”
Atunci, dregătorul, mâniindu-se, a poruncit să-l spânzure pe Mucenic, gol, pe
un lemn, şi o piatră grea să-i lege de picioare şi să-i rupă trupul cu unghii
de fier. Şi fiind muncit aşa multă vreme, Sfântul Proclu răbda cu vitejie,
negrăind nimic, ci doar, privea spre cer . Apoi, luându-l de la chinuri, l-a
legat. După aceasta, dregătorul s-a dus la cetatea Calipta, poruncind ca
şi pe Mucenic, să-l ducă după el. Şi a fost dus Sfântul, cu sila, pe lângă
caii, care mergeau iute. Iar, când erau ei la jumătatea căii, s-a rugat
Mucenicul, cu mare glas, lui Dumnezeu, zicând: “Dumnezeul meu, Iisus Hristos,
pentru Care pătimesc, dus fiind cu batjocură, de ostaşii aceştia, ascultă-mă
astăzi pe mine, robul Tău, ca să se proslăvească numele Tău în veci. Întinde-Ţi
mâna Ta cea atotputernică şi ţine pe acest fără de lege dregător şi nu-l lăsa
pe el să călătorească, până ce nu va mărturisi, înaintea norodului, că nu este
alt Dumnezeu, afară de Tine.” Aşa rugându-se Sfântul, deodată, s-a oprit
dregătorul în calea sa, ca un legat. Şi nici caii lui nu puteau să meargă, nici
el însuşi nu putea să se mişte din loc, ţinut fiind de nevăzuta putere a lui
Dumnezeu. Şi, mult se osteneau, bătând caii şi schimbându-i cu alţii, la
trăsura dregătorului, şi înhămând cai mai mulţi, dar nimic n-a sporit, nici pe
însuşi dregătorul n-au putut să-l scoată din trăsură. Atunci dregătorul a zis
către cei ce erau cu dânsul: “Vedeţi, oare, puterea vrăjitorească a creştinului
acestuia, ce ne-a făcut nouă ?” Iată că nu putem păşi din loc.” Deci, a trimis
dregătorul pe una din slugile sale, anume Ermic, la Mucenic, care era înapoi,
departe , zicându-i: “ De ce ai făcut aceasta, oprindu-ne pe noi, în mijlocul
drumului, cu vrăjile tale ?” Iar Sfântul Proclu a răspuns, către sluga
dregătorului: “Viu este Domnul Dumnezeul meu, că nu veţi putea să vă mişcaţi
din locul acesta, până ce dregătorul nu va mărturisi numele Domnului meu Iisus
Hristos, precum şi mai înainte i-am spus lui.” Zis-a Ermic: “Chiar şi dacă va
mărturisi dregătorul numele Dumnezeului tău, tu cum vei putea să auzi, atât de
departe de drum fiind ?” Grăit-a Mucenicul: “Să scrie dregătorul mărturisirea
aceasta pe o hârtie şi să o trimită la mine şi întru acel ceas veţi putea pleca
în calea voastră, la cetatea Calipta.” Şi, întorcându-se, Ermic a spus
dregătorului cuvintele Mucenicului. Iar acela, deşi nu vroia, a luat o hârtie
şi a scris: “Mărturisesc că Unul este Dumnezeul Cel adevărat, Acela pe care Îl
cinsteşte Proclu şi nu este alt Dumnezeu afară de Acela.” Aşa scriind,
dregătorul a trimis hârtia la Mucenic şi, îndată, s-au pornit caii şi ostaşii,
pe calea dinaintea lor. Şi, ajungând la cetatea Calipta, a sosit
dregătorul la judecată şi au dus de faţă şi pe Sfântul Proclu şi i-a zis lui:
“Tu toată puterea farmecelor tale ai arătat-o pe cale, iar eu, aici, îmi voi
arăta puterea stăpânirii mele. Şi precum tu m-ai silit pe mine să mărturisesc
pe Dumnezeul tău, aşa te voi sili şi eu pe tine să mărturiseşti pe dumnezeii
noştri şi să le aduci jertfe.” Acestea zicând, a poruncit să se aducă lumânări
aprinse să-i ardă pântecele şi coastele lui, şi atât a fost ars Mucenicul,
încât toată carnea lui a ars. Iar el nici un semn de nerăbdare arătând, tăcea,
ca şi când în trup străin era. Şi a zis către el dregătorul: “Oare nu iei în
seamă chinurile ?” Răspuns-a Sfântul: “Nu, pentru că de cele veşnice mă tem.”
