Proloagele din 19 iulie

Luna iulie în 19 zile: pomenirea Preacuvioasei maicii noastre Macrina,  sora marelui Vasilie (+380)            Sfânta Macrina a fost sora, mai mare, a Sfântului Vasilie cel Mare, al lui Petru al Sevastiei şi a lui Grigorie de Nyssa. Din tinereţe, şi-a închinat viaţa slujirii lui Dumnezeu şi ajutorării săracilor. Fiind împodobită cu frumuseţea trupului şi cu fire bună, a fost logodită cu un mire asemenea ei, dar le-a fost logodna prea scurtă, de vreme ce logodnicul ei s-a întâmplat de a murit. Au venit mulţi alţii să o ia, însă Fericita şi-a ales fecioria, ajutând-o pe mama sa Emilia, la treburile gospodăreşti şi la creşterea fraţilor mai mici, ca o a doua mamă, de vreme ce cu toţii erau zece fraţi şi surori. Şi se nevoia şi cu dumnezeieştile Scripturi, ca una ce se sârguia să îndrume pe fraţii ei pe calea urmării lui Hristos, făcând casa părintească "o şcoală de fapte bune." Împreună cu fratele său, Sfântul Vasilie, au întemeiat, apoi, două mânăstiri în Pont, una pentru femei şi alta pentru bărbaţi, condusă, una, de Sfântul Vasilie cel Mare, iar alta, de femei, unde era egumenă Macrina, care, după moartea mamei sale, şi-a împărţit averea săracilor. Şi a trăit fericita aşa, cu multă cuviinţă şi sihăstreşte, în rugăciuni şi câştigându-şi, prin muncă, cele de trebuinţă, până la cea din urmă suflare a ei. Cercetând pe sora sa, în boala ei cea de pe urmă, Sfântul Grigorie de Nyssa, a găsit-o cu totul slăbită de friguri şi culcată pe o scândură. Şi sărăcia în mănăstirea fecioarelor era aşa de mare, încât deabia s-a găsit un văl învechit, spre acoperirea trupului Macrinei, când au dus-o la mormânt. Atunci, Sfântul Grigorie a pus deasupra ei mantia sa de episcop. În viaţa ei, Sfânta Macrina a făcut şi multe minuni, dând tămăduire bolnavilor şi îndrăciţilor, cu rugăciunile ei. Şi a murit Fericita, în anul 380, şi a fost îngropată în biserica "Celor patruzeci de Mucenici", alături de mormântul maicii sale, iar pomenirea ei se face, în toţi anii, la 19 iulie. Dumnezeului nostru slavă!

Întru această zi, cuvânt al monahului Petru

             Să fim următori Sfinţilor, adică trăind precum au petrecut ei în viaţa aceasta, în foame şi sete, în frig şi sărăcie. Şi s-au sfârşit prin foc şi prin sabie şi s-au nevoit cu tot felul de ispite. Aşa şi noi, până la moarte, să ne asemănăm lor. Orice voiţi, totdeauna cu credinţă să cereţi. Aceasta este voia lui Dumnezeu, ca neîncetat să vă rugaţi, fără mânie şi îndoială. Pentru că fiecare gând străin desparte mintea de Dumnezeu. Că toată nevoinţa diavolului este să despartă şi să surpe mintea de la Dumnezeu şi să o împreuneze şi să o întocmească cu gânduri spurcate, dar să ne ferim de gândurile pe care le strecoară el în inima oamenilor. Pentru că măscăriciul şi vechiul zugrav, diavolul, pe toate le preface: uneori, adică, în străluciri, iar, alteori, arătând chipuri, feţe şi fapte necuvioase. Şi ticălosul de om, stând într-un loc, i se pare amăgindu-se, că este în altă parte şi că vede pe cineva şi că ar vorbi cu el de faţă şi că pune la cale fapte care sunt, toate, înşelăciune diavolească. Deci, dator este omul să-şi întărească şi să-şi păzească mintea şi s-o înfrâneze şi tot gândul şi toată lucrarea să-şi cerceteze, în numele Domnului nostru Iisus Hristos, Care a ridicat păcatul lumii, ca unde stă trupul, acolo să-i fie şi mintea, ca, între inima oamenilor şi Dumnezeu, să nu se afle nimic altceva, ca un zid sau gard, care ar întuneca inima. Ci, numai cu însuţi Domnul să vorbească. Că nu este cu putinţă cuiva să câştige Împărăţia Cerului, dacă nu se va lepăda, mai întâi, de voia sa, şi de nu va face, în frica lui Dumnezeu, cele poruncite lui. Precum şi Hristos zice: "N-am venit să fac voia Mea, ci voia Tatălui Meu, Celui ce M-a trimis." De care voie, cineva, dorind şi pătimind şi răbdând, i se socoteşte lui răstignire şi se face fiu al învierii şi al vieţii veşnice. Fericit este omul cel ce rabdă ispite, pentru că, destoinic făcându-se, va lua neveştejita cunună a măririi. Deci, astfel de făgăduinţe auzind, îndeletniciţi-vă de-a pururea şi vă sârguiţi spre Domnul Dumnezeul nostru, până ce se va milostivi spre noi. Şi nimic alta să nu cereţi în afară de milă de la Domnul slavei, căci aceasta vă este destul vouă. Însă, căutând mila, cu smerită inimă să o cereţi şi, încă, să vă rugaţi de dimineaţa până seară, iar, de este cu putinţă, şi toată noaptea să ziceţi neîncetat: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!"

