Proloagele din 15 aprilie

Luna aprilie în 16 zile: pomenirea sfintelor Muceniţe fecioare, 
Irina, Agapia şi Hionia (+304)

       Aceste trei muceniţe, Agapia, Hionia şi Irina, erau surori şi au trăit pe vremea crudului împărat Diocletian, în părţile Tesalonicului. Părinţii lor erau închinători la idoli, dar ele îşi închinaseră viaţa pentru dragostea lui Iisus Hristos, ca şi învăţătorul lor, Sfântul preot Zoil. Deci, fiind prinse, cele trei surori au fost aduse înaintea dregătorului Sisinie. Cu multe ispitiri şi ameninţări le îndemna el să jertfescă idolilor, dar sfintele fecioare îl înfruntau cu îndrăzneală, într-un singur glas, zicând că ele preamăresc pe Domnul Hristos şi se simt fericite să-şi dea viaţa pentru El şi că nici o clipă, nu se gândesc să se închine la idolii păgânilor. Deci, făcându-i-se milă de tinereţea şi frumuseţea lor, dregătorul le-a trimis în temniţă, pentru răzgândire, dar sfintele fecioare au rămas statornice în credinţa lor. Înfuriat de dârzenia împotrivirii lor, Sisinie a poruncit ca Agapia şi Hionia să fie arse de vii. În cântece de laudă şi de mulţumire, cele două fecioare şi-au dat duhul în mâinile Domnului Hristos, ca nişte muceniţe vrednice de El. Irina, cea mai tânără dintre dânsele, a fost ameninţată cu aceeaşi moarte, dacă nu se leapădă de Hristos şi nu se jertfeşte idolilor. Dar nimic nu a putut să o înspăimânte. Când i s-a spus că are să fie dusă într-o casă de desfrâu, ea a răspuns: "Sunt gata a îndura toate, pentru numele Dumnezeului meu. Că necurăţia, care se face fără de voie, nu se socoteşte păcat la Dumnezeu, ci aduce cunună celui care nu o voieşte". Deci, a fost dusă de doi ostaşi spre casa de desfrâu, dar ajungând la un deal, din rânduiala dumnezeiască, cu o zi înainte de Paşti, unul din ostaşi şi-a încordat arcul şi, săgetând-o, Sfânta Irina a fost omorâtă. Şi aşa şi-a dat sfârşitul, numărându-se cu Mucenicii.