Iarăşi, a zis dregătorul: “Te vei supune dumnezeilor noştri ?” Răspuns-a
Mucenicul: "Mă voi supune lui Hristos, Celui ce petrece în veci, pentru că
Acela este nădejdea mea.” Zis-a dregătorul: "Dar voieşti să mori în
chinuri ?” Răspuns-a Sfântul: ”Chiar de voi muri, însă iarăşi voi fi viu.”
Atunci, dregătorul a poruncit ostaşilor să-l scoată pe el afară din cetate şi
răstignindu-l pe un lemn, să tragă într-însul cu săgeţi. Şi, ostaşii,
luând pe Mucenic, i-a zis lui: “Ascultă-ne pe noi, şi jertfeşte zeilor şi, cu
mare dregătorie vei fi cinstit.” Răspuns-a răbdătorul de chinuri: “Eu
dregătorie am în ceruri, cu care mă va cinsti Hristos, Dumnezeul meu.” Aşa
grăind ei şi mergând, i-a întâmpinat pe dânşii, pe cale, un bărbat tânăr, anume
Ilarie, nepot de frate fiind Sfântului Proclu. Acela alergând, s-a închinat
unchiului său şi s-au sărutat amândoi. Şi striga Ilarie: “Şi eu sunt
creştin". Deci, ostaşii, prinzând pe Ilarie, l-au aruncat în temniţă, iar
pe Sfântul Proclu l-au dus la locul de moarte şi l-au răstignit pe lemn şi
încordându-şi arcurile lor, l-au săgetat pe el. Iar răbdătorul de chinuri,
primind multe săgeţi prin tot trupul lui, se ruga lui Dumnezeu, zicând: “În
mâinile Tale îmi dau duhul meu. Izbăveşte-mă Doamne, Dumnezeul adevărului.” Şi
aşa plecându-şi capul şi-a dat duhul. Şi s-a sfârşit Sfântul Mucenic Proclu în
ziua de 12 a lunii iulie. Iar credincioşii, în taină, luând cinstitele moaşte,
le-au îngropat.
Iar Sfântul Ilarie,
şezând în temniţă, cânta: “Iubite-voi Doamne, puterea mea. Domnul este
întărirea mea şi scăparea mea” şi celelalte ale psalmului acesta. Şi, adormind
el, i s-a arătat îngerul Domnului, în vis, zicându-i: “Îmbărbătează-te şi te
întăreşte, că eu sunt cu tine, de la Dumnezeu, ca să te întăresc.” Iar a treia
zi după sfârşitul Sfântului Proclu, au scos pe Sfântul Ilarie la cercetare şi
l-a întrebat pe el dregătorul, zicând: “Eşti creştin ?” Răspuns-a Mucenicul:
“Cu adevărat, sunt creştin, precum tot neamul meu a fost în creştinătate şi
toţi s-au sfârşit, cinstindu-L pe Hristos.” Atunci, dregătorul, umplându-se de
mânie, a poruncit să-l spânzure pe Mucenic gol, spre chinuire, şi să-l bată
multă vreme cu asprime. Apoi, l-au osândit la moarte, poruncind să-l scoată
afară din cetate şi să-i taie capul. Iar ostaşii, legând mâinile Mucenicului,
l-au aruncat pe el la pământ şi, legându-l cu o frânghie, l-au târât pe drum,
iar Mucenicul fiind târat, cânta psalmi. Şi se zdrobea trupul Mucenicului,
fiind târât, şi pământul se înroşea cu sângele lui. Iar, pe când se aflau ca la
trei stadii de la cetate, şi-a scos călăul sabia, iar Sfântul s-a rugat lui
Dumnezeu, zicând: “Doamne, Iisuse Hristoase, primeşte duhul meu.” Şi i-au tăiat
capul. Şi s-a sfârşit Sfântul Mucenic Ilarie, în ziua lui 15 a lunii iulie, a
treia zi după sfârşitul Sfântului Proclu. Şi a fost aruncat trupul Sfântului
Ilarie la locul unde i-au tăiat capul. Şi mergând credincioşii, noaptea, l-au
luat pe el şi, împreună cu Sfântul Proclu, i-au pus în mormânt, slăvind pe
Hristos Dumnezeu, Cel Care, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, este slăvit în
veci ! Amin.