Întru această zi, cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur, despre milostenie, 

care este bună şi după moarte

           Cu putinţă este a plăcea lui Dumnezeu prin milostenie, încă şi la suflarea cea mai de pe urmă, dar nu aşa cum este în viaţă. Dar se poate oare? Cu adevărat, se poate. Cum, şi în ce fel? Dacă şi atunci, la moarte, împreună cu toţi moştenitorii tăi, vei scrie, în testament şi pe Hristos şi-I vei da şi Lui, parte din averea ta. De nu L-ai hrănit pe El când trăiai, măcar acum, când pleci din viaţă să faci aceasta. Şi când, iată, nu mai eşti stăpân pe averea ta, dă-i Lui partea ta, măcar atunci. Dezleagă-ţi vătămarea neomeniei. Căci ce fel de milă vei dobândi tu, care, când trăiai, nu L-ai hrănit? Şi vrând, iată, să te duci la El, oare, nu voieşti, nici cu puţine lucruri măcar, să-L dăruieşti pe El? Voieşti să te faci vrăjmaş al Lui şi pizmaş, pentru că nu-i dai Lui nici pe acelea pe care El ţi le-a dat şi cu care tu, acum, nu mai ai trebuinţă? Că mulţi oameni au murit năpraznic, iar ţie ţi-a dăruit Dumnezeu zile, ca să-ţi rânduieşti averea ta şi, ale casei tale, toate, să le îndreptezi. Ce răspuns vei da de vreme ce, nici măcar prin acest dar, primit de la El, şi nici silit de moarte, nu voieşti să fii iubitor de oameni? Dacă n-ai făcut, în viaţa ta vreun folos sufletului tău, măcar acum la moarte, să-ţi faci ţie vreun bine, iar dacă nici acuma, nu-ţi vei face, apoi, cine va putea să-ţi ajute ţie, când vei fi judecat? Când erai în viaţă, ca un nemuritor te ţineai de averea ta; deci, măcar acum, să te lepezi de năravul cel rău, că, iată mori. Încă mai vreau să-ţi spun, deşi greu îţi este a auzi şi te cutremuri, însă, este nevrednic să-ţi spun, că, adică, între slugile tale să numeri pe Stăpânul. Când, acum, vei ierta pe slugile tale, iartă şi pe Hristos; şi din foamete şi din nevoi, din temniţă şi din toată golătatea, slobozeşte-L. Oare, nu te înspăimântezi, auzind, aici, cele ce s-au zis? Iar când te vei duce acolo, mult mai amare, decât acestea, vei auzi şi osânda cea nesuferită vei lua. Ce vei zice şi la cine vei scăpa şi pe cine vei chema în ajutorul tău? Oare, pe Avraam? El nu te va asculta. Pe moşul tău, sau pe tatăl tău? Nici aceştia nu vor putea să te izbăvească pe tine, chiar sfinţi de ar fi. Chiar dacă, până acum, ai fost crud şi nemilos, măcar acum, fie-ţi milă de ceata celor ce cer şi te roagă pe tine; şi vei câştiga milă de la Dumnezeu. Iar, dacă nici de aceia nu ţi-e jale, măcar pentru bunătăţile cele făgăduite ţie, să dai milostenie. Ce milă vei lua, dacă, după atâtea sfătuiri, treci cu vederea pe cel ce are trebuinţă? Cu adevărat, îţi zic ţie, miluieşte, ca şi tu să fii miluit de Dumnezeu, a Căruia este slava în veci! Amin.