Întru această zi, pilda stareţului Varlaam,

despre cei trei prieteni

         Cei ce iubesc frumuseţea vieţii acesteia şi se desfătează cu îndulcirea ei, ca şi cei ce cinstesc mai mult cele stricăcioase şi slabe, decât pe cele ce vor să fie şi nestrămutate, asemenea sunt unui om, care avea trei prieteni, din care, pe doi mult îi cinstea şi se ţinea de dragostea lor, până şi la moarte se silea pentru dânşii şi la primejdie a intra, pentru ei era gata, iar pentru al treilea, multă nepurtare de grijă avea, nici la cinste, nici la dragoste cuvioasă, pe acela, vreodată, învrednicindu-l, ci puţină şi de nimic şi făţarnică dragoste avea către dânsul. Iar, într-una din zile, au venit nişte înfricoşători şi groaznici ostaşi, sârguindu-se cu multă grabă ca să-l ducă pe acela la împărat, să dea seamă pentru o datorie de mulţi talanţi. Deci, nepricepându-se acela, căuta pe cineva ca să-i ajute lui la acea judecată straşnică a împăratului. Drept aceea, a zis către cel mai întâi, decât toţi şi mai de aproape prieten al său: "Acum, cu adevărat, îmi trebuie ajutor, în ziua aceasta, la primejdia ce m-a cuprins; deci, cu ce făgăduieşti să-mi ajuţi mie acum ? Şi care îmi este mie nădejdea de la tine, preaiubitule ?" Iar el, răspunzându-i, a zis: "Nu-ţi sunt ţie prieten, omule, nici nu ştiu cine eşti, alţi prieteni am eu, cu care împreună mi se cade astăzi a mă veseli. Însă, iată, îţi dau ţie două haine, ca să le ai pe calea unde mergi, pe care niciodată nu-ţi voi fi de folos. Dar, altă nădejde să nu aştepţi de la mine". Deci, acestea auzindu-le, acela a deznădăjduit să mai ia vreun ajutor de la dânsul. Ducându-se apoi, la celălalt prieten al său, a zis: "Oare, îţi aduci aminte, o, prietene, de câtă cinste te-ai îndulcit de la mine ? Iată, astăzi, căzând în necaz şi în primejdie mare, am trebuinţă de un ajutor. Deci, cu ce poţi să-mi ajuţi mie acum ?" Iar el a zis: "Nu sunt liber, ca să mă nevoiesc astăzi cu tine, pentru că eu însumi sunt în grijă şi în ispită şi în necaz. Dar, voi merge împreună cu tine puţin, măcar că de nici un folos nu-ţi pot fi ţie şi degrabă mă voi întoarce acasă şi mă voi îngriji de ale mele". Şi astfel, omul, întorcându-se cu deşarte mâini şi de acolo, nu se dumirea şi se defăima pe sine, pentru nefolositoarele osteneli, pe care şi le dăduse pentru dragostea lor. S-a mai dus, încă, şi la al treilea prieten, pe care niciodată nu-l cinstise, nici îi slujise lui, nici la împărtăşirea veseliei sale nu-l chemase şi a zis către dânsul, cu faţa ruşinată şi tristă: "Nu pot să-mi deschid gura către tine, ştiind bine că nu-ţi aduci aminte de mine, să-ţi fi făcut eu, cândva, vreun bine, sau să fi avut vreun semn de prietenie spre tine. Dar, de vreme ce un mare necaz m-a ajuns pe mine, şi, de la ceilalţi prieteni ai mei, neaflând nici o nădejde de scăpare, am venit la tine ca să mă rog, de-ţi este cu putinţă, să-mi dai mie un cât de mie ajutor, te rog, nu te lepăda de mine, ţinând minte răutatea mea". Iar el, a zis, cu lină şi veselă faţă: "Adevărat, prieten al meu apropiat, te mărturisesc pe tine, că-mi eşti şi, neuitând acea puţină facere de bine a ta, cu dobândă, astăzi, ţi-o voi da ţie. Deci, nu te teme, nici nu te înspăimânta, că eu voi merge înaintea ta. Eu voi ruga pe împăratul pentru tine şi nu te va da în mâinile vrăjmaşilor tăi. Îndrăzneşte dar, prietene şi nu te mâhni". Atunci el, umilindu-se, zicea cu lacrimi: "Vai mie, de care lucru să mă plâng mai întâi ? Să-mi defăimez deşarta mea miloslivire şi dragoste, pe care le-am avut faţă de nerecunoscătorii mei prieteni sau să-mi defăimez uşurătatea mea, de suflet vătămătoare, pe care am arătat-o spre acest adevărat şi de aproape prieten al meu ?" Iar tâlcuirea acestui cuvânt este: Cel dintâi prieten este pierzătoarea bogăţie de averi, adică, iubirea de aur, pentru care omul, în noian de primejdii cade şi multe chinuri suferă. Iar când vine ceasul cel de pe urmă, al morţii, nimic din toate acelea nu ia împreună cu sine, fără numai două haine la îngropare, cămaşa şi haina cea de deasupra. Iar celalalt prieten întruchipează prieteniile rele, de care, cu împătimire fiind lipiţi, cu anevoie va putea cineva a se smulge de la ele, nebăgând în seamă nici sufletul, nici trupul, iar în ceasul morţii, nici un folos nu ia cineva de la ele, fără numai doar că până la groapă îl petrec pe om. Şi aşa, degrabă întorcându-se, se, apucă de ale lor griji şi ispite, ba încă îl şi uită pe prietenul lor, după ce-l acoperă în mormânt. Iar cel de-al treilea prieten, cel nebăgat în seamă, neapropiat, urât şi nesuferit este ceata faptelor bune, adică: credinţa, nădejdea, dragostea, milostenia, iubirea de oameni şi celelalte fapte bune, care pot să-ţi ajute ţie, când ieşi din trup şi să roage pe Dumnezeu pentru tine şi să te izbăvească de la vrăjmaşii vămilor celor cumplile, care ne cer nouă seamă în văzduh şi caută groaznic să ne apuce. Acesta este prietenul cel cu bună cunoaştere, care îşi aduce aminte chiar şi de puţina noastră facere de bine şi cu dobândă ne dă nouă toate. Dumnezeului nostru, slavă!

Sursa:

http://www.e-icoane.ro/index.php?categoryid=41&p2000_sectionid=21&p2000_imageid=961
http://www.ortodoxism.ro/proloagele/aprilie/Proloage16Apr.shtml
http://paginiortodoxe.tripod.com/vsapr/04-16-sf_agapia_hionia_si_irina.html
http://paginiortodoxe.tripod.com/vsapr/04-16-sf_filic_ianuarie.html
http://www.calendar-ortodox.ro/luna/aprilie/aprilie16.htm