Întru acestă zi, cuvânt despre mântuirea
călugărilor
(incomplet)
Sursa: Proloagele - Mitropolia Olteniei
Vino, creştine, să cântăm viersul de
psalm al alăutei lui David şi împreună cu el să facem cunoscută nimicnicia
celor omeneşti: „În deşert se tulbură tot muritorul”. Se tulbură, dar la
sfârşit va pieri. Se tulbură, dar mai înainte de a se aşeza este înghiţit. Ca
focul se aprinde, dar ca trestia se preface în cenuşă. Ca vârtejul de vânt se
înalţă, dar ca praful piere. Ca flacăra focului se aprinde, dar ca fumul se
împrăştie. Ca floarea se împodobeşte, dar ca iarba se usucă. Ca norul se
răspândeşte, dar ca picătura de ploaie se împuţinează.
Se tulbură, dar prin pofta fără de saţ putreziciune agoniseşte.
Se tulbură, dar se duce fără să ia ceva din agoniseala zbuciumului său. Ale lui tulburările, ale altora bucuriile. Ale lui ostenelile, ale
altora avuţiile. Ale lui grijile, ale altora veseliile. Ale lui scârbele, ale
altora desfătările. Ale lui blestemurile, ale altora îngrijirile. Ale lui
răpirile, ale altora plăcerile. Pentru el suspinul, pentru altul îmbelşugarea.
Pentru el lacrimile, pentru alţii banii. El ca în iad se chinuie, alţii se
desfătează cu bogăţiile lui şi cântă. Cu adevărat, „în deşert se tulbură tot muritorul”. Ce este omul? Împrumut cu dobândă vremelnică a vieţii: datorie fără
amânare a morţii; fiară neîmblânzită prin voia ei; către sieşi îşi dă
învăţătură; iscusinţă la răutăţi, dibăcie la nedreptate; grăbnicie la strângere
de avuţii; nesaţiu la lăcomie; destoinicie la necredinţă; duh mândru; tină
obraznică; cenuşă răzvrătitoare; praf îngâmfat; văpaie cu uşurinţă de potolit;
lemn lesne putrezitor; iarbă care se usucă degrabă; fire care cu lesniciune
piere. Astăzi în bogăţie, mâine în mormânt. Astăzi îmbrăcat cu profir, iar mâine dus la mormânt. Astăzi în multe
avuţii, iar mâine în coşciug. Astăzi cu cei ce-l linguşesc, iar mâine cu
viermii. Astăzi este, iar mâine nu mai este. Astăzi se mândreşte, iar peste
puţin se tânguie. Nesuferit când este fericit şi nemângâiat în nenorociri. Nu
se cunoaşte pe sine, dar cercetează pe cele peste puterile lui. Nu ştie cele de
faţă, dar cugetă la cele viitoare. Prin fire muritor, dar cu firea lui cea
semeaţă se socoate că-i veşnic. Supus la tot felul de boli, locaş lesne de
străbătut de orice fel de patimă, locuinţă bine primitoare a oricărei
supărări. Câte am spus şi totuşi n-am găsit nimic mai potrivit decât
cuvintele profetice, care spun: „ În deşert se tulbură tot muritorul”. Nu se aseamănă oare, creştine, viaţa omului cu marea? Nu suntem
oare mai tulburaţi pe uscat decât pe mare? Nu ne izbim unii de alţii mai
puternic decât ne izbesc valurile mării? Oare nu ne învârtim încoace şi încolo
ca în întunecimea mării? Unul ia celuilalt ogorul, altul răpeşte vecinului
slugile. Unul se judecă cu megieşul său pentru apă, altul se luptă pentru aer
cu cei din jurul său. Unii se ceartă pentru măsurarea pământului, alţii se
măcelăresc pentru zidirea caselor. Unul nu se satură de dobânzi, altul stăruie
să ia şi capitalul. Săracul se chinuie, bogatul se tulbură. Cel care n-are se
blesteamă că n-are, iar cel care are, vicleneşte. Ocârmuitorul este pizmuit;
puternicul este urât; conducătorul trădat. Războaiele vin unele după altele.