Întru această zi, cuvânt din Pateric

           Zicea ava Foca, din chinovia lui ava Teogniu cel dintâi, Ierusalimiteanul: "Şezând eu în Schit a venit la chilii un ava Iacov, mai tânăr, care avea, ca tată trupesc şi sufletesc un acelaşi ava. Dar chiliile au două biserici, una a ortodocşilor, unde se şi împărtăşea, şi una a dezbinaţilor. Deci, fiindcă ava Iacov avea darul smeritei cugetări, era iubit de toţi, şi de cei ortodocşi şi de cei dezbinaţi, pentru aceea, îi ziceau lui ortodocşii: "Vezi ava Iacov, să nu te amăgească cei dezbinaţi şi să te tragă la împărtăşirea lor". Asemenea, încă, şi dezbinaţii îi ziceau lui: "Să ştii, ava Iacov că, împărtăşindu-te cu cei ce cred în două firi îţi pierzi sufletul tău, că sunt nestorieni şi asupresc adevărul". Iar ava Iacov, fără de răutate fiind, temându-se de cele zise lui din amândouă părţile şi nedumirindu-se, a ales a se ruga lui Dumnezeu. Deci, s-a ascuns în chilia sa, care era afară de lavră, la loc liniştit, îmbrăcându-se cu hainele cele de îngropare ale lui, ca şi cum voia să moară. Că părinţii egipteni au obiceiul să păstreze, până la moarte, levitonul şi culionul, cu care iau sfântul chip, şi se îngroapă cu ele, îmbrăcându-le numai Duminică la Sfânta Împărtăşanie, şi strângându-le îndată, după aceea. Mergând, dar, la chilia sa, se ruga lui Dumnezeu şi, slăbind de post, a căzut la pământ şi a rămas zăcând. Şi multe, zicea, că a pătimit, în zilele acelea, de la draci, mai ales cu mintea. Iar, după ce au trecut patruzeci de zile, a văzut un copil, care a intrat la el vesel, şi i-a zis: "Ava Iacov, ce faci aici"? Şi, îndată, luminându-se şi luând putere din vederea aceea, i-a zis: "Stăpâne, Tu cunoşti ce am. Unii îmi zic: "Nu lăsa Biserica", iar ceilalţi îmi zic: "Te înşeală cei ce cred în două firi". Şi eu nedumerindu-mă şi neştiind ce să fac, am ales lucrul acesta. Şi, i-a răspuns lui Domnul: "Unde eşti, bine eşti". Şi, îndată, după cuvântul acesta, s-a aflat ava Iacov înaintea uşilor sfintei biserici a ortodocşilor celor soborniceşti."

       Zis-a, iarăşi, ava Foca: "Mutându-se în Schit, ava Iacov a fost mult ispitit de demonul desfrânării. Şi, fiind aproape de a se primejdui a venit la mine şi mi-a spus cele despre sine. Şi mi-a zis: "De luni, mă duc la cutare peşteră. Dar, te rog, pentru Domnul, să nu spui nimănui, nici tatălui meu. Ci numără patruzeci de zile şi, când se vor împlini te rog să vii la mine, aducând Sfânta Împărtăşanie. Şi de mă voi afla mort, îngroapă-mă. Iar, dacă încă viu voi fi, să mă împărtăşeşti cu Sfintele Taine". Deci, auzind eu acestea de la dânsul, după ce s-au împlinit patruzeci de zile, luând Sfânta Împărtăşanie şi pâine curată şi puţin vin, m-am dus la el. Şi, numai cât m-am apropiat de peşteră, am simţit un miros urât. Şi am zis, în sinea mea, că s-a odihnit, fericitul. Şi, intrând la el, l-am găsit aproape mort. Şi, dacă m-a văzut, făcând puţin semn cu mâna dreaptă, pe cât putea, arăta, prin clătinarea mâinii, că întreabă de Sfânta Împărtăşanie. Iar eu am zis: "O am". Deci, am vrut să-i deschid gura, dar îi era încleştată. Şi, nepricepându-mă ce să fac, am ieşit în pustie. Şi am găsit un lemnişor, din crâng, şi, mult ostenindu-mă, am putut să-i deschid gura puţin. Şi am turnat din Cinstitul Trup şi Sânge, pe cât s-a putut, fărâmându-L, mărunt. Şi a luat el putere din împărtăşania cu Sfintele Taine. Peste puţin, înmuind câteva firimituri, din pâinea cea de obşte, i le-am adus la gură. Şi, după puţin, iarăşi altele, pe câte putea să ia. Şi aşa, prin darul lui Dumnezeu, după o zi, a venit cu mine, mergând la chilia lui şi scăpând, cu ajutorul lui Dumnezeu, de patima cea prăpăditoare a desfrânării. Dumnezeului nostru slavă, acum şi pururea şi în vecii vecilor! Amin.

Sursa:

http://www.ortodoxism.ro/proloagele/iulie/Proloage19Iul.shtml

http://www.e-icoane.ro/index.php?categoryid=41&p2000_sectionid=24&p2000_imageid=1114