Zavistiile se ţin lanţ. Pofta nesăţioasă stăpâneşte cu tiranie. Lăcomia
împilează, minciuna se înalţă cu mii de laude, credinţa unuia în altul a
pierit, adevărul a părăsit pământul, iar prietenia ţine până la sfârşitul
mesei. Pământul nu mai poate să rabde atâtea răutăţi, care au pângărit
până şi văzduhul. Din pricina banilor, viaţa a ajuns de nesuferit. Din pricina
banilor am vândut stihiile cele libere: drumurile se vămuiesc, pământul se
împarte, apele se stăpânesc, aerul se cumpără. Bogaţii se topesc de grijă, datornicii se vestejesc de grija
datoriilor, hrăpăreţii tulbură lumea, iubitorii de arginţi îşi pierd timpul pe
judecătorii; negustorii neguţătoresc nenorocirile şi nevoile oamenilor,
defăimătorii vând minciuna. Minţindu-ne unii pe alţii, am desfiinţat jurămintele celelalte şi
ştim să ne jurăm numai pe Dumnezeu. Pentru aceasta proorocul, văzând pe oameni înghesuiţi spre rele,
socoteşte nenorocită viaţa noastră şi spune: „În deşert se tulbură tot
muritorul”.
- Dar oare, proorocule, numai omul se tulbură? învinuieşti numai
făptura cea cuvântătoare?
- N-am găsit, răspunde proorocul, pe nici unul dintre dobitoace sau
dintre stihii că se tulbură. Se tulbură apele, dar se potolesc iarăşi. Se
cutremură pământul, dar se întăreşte din nou. Se mişcă vânturile, dar se
liniştesc iarăşi. Se tulbură orice fiară, dar, dacă se satură, se potoleşte. Se
înalţă şi para focului, dar, dacă ard lemnele ce se găsesc acolo, se stinge.
Omul însă, care se tulbură din pricina banilor, niciodată nu se potoleşte. I-a
luat pe aceia, dar priveşte la ceilalţi, a pus stăpânire şi pe aceia, dar a şi
deschis ochii pentru alţii. Se nevoieşte să facă din o sută, două şi se sileşte
să grămădească lângă aceştia tot pe atâţia. Nu încetează niciodată de a grămădi
până va fi grămădit şi sfârşitul lui. Chinuit de setea iubirii de argint,
ajunge mai galben decât aurul. Toate aceastea din pricina bogăţiei, mama a
toată răutatea, duşmanul înfrânării, vrăjmaşul castităţii, tainicul
tâlhar a toată virtutea. Dar pentru ce învinuiesc bogăţia şi nu învinuiesc pe cei care o au?
Însăşi bogăţia este nedreptăţită de bogaţi, căci o leagă şi o ţin în lanţuri.
Mi se pare că bogăţia zice bogatului:
- Pentru ce, iubitorule de avuţii, mă înlănţui, pentru ce mă
strângi de jur împrejur ca pe un ocnaş? Pentru ce mă îmbrăţişezi şi mă săruţi
ca pe un prieten, dar mă legi ca pe un făcător de rele, trimis din minele de aur
în mâinile tale? Dacă voieşti să dormi mai uşor decât în vise, lasă-mă să fiu
fericită în mâinile săracilor! Bogatul însă răspunde:
- Bogăţia o adun pentru copii, ca să nu ajungă moştenitorii
sărăciei!
Bogatul îşi închipuie totul cu de-amănuntul! Nu ştie cele prezente,
dar se îngrijeşte de cele viitoare. Nu cunoaşte nevoile sale, dar se îngrijeşte
de copii. Nu ştie când moare, dar se sfătuieşte cu privire la moştenitori.
Nebune, spune-mi mai întâi sfârşitul tău şi apoi asigură existenţa copiilor
tăi! Spune-mi mai întâi ce se petrece azi şi apoi te voi crede şi despre cele
ce se vor petrece mâine! Pentru ce te înşeli pe tine însuţi şi după moarte?
Pentru ce voieşti să fii mort şi batjocorit? Pentru ce hotărăşti tu ceea ce
trebuie să facă Dumnezeu? Pentru ce legiueşti tu purtarea de grijă a lui
Dumnezeu? N-ai nici o legătură cu cele ce vor veni după tine. Nu poţi fi şi
mort şi chivernisitorul celor vii şi judecător dintre morţi, drămăluind ceea ce
se cuvine fiecăruia. Pentru ce te trudeşti în deşert, bogatule, şi aduni la
bogăţiile tale cele ce se cuvin săracilor? Pentru ce te mânii când ţi se cere
din bunurile lor, ca şi cum ai da din ale tale? Săracii nu cer bunurile tale,
ci pe ale lor; cer bunurile încredinţate ţie pentru ei şi nu pe acelea care
s-au născut o dată cu tine. Dă ce ai luat şi dobândeşte folosul din datul tău, pentru că ţi s-a
făgăduit să dai, nu să iei. Să-ţi fie de ajuns că Dumnezeu îţi întinde dreapta
Sa prin sărac! Cel care plouă din cer îţi cere un bănuţ. Cel care tună şi fulgeră îti spune-”Miluieşte-Mă!”. Cel care îmbracă cerul cu nori îţi cere o haină. Ajungă-ţi că
săracii se roagă de tine ca de Dumnezeu! Ai milă, miluieşte ca să fii miluit! Dar tu nu voieşti să-ţi ridici
nici genele. Te roagă şi nu te îndupleci. Dă-le cele ale lor înainte de a veni
ziua socotelilor. Dă-le cele ale lor! Vei primi nu după mult timp tot ce
dai! Dumnezeu este tatăl săracilor. Dă-le cele ale lor şi ia de la Tatăl
lor lipsa de grijă. Care este aceasta? “Întrucât aţi făcut unuia dintre
aceşti fraţi ai mei mai mici mie aţi făcut” (Matei XXV, 40). Cel care miluieşte
pe sărac nu numai că şterge zapisul păcatelor, dar capătă şi mărturisirea ce
spune: “Cine miluieşte pe sărac, împrumută pe Dumnezeu” (Proverbe
XIX, 17). Să dăm deci milostenia împrumut lui Dumnezeu, ca să primim de la
El ca răsplată iubirea Sa de oameni. Ce cuvânt preaînţelept! “Cel ce miluieşte
pe sărac, împrumută pe Dumnezeu!”. Pentru ce n-a spus: "Cel ce miluieşte
pe sărac, dă lui Dumnezeu", ci: “împrumută pe Dumnezeu?”. Sfânta Scriptură
cunoaşte lăcomia noastră. A băgat de seamă că pofta noastră nesăţioasă spre
lăcomie caută înmulţirea averii. De aceea n-a spus: "Cine miluieşte pe
sărac, dă lui Dumnezeu", ca să nu socoteşti numai că Dumnezeu îţi dă
înapoi numai ceea ce ai dat, ci a spus: “Cine miluieşte pe sărac, împrumută pe
Dumnezeu “, ca să plece spre milostenie pe iubitorul de câştig la auzul
cuvântului “împrumut”. Cum vrei deci să ai pe Dumnezeu: judecător sau
datornic? Datornicul poartă respect celui care l-a împrumutat. Judecătorul însă
nu se ruşinează de cel chemat la judecată. Dumnezeu spune bogatului:
- Dă celui sărac! Dacă n-ai încredere că-ţi va da înapoi din
pricina sărăciei lui, ai încredere în Mine din pricina bogăţiei Mele.
- Dar ce câştig dacă Te împrumut prin sărac? îi răspunde bogatul.
- Îţi dau însutit şi viaţa veşnică.
- Că o să mi le dai pe acestea cândva,cer să facem o învoială,
pentru că voiesc să-mi întăresc contractul. Spune-mi timpul când ai să-mi
plăteşti! Hotărăşte-mi sorocul plăţii! Ascultă acum, cu luare aminte când
şi unde îţi va plăti datoria Cel care S-a împrumutat prin cei săraci. Când
va sta Fiul Omului pe tronul slavei Lui, va pune în dreapta Lui oile, iar
la stânga caprele. Şi va zice celor din dreapta:
- ” Veniţi, binecuvântaţii Părintelui Meu, de moşteniţi împărăţia
cea gătită vouă de la întemeierea lumii”.
- Pentru ce?
- „Am flămânzit şi M-aţi ospătat; am însetat şi Mi-aţi dat de am
băut; eram gol şi M-aţi îmbrăcat; în închisoare am fost şi aţi venit la Mine
“. Iar cei care au slujit bine la timp potrivit, care s-au uitat şi la
nevoile săracilor, dar şi la vrednicia celui împrumutat, vor spune;
- “Doamne, când Te-am văzut flămând şi Te-am ospătat
sau însetat şi Ţi-am dat de ai băut, Ţie în Care toţi ne punem nădejdea? Sau
când Te-am văzut într-o lipsă atât de mare? Când am făcut acestea?”
- ” Întrucât”, va răspunde Dumnezeu, “aţi făcut unuia dintre
aceştia prea mici, Mie Mi-aţi făcut”. Nu este adevărat deci cuvântul ca
“Cine miluieşte pe sărac, împrumută pe Dumnezeu ? “. Şi după cum celor din
dreapta le-a dăruit împărăţia cerurilor pentru iubirea lor de oameni, tot
astfel şi celor din stânga le hotărăşte chinurile veşnice pentru neomenia lor:
- “Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în întunericul
cel mai din afară, care este gătit diavolului şi îngerilor lui” (Matei XXV,
34-41). Dumnezeu n-a spus: Pentru că aţi fost desfrânaţi, pentru că aţi
săvârşit adulter, pentru că aţi făcut mărturie mincinoasă, cu toate că şi
acestea sunt rele, dar mai puţin rele decât neomenia şi nemilostenia.
- Pentru ce, Doamne, nu pomeneşti şi de celelalte rele?
- Pentru că nu judec păcatul, ci neomenia. Nu osândesc pe cei care
au păcătuit, ci pe cei care nu s-au pocăit. Pentru neomenia voastră vă
osândesc, căci, deşi aţi avut un leac atât de mare, milostenia, totuşi v-aţi
lipsit de o binefacere atât de mare. Mustru aşadar neomenia voastră, ca
rădăcină a toată răutatea şi necredinţa. Laud iubirea de oameni, ca rădăcină a
tuturor virtuţilor. Pe unii îi osândesc în focul cel veşnic, altora le dau
împărăţia cerurilor. Amin.
Smerenia este o faptă bună pe care nu o poate avea dracul. Noi
postim, dar el nu mănâncă niciodată; noi ne ostenim, dar el nu stă degeaba; noi
citim prin cărti, dar el este teolog mare, stie toată Scriptura pe de rost.
Orice am face noi, face şi el. Una nu face el; nu se smereste, nu poate zice
"iartă-mă"!
Am să vă spun o
istorioară sfântă din cartea Everghetinos. La o mănăstire de maici, o
călugărită, săraca, era paraclisieră, în viata de obşte. Paraclisierul se duce
la ora 11(23) noaptea, că Utrenia se face la miezul noptii, şi scoală pe
stareţă. Aşa am apucat şi noi. Când eram paraclisier, aveam un clopotel în mână
şi un ciocan. Mă duceam şi băteam de trei ori în uşă şi ziceam: "Pentru
rugăciunile Sfinţilor Părintilor nostri, Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui
Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi!", iar cel din casă zicea: "Amin".
Sunam clopoţelul şi plecam la altul. Aşa era rânduiala şi asa am
apucat noi. Aşa era şi această călugăriţă. Ea, ca să nu doarmă, ce făcea? Citea
la Psaltire de cu seară şi până la Utrenie, şi când era ora 11(23) fuga la
stareţă să ia blagoslovenie ca să meargă să toace, să scoale maicile la
rugăciune.
Diavolul avea mare ciudă
pe ea, că-l ardea cu Psaltirea. Dar ea ani de zile s-a ostenit aşa. Şi ce s-a
gândit diavolul să-i facă, ca s-o ocărască stareţa şi maicile? Se ducea dracul
noaptea şi-i trăgea clopotele. Dar nu le trăgea când trebuie. De abia adormeau
maicile şi numai ce auzeai: "Bang, bang, bang...". O chema
stareţa: - Nebună, hăi, dar de-abia au adormit maicile, de ce tragi
clopotele?
Dar ea zicea: - Iartă-mă, maică stareţă, că am greşit! Ea
nu ştia că-i dracul, credea că altă călugăriţă vrea să-i facă ei rău. Altă
dată, de două ori le trăgea, şi de cu seară şi după miezul noptii, după ce
adormeau maicile. Numai la vreme nu le trăgea, ca să tulbure pe călugăriţă care
citea la Psaltire. Dar ea ce-a făcut? "Măi, am să mă duc în
clopotniţă! Tot nu dorm!" Şi a luat Psaltirea, o cruce în mână şi nişte
lumânări, că nu erau pe atunci becuri, ca să citească în clopotniţă, să vadă
care-i maica aceea, că de atâtea ori au pus-o la canon si stareţa şi duhovnicii,
că sună clopotele înainte de vreme. Când s-a dus acolo, vine dracul. Pune
un picior pe-un geam şi un picior pe celălalt şi se agaţă cu mâna de funie ca
să tragă clopotele. Dar ea, cum era cu crucea, când l-a văzut, a zis: - În
numele lui Iisus Hristos, stai! Să te lege puterea dumnezeirii!
- Văleu, roaba lui Dumnezeu, dă-mi drumul, că nu mai vin niciodată!
- Nu. Stai!
- Dă-mi drumul! Mă jur că nu mai vin la mănăstirea asta!
- Nu! Stai să vină maica stareţă şi maicile din consiliu, care de
atâtea ori m-au pus la canon, că eu trag clopotele.
- Dă-mi drumul, roaba lui Dumnezeu!
- Nu. Să te lege puterea lui Dumnezeu şi Sfânta Cruce! Stai aşa, cu
mâna pe funie!
Şi ea săraca s-a dat jos din clopotniţă şi s-a dus la stareţă.
- Maică stareţă!
- Ce-i cu tine?
- Hai să vezi cine trage clopotele, că de atâtea ori m-ai pus la
canon!
Maica stareţă a luat câteva maici din consiliu şi s-a dus să vadă
cine trage clopotele. Ea a crezut că este o maică care trage clopotele, ca s-o
supere. Când a ajuns şi l-a văzut: - Văleu! Maică, alungă-l de aici! Vai
de noi, murim de frică! Îi urât tare! Şi, pe fugă, când a văzut că dracu-i
clopotar!
- Nu! Lăsaţi-l ! Nu poate să se ducă, că-i legat.
Dar el striga: - Daţi-mi drumul, roabele lui Dumnezeu, că nu
mai vin la mănăstirea asta în veac!
- Nu! Stai aici să aduc tot soborul mănăstirii să-ţi ceri iertare
de la maici, că ai tulburat toate maicile, când sunai clopotele înainte de
vreme!
- Asta n-o pot face! Ai văzut răutatea diavolului? "Asta
n-o pot face". Ei aşa zic în iad: "Nu vom sluji Ţie! Nu vom sluji
Ţie!" Tot împotriva lui Dumnezeu, căci au căzut din mândrie. Şi au tras
clopotele să se adune maicile.
- Măi, dracul în clopotniţă! Îl pune aceea să-şi ceară
iertare. Când îl vedeau, ţipau şi fugeau care într-o parte, care în alta.
- Zi, iartă-mă! îi spuneau maicile.
- Nu pot, că dacă zic mă fac înger!
- Asta vrem noi! Să vedem un drac că s-a făcut înger cum a fost
înainte. Vezi, dacă a căzut din mândrie, nu poate zice "iartă-mă".
Aşa şi noi. Când vei vedea că cineva îti cere iertare, şi tu, dacă nu zici:
"Dumnezeu să te ierte!", eşti asemenea cu dracul care nu poate zice
"iartă-mă". Sau dacă ai greşit ceva, şi nu ceri iertare, te asemeni cu
el, că nu zici "iartă-mă". "Nu vreau să zic
"iartă-mă"! Dar de ce? El este vinovat, nu eu!" - Nu zic
"iartă-mă"!
Atunci a zis călugăriţa: - Uite ce-i! Dacă nu zici
"iartă-mă", să ne cânţi o cântare, cum cântai tu când erai înger
înainte.
- Dacă voi cânta, vă topiţi ca ceara.
- Nu ne temem!
- Şi ce cântare să cânt?
- Cântă Trisaghionul: Sfinte Dumnezeule. Când a început să
cânte, plângea tot soborul mănăstirii. Cânta frumos tare. Dar ştii cum cânta?
Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, şi gata. Până acolo!
Miluieşte-ne, nu voia să zică.
- Zi "miluieşte-ne"!
- Nu pot, că dacă zic mă fac înger!
- Asta vrem noi! Cântă miluieşte-ne, că nu-ţi dau drumul. Aici te
ţin legat şi mâine, să vină toate satele să te vadă aici clopotar! Puterea
dumnezeirii să nu-ti dea drumul, până nu zici miluieşte-ne. Cânta frumos:
Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte şi iar se oprea.
Miluieşte-ne nu zicea.
- Zi miluieşte-ne!
- Nu pot!
- Să te ardă puterea Sfintei Cruci!
- Văleu! Daţi-mi drumul, că nu mai vin în veac aici! Am să spun la
tot iadul ce-am păţit aici.
- Nu! Zi: "Miluieşte-ne pe noi"! Când a văzut că-l
arde puterea Sfintei Cruci, a cântat. Si când a cântat "Miluieşte-ne pe
noi", a strălucit ca soarele şi a zburat la cer. S-a făcut înger. Şi
atunci maicile au început a face metanii:
- Mulţumim Domnului că am
văzut un drac care s-a făcut înger înapoi, că a zis "miluieşte-ne pe
noi"! De aceea, dacă cineva a greşit ceva, să zică imediat:
"Iartă-mă, frate, că am greşit!" (Părintele Cleopa)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu