Rugăciune...

Sfinte Ierarhe Ioan Maximovici Arhiepiscop de Shanghai, Bruxelles şi San Francisco şi Sfinte Părinte Iosif cel Nou de la Partoş, mitropolit şi ocrotitor al Timişoarei şi a tot Banatul, făcătorule de minuni şi Sfântă Preacuvioasă şi Multmilostivă Maică Parascheva ocrotitoare a Moldovei şi a tuturor românilor rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi !

Cuviosul Paisie Aghioritul - Pustnicul din Sinai

Sursa: https://www.youtube.com/watch?v=cRA3tFjpbig

Cuviosul Paisie Aghioritul - Panaguda

Sursa: https://www.youtube.com/watch?v=u4GGDtNbIDg&t=1960

Cuviosul Paisie Aghioritul Ultimii Ani din Viața Pământească

Sursa: https://www.youtube.com/watch?v=TQwzZbJbUco#t=3029

Viaţa Cuviosului Paisie Aghioritul - Partea I - Film rusesc subtitrat.

Sursa: https://www.youtube.com/watch?v=lLUYP8N5XjU

Viaţa Cuviosului Paisie Aghioritul - Partea II-a - Film rusesc subtitrat.

Sursa: https://www.youtube.com/watch?v=WpWemaobFog

Profeţia Cuviosului Paisie Aghioritul despre al treilea război mondial

Sursa: http://www.youtube.com/watch?v=Ldo58VsYbF8

duminică, 10 ianuarie 2016

Proloagele din 10 ianuarie


Luna ianuarie în 10 zile: pomenirea celui între Sfinti Pãrintele nostru Grigorie, episcopul din Nyssa (+396)           

        Acest Sfânt Grigorie era frate mai tânăr, după trup, cu Sfântul Vasilie cel Mare. Şi-a făcut învăţătura cărţii la şcolile din oraşul său, Cezareea Capadochiei, dar, prin setea lui de cunoaştere şi prin marea putere a gândirii şi a scrierilor sale, a ajuns a fi cel dintâi mare dascăl, părinte şi teolog slăvit al vieţii duhovniceşti ortodoxe. În tinereţea sa, a fost o vreme când a intrat în slujba bisericii, în treapta de citeţ, dar, în loc să rămână în biserică el s-a făcut profesor. A fost căsătorit cu fericita Teosva, pe care Sfântul Grigorie de Nazianz a cinstit-o cu multe laude, numind-o: "podoaba Bisericii, frumuseţea lui Hristos şi cea cu adevărat sfântă soţie de preot", fiind ea diaconiţă a Bisericii, iar Sfântul Grigorie, bărbatul ei, fiind preot. Şi murind Teosva, pe vremea împăratului arian Valens, Sfântul Vasilie, ce era atunci arhiepiscop în Cezareea Capadochiei, a chemat pe fratele său Grigorie la lupta cu cea din urmă mare înfruntare a arianismului contra Bisericii: l-a făcut episcop şi i-a încredinţat scaunul cetăţii din Nyssa, din Capadochia. Nu era o cetate de seamă, dar Sfântul Vasilie voia oameni cu o credinţă ortodoxă neşovăielnică în jurul său: "Este mai bine ca episcopul să dea cinste scaunului său, decât să capete cinste episcopul de la scaun", zicea el. Şi, în această luptă, Sfântul Grigorie a fost izgonit din scaunul său vreme de patru ani, de arienii lui Valens. Dar primirea ce i-au făcut credincioşii, când s-a întors, arată cât era de iubit de păstoriţii săi. A fost însărcinat de Sinodul din Antiohia să meargă în Arabia şi Palestina, ca să aducă pace bisericilor tulburate de eretici. A luat parte la cel de al doilea Sinod ecumenic, în anul 381, alături de Sfântul Grigorie de Nazianz, statornicind credinţa în Duhul Sfânt. E vremea când legătura cu el era un semn de ortodoxie. Scrierile sale au făcut din el un "Părinte al părinţilor" şi un "stâlp al Ortodoxiei", fiind scrieri de temeinică putere de gândire ortodoxă şi de înaltă trăire lăuntrică, precum: "Marea Cateheză", "Facerea omului", "Viaţa lui Moise", "Cântarea Cântărilor", "Fericirile", "Aşezământul creştinesc". S-a mutat la Domnul către anul 400, în ziua de 10 ianuarie, lăsându-ne mărturie toată măsura marilor sale daruri.  


Viața Sfântului Teofan Zăvorâtul       

       Persoana episcopului Teofan a avut o enormă însemnătate în istoria propăşirii morale a societăţii ruseşti. Setea pentru unirea totală cu Dumnezeu, care l-a determinat să se izoleze, nu a privat lumea şi apropiaţii săi de ajutorul lui. Chiar din pustia sa îndepărtată a fost o mare personalitate publică, sprijinind şi îndrumând mii de oameni în viața lor duhovnicească. Dobândind o mare experienţă duhovnicească printr-o totală lepădare de sine şi o asceză severă zilnică, Episcopul Teofan a împărtăşit cu generozitate din comorile experienţei sale duhovniceşti tuturor celor care aveau nevoie de ele. Nimeni dintre cei care au apelat la el în scris nu a fost lipsit de sfătuire. Însă el şi-a exercitat influenţa într-un mod mult mai extins prin intermediul cărţilor sale. Cum să-ţi trăieşti viaţa creştineşte; cum să nu cădem în deznădejde în mijlocul mlaştinii ispitelor, necazurilor, slăbiciunilor şi sub povara deprinderilor noastre păcătoase; cum să-ţi doreşti mântuirea şi să începi lucrarea desăvârşirii morale; cum să duci, pas cu pas, lupta pe calea aceasta şi să pătrunzi din ce în ce mai mult în adăpostul mântuitor al Bisericii - despre astfel de lucruri vorbesc cărţile Episcopului Teofan. În această privinţă se aseamănă marelui lucrător pe ogorul renaşterii duhovniceşti a poporului rus, Sfântul Tihon de Zadonsk, care a scris tot atât de mult, de bine şi de pătrunzător despre mântuirea sufletului omenesc aflat în mijlocul primejdiilor din această lume păcătoasă. Dincolo de întreaga înţelepciune duhovnicească pe care o aflăm în cărţile sale stă chipul curat al unui mare ascet. Fiecare cuvânt al Episcopului Teofan produce o impresie foarte puternică fiindcă poartă în el amprenta vieţii sale. Când spune: „Nu vă lăsaţi atraşi de pământ. Toate sunt coruptibile; numai fericirea de dincolo de mormânt este veşnică, neschimbătoare şi adevărată, şi ea depinde de modul în care ne petrecem viaţa aceasta!” - atunci ca o mărturie vie a acestei perspective corecte asupra lumii şi a destinului sufletului omenesc stă propria sa lepădare de sine, izolarea sa şi dorinţa de a nu cere nimic altceva de la viaţă decât nevoinţa pentru Dumnezeu. II Episcopul Teofan s-a numit în lume Gheorghie Vasilievici Govorov şi s-a născut pe 10 ianuarie 1815 într-un sat din apropierea Orlovului, unde tatăl său era preot. Astfel, de la primii paşi ai copilăriei sale s-a aflat în Biserică. A studiat mai întâi în şcoala pregătitoare teologică din oraşul Livna, iar apoi la seminarul din Orlov. Oricât de dificile şi aspre ni se par condiţiile de viaţă ale şcolii teologice din vremea aceea, cu toate că uneori erau nemiloase, le-a imprimat elevilor săi o disciplină mentală puternică. Din 1837 până în 1841 şi-a continuat studiile la Academia Teologică din Kiev. Se poate spune că tânărul student mergea adesea la peşterile Lavrei Pecerskaia din Kiev şi în timpul reculegerilor sale ar fi căpătat contur în el hotărârea de a părăsi lumea. Chiar înaintea absolvirii cursurilor s-a călugărit. După tunderea sa în monahism, Teofan, împreună cu alţi monahi proaspăt călugăriţi, s-a dus la Lavra Pecerskaia la binecunoscutul părinte Partenie. Stareţul le-a spus: „Voi, călugărilor învăţaţi, care vă asumaţi diverse reguli, nu uitaţi că un singur lucru este cel mai de trebuinţă dintre toate: să te rogi, să te rogi neîncetat în mintea şi inima ta către Dumnezeu”. La absolvirea cursurilor şi obţinerea licenţei, ieromonahul Teofan a fost desemnat ca director provizoriu al Şcolii Teologice Sofia din Kiev; mai târziu a fost director al Seminarului Novgorod, profesor şi ajutor de inspector al Academiei Teologice din Petersburg. Această activitate pur şcolară nu l-a mulţumit şi a solicitat să fie eliberat din serviciul academic. A fost desemnat membru al Misiunii Ruse din Ierusalim; apoi, ridicat la rangul de arhimandrit, a fost numit rector al Seminarului Olonetsky. Curând a fost transferat la Constantinopol ca prim preot al bisericii ambasadei, apoi chemat la Petersburg pentru a fi numit rector al Academiei Teologice şi inspector de religie pentru şcolile laice din capitală. Pe 9 mai 1859, a fost hirotonit episcop al Tambovului. Aici a înfiinţat o şcoală pentru fete. În timpul şederii la reşedinţa din Tambov, episcopul Teofan a început să îndrăgească izolata sihăstrie din Vâşa. În vara anului 1863 a fost transferat la Vladimir, unde a slujit timp de trei ani. Aici, de asemenea, a deschis o şcoală eparhială pentru fete. Slujea la biserică adesea, călătorea mult în eparhie, predica în mod constant, a restaurat biserici şi cu toată inima a fost lângă turma sa, împărtăşind cu ea atât bucurii cât şi necazuri. III În anul 1861, episcopul Teofan era prezent la deschiderea moaştelor Sfântului Tihon de Zadonsk. Acest eveniment trebuie să-i fi produs o puternică impresie, fiindcă avea atât de multe în comun cu Sfântul Tihon. Îl îndrăgise mult pe Sfântul Tihon încă din copilărie şi se gândea totdeauna la el cu mult entuziasm, încât atunci când a venit vremea canonizării acestui mare îndrumător şi ocrotitor de suflete bucuria episcopului Teofan a fost inexprimabilă. În anul 1866, episcopul Teofan a făcut o cerere pentru a fi eliberat din funcţia de episcop al Vladimirului, fiind numit mai-marele Sihăstriei Vâşa; şi curând după aceea, la o nouă cerere a sa, a fost eliberat chiar şi de acea îndatorire. Ce motive l-au determinat pe episcopul Teofan, aflat în deplină putere, să-şi părăsească eparhia şi să se retragă în singurătate? Diferite sunt firile şi înzestrările oamenilor. Lui îi era greu în mijlocul lumii şi al acelor solicitări în faţa cărora omul trebuie să cedeze ca urmare a naturii sale coruptibile. Bunătatea fără margini a inimii sale, o blândeţe ca aceea a unui porumbel, încrederea sa în oameni şi acceptarea lor – toate acestea arată că nu era potrivit pentru el să trăiască în mijlocul unei lumi, a certurilor ireconciliabile şi deşarte. Îi era destul de greu să fie conducător, mai cu seamă într-o poziţie importantă precum aceea de episcop. Încrederea îi putea fi înşelată; n-ar fi putut să facă mustrările necesare. Pe lângă acestea, a simţit chemarea de a se dărui cu toate puterile sale scrisului duhovnicesc. Îşi dorea să se dăruiască pe sine, cu toate gândurile, numai lui Dumnezeu, pe Care Îl iubea atât de mult. Dorea ca nimic să nu poată întrerupe totala împărtăşire de Dumnezeu, care îi era atât de dragă. Şi astfel a părăsit lumea pentru a fi numai cu Dumnezeu. Episcopul Teofan a avut un model pe care l-a păstrat permanent înaintea ochilor: Sfântul Tihon, de care s-a lăsat influenţat încă din tinereţe, şi care de asemenea şi-a părăsit eparhia şi a devenit un mare îndrumător duhovnicesc pentru întreaga Rusie. În retragerea sa de la eparhie, episcopul Teofan s-a gândit mai mult decât la orice altceva la mântuirea sufletului său, printr-o dăruire totală a fiecărui gând şi răsuflare lui Dumnezeu. Iar cuvântul lui Dumnezeu s-a împlinit în el. Fiind în pustie, nevăzut de oameni, a devenit o personalitate publică de o rezonanţă uriaşă. A căutat doar împărăţia lui Dumnezeu şi i s-a adăugat o mare însemnătate înaintea lumii. Duminică, 2 iulie 1866, episcopul şi-a luat rămas bun de la turma sa. După slujirea Liturghiei a rostit ultima sa predică, într-o linişte înmormântală, în care putea fi auzit din când în când un plânset înăbuşit. Şi astfel au început 28 de ani de viaţă solitară şi plină de neîntrerupte nevoinţe. IV În primii şase ani, episcopul a mers la toate slujbele şi Liturghiile de dimineaţă. În biserică stătea fără să se mişte, fără să se încline, cu ochii închişi spre a nu i se distrage atenţia. În zilele de sărbătoare de obicei slujea. Începând din 1872, a întrerupt toate legăturile cu oamenii, excepţie făcând protopresbiterul şi duhovnicul său. Nu a mai mers la biserica mănăstirii, ci şi-a construit cu propriile mâini în chilia sa un paraclis închinat Botezului Domnului. Timp de zece ani a slujit Liturghia în această bisericuţă în fiecare duminică şi sărbătoare, iar în următorii unsprezece ani, în fiecare zi. Slujea complet singur, uneori în linişte, iar alteori cântând. Părea să nu mai fie un simplu om, ci un înger, plin de smerenie şi blândeţe copilărească. Când cineva venea la el cu diverse probleme, spunea ceea ce era de trebuinţă şi se cufunda din nou în rugăciune. Mânca doar atât cât să nu-şi distrugă sănătatea. Tot ceea ce primea trimitea prin poştă celor săraci, păstrând pentru sine doar atât cât să-şi cumpere cărţile necesare. Din propriile sale cărţi tipărite, care se distribuiau cu repeziciune, nu păstra niciuna, sperând ca în felul acesta să poată fi vândute cât mai ieftin cu putinţă. În puţinele momente când nu se mai îndeletnicea cu rugăciunea, cititul sau scrisul, se ocupa cu activitaţi practice. Picta icoane şi era priceput la sculptura în lemn şi lăcătuşărie. Episcopul Teofan primea în fiecare zi între douăzeci şi patruzeci de scrisori, şi răspundea la toate. Cu o sensibilitate extraordinară pătrundea starea duhovnicească a expeditorului scrisorii şi răspundea cu căldură, cu limpezime şi în amănunt mărturisirii acelui suflet tulburat. Scrisorile lui, care au fost date tiparului după moartea sa, uimesc prin prospeţime, sensibilitate, simplitatea şi afectivitatea lor, prin profunzimea sentimentelor sale şi prin grija plină de căldură faţă de credincioşii cărora le scria. Şi astfel vieţuia el, îndrumând din pustie pe credincioşii care veneau la el de departe, însetând după mântuirea lor. Ar mai trebui spuse câteva cuvinte despre cărţile episcopului Teofan. Vorbea din experienţă şi în mod sistematic, ca unul care parcursese el însuşi fiecare etapă a creşterii duhovniceşti spre care dorea să-i îndrume şi pe ceilalţi. Printre lucrările sale se găsesc: Scrieri de teologie morală: Scrisori despre viaţa duhovnicească; Scrisori despre viaţa creştină; Scrisori variate despre credinţă şi viaţă; Ce este viaţa duhovnicească şi cum să te adaptezi la ea; Calea spre mântuire; Despre pocăinţă, Sfânta împărtăşanie şi îndreptarea vieţii; Despre rugăciune şi cumpătare. Comentarii la Sfânta Scriptură: Comentarii la Epistolele Sfântului Pavel (toate, cu excepţia celei către Evrei); Comentarii la Psalmii 33 şi 118. Traduceri: Filocalia, în cinci volume; Rânduielile monahale; Războiul nevăzut; Cuvântările Sfântului Simeon Noul Teolog. V Viaţa episcopului Teofan a trecut nevăzută lumii şi moartea l-a aflat tot în singurătate. În ultimii ani vederea a început să-i scadă, dar nu a abandonat munca asiduă, împărţindu-şi în continuare timpul în acelaşi mod ca până atunci. Seara, ajutorul său de chilie pregătea totul pentru slujirea Liturghiei de a doua zi. După Liturghie episcopul cerea un ceai printr-un ciocănit în perete. La ora unu mânca – în zilele când nu era post – un ou şi un pahar cu lapte. La ora patru lua ceaiul, iar după aceea nu mai mânca nimic. Începând din 1 ianuarie 1891 au apărut câteva nereguli în programul lui. Pe 6 ianuarie ora 4,30 după amiază, ajutorul său de chilie, observând starea de neputinţă a episcopului din ultimele zile(cu toate că scrisese după-amiaza) a intrat în camera sa. Episcopul zăcea mort pe pat. Mâna sa stângă era pe piept, iar dreapta era aşezată ca şi cum ar fi fost pregătită pentru o binecuvântare arhierească. Trupul mort a rămas timp de trei zile în bisericuţa din chilia sa, iar alte trei zile a fost aşezat în catedrală – şi nu a dat semne de stricăciune. Când a fost îmbrăcat în veşmintele arhiereşti, faţa îi era luminată de un zâmbet de bucurie. Episcopul Teofan a murit la vârsta de 79 de ani. A fost îngropat în răcoroasa catedrală Kazan. În chilia episcopului Teofan totul era extrem de simplu şi sărăcăcios. Pereţii erau goi, mobila veche, un dulap în valoare de o rublă, un cufăr de două ruble, o masă veche, un suport de citit vechi, un pat de fier rabatabil, o canapea din lemn de mesteacăn cu şezuturi tari. Avea un set de unelte de strungărie, tâmplărie, legătorie de cărţi; echipament de fotografiat, o masă de lucru cu fierăstrăul şi o masă de tâmplărie. Avea o rasă de bumbac gri, o panaghie de lemn, o cruce de lemn pentru piept, un telescop, un microscop, un atlas anatomic şi unul geografic. Apoi cărţile – cărţile fără număr, fără sfârşit, în limba rusă, slavonă, greacă, franceză, germană şi engleză. Printre acestea se găseau: colecţia completă a Sfinţilor Părinţi; o enciclopedie teologică în limba franceză în 150 de volume; istoria Rusiei a lui Soloviev; Istoria universală a lui Schlosser; lucrările filosofice ale lui Hegel, Fichte, Jacobi şi alţii; lucrări despre istoria naturii de Humboldt, Darwin, Fichte şi alţii. Ne revin în memorie cuvintele sale: „Este bine sa înţelegem alcătuirea plantelor, animalelor, mai cu seamă a omului şi legile vieţii; în ele se revelează înţelepciunea lui Dumnezeu, care este mare în toate”. Pe lângă acestea era un număr enorm de icoane, un tablou al Sfântului Serafim de Sarov şi multe alte icoane pictate de episcopul însuşi. Marele ierarh este ascuns de la noi cu trupul, dar sufletul său este viu în lucrările pline de dumnezeiască înţelepciune pe care ni le-a lăsat. În persoana episcopului Teofan, după cum a spus arhiepiscopul Nicandru de Vilna, avem un învăţător creştin universal, cu toate că nu a ţinut cuvântări; o personalitate publică, cu toate că trăia în pustie; un propovăduitor al Bisericii, care era auzit pretutindeni, cu toate că în ultimii săi ani nu a fost văzut în nici o biserică; un misionar-doveditor al greşelilor sectare, cu toate că nu a păşit în câmpul deschis al activităţii misionare; un sfeşnic strălucitor al învăţăturii creştine pentru credincioşii ortodocşi, cu toate că s-a ascuns de privirea oamenilor; abia având bunurile pământeşti necesare, totuşi îi îmbogăţea pe toţi cu avuţia duhovnicească a învăţăturii sale; necăutând slava pământească trecătoare, totuşi este slăvit acum atât de oameni şi de ştiinţa teologică, cât şi de diferite alte instituţii”.(în: Sf. Teofan Zăvorâtul, "Râvna duhovnicească. Scrisori către monahii", Editura Sophia, București, 2008)    


Întru aceastã zi, pomenirea Cuviosului Pãrintelui nostru Dometian,  episcopul Melitinei (+601).         

      Acest plăcut lui Dumnezeu, Dometian, s-a născut pe când împărăţea Iustin cel Tânăr (565-578), din părinţi credincioşi, Teodor şi Evdochia şi, străbătând învăţătura cărţii, s-a însurat. Însă, degrabă, mutându-se soţia lui din viaţa aceasta, îndată s-a îndreptat spre duhovniceasca filosofie şi, lăsând lumea, pentru dragostea lui Dumnezeu, îşi petrecea viaţa sa în pustnicie. Voind însă Dumnezeu, la treizeci de ani ai vieţii sale, a fost pus episcop al Bisericii din Melitina. Şi era păstor nu numai turmei sale, ci şi altor popoare era luminător şi ajutător, iar, pentru împărăţia grecească foarte trebuitor, ca un purtător de grijă al binelui celui de obşte că, de multe ori, era trimis de împăratul Mauriciu (582-602) în Persia, în slujba poporului; tot aşa şi lui Cosroes i-a fost mijlocitor, în împărăţia perşilor şi, de multe ori, întăritor aşezămintelor celor de pace între greci şi între perşi. Iar când stăpânitorul Vâram s-a ridicat contra lui Cosroes şi se întinsese, cu îndrăzneală, până şi la vrednicia împărătească din Persia, pe acela l-a surpat din stăpânire şi l-a făcut supus şi birnic grecilor. Şi era iubit prieten împăratului Mauriciu, de la care dăruit fiind cu mult aur şi averi, pe toate acestea le-a împărţit la sfintele biserici şi la casele de oaspeţi, spre hrana săracilor. Şi, venind în Constantinopol, a trecut la Împăratul Ceresc, din cele de aici. Şi cinstit a fost trupul lui de soborul împărătesc şi bisericesc şi a fost adus întru a sa cetate, Melitina. Şi mult bine a făcut în viaţă şi după mutarea sa, întru slava lui Hristos, Dumnezeul nostru.    


Întru aceastã zi, pomenirea celui întru Sfinţi Pãrintelui nostru Marcian, preotul şi iconomul Bisericii celei mari din Constantinopol (474).          

      Pe când împărăţeau Marcian şi Pulheria(450-457), a înflorit cu bunătăţile în Constantinopol, preaminunatul bărbat Marcian Fericitul, care avea ca patrie Roma cea veche, din părinţi credincioşi fiind şi de bun neam. Şi, mutându-se ei din Roma cea veche în cea nouă, au adus cu ei şi pe acest fiu al lor Marcian, copil tânăr, care bine străbătea învăţătura cărţii şi se deprindea la bune obiceiuri şi dorind el să se dăruiască Casei lui Dumnezeu, venea totdeauna, cu sârguinţă, la cântarea bisericii. Şi era iubit de patriarhul din acea vreme şi l-a rânduit pe el între clericii săi, iar, nu după multă vreme, văzându-l pe el, deşi tânăr cu anii, dar bătrân prin curăţia vieţii şi cu înţelegerea, că adevărata cărunteţe este înţelepciunea oamenilor şi viaţa nespurcată este vârsta bătrâneţilor, l-a judecat pe el a fi vrednic de rânduiala preoţiei, iar, mai apoi, şi iconomul Bisericii celei mari l-a pus.  Şi, mutându-se părinţii lui din cele de aici, multe averi după dânşii au rămas Fericitului Marcian, pentru că le era unul născut şi, pentru aceasta, lui unuia i-au intrat în mâini, ca moştenire, toate bogăţiile părinţilor, pe care nu la cele lumeşti le-a cheltuit, ci lui Dumnezeu pe toate le-a dat, pe cei săraci îndestulând şi bisericile Domnului cele vechi înnoindu-le şi biserici noi, din temelie, zidind şi împodobind. Deci, a zidit o biserică nouă, preafrumoasă şi cu multă cheltuială, Sfintei Muceniţe Anastasia. Iar, când cineva din prietenii lui se mira de atâta cheltuială pentru zidirea şi înfrumuseţarea ei, Sfântul a zis către dânsul: "De aş avea o fiică şi aş voi ca să o logodesc pe ea mireasă, cuiva din cei mari, au n-aş cheltui mulţime de aur, ca să o înfrumuseţez pe ea? Au nu este Biserica mireasă lui Hristos?" Aşa, Fericitul, îndurat şi dătător de bună voie, era spre podoaba sfintelor biserici, iar pentru el era scump şi nemilostiv, că nu numai că se îmbrăca în haine proaste, ci, uneori, şi de aceste proaste haine dezbrăcându-se, le dăruia celor ce le trebuiau, precum arată cuvântul.  Că sosind ziua sfinţirii bisericii zidită de el, la ziua însăşi întru care Sfânta Anastasia muceniceşte s-a săvârşit pentru Hristos, adică la 22 decembrie, pe când se făcea mutarea moaştelor de la biserica cea mică, veche, în biserica cea nouă, zidită de Marcian, mergând înaintea carului cu Sfintele Moaşte patriarhul Ghenadie, cu tot clerul, şi împăratul, cu toată curtea lui, iar Marcian, în felon, mergea în rând cu ceilalţi preoţi, un sărac s-a apropiat de el şi cerea de la dânsul milostenie. Iar el, neavând la sine nimic şi nevrând să lase neajutorat pe acel sărac, tăinuindu-se de toţi, a mers la un loc ascuns şi, dezbrăcându-şi haina sa, a dat-o săracului şi a rămas gol, numai în felon îmbrăcat, după cuvântul Domnului: "Celui ce cere de la tine, dă-i", neştiind nimeni ceea ce se făcuse. Deci, pentru viaţa lui cea atât de îmbunătăţită, i-a dat Dumnezeu lui darul facerii de minuni: darul să izgonească dracii şi să tămăduiască pe cei cei bolnavi. Şi a zidit Cuviosul Marcian şi altă biserică, Sfintei Muceniţe Irina, iar bisericile Sfântului Teodor şi a Sfântului Isidor le-a înnoit. Şi umbla noaptea pe uliţi, ajutând pe săraci, tămăduind pe bolnavi, îmbrăcând pe cei morţi, izgonind duhurile din cei îndrăciţi, întorcând la viaţă, după legea lui Dumnezeu, pe cei păcătoşi. Căci cu totul era în Dumnezeu şi Dumnezeu întru el. Iar, la sfârşit, a grăit cuvintele acestea: "Doamne în mâinile Tale dau amândouă acestea, sufletul, pe care Tu Însuţi l-ai zidit şi bisericile pe care, cu a Ta voie, le-am zidit şi le-am înnoit." Şi aşa, plin de ani şi de fapte bune, s-a mutat la Dumnezeu.   


Sfântul Cuvios ANTIPA de la Calapodeşti 

Troparul Cuviosului, glasul al 3-lea:  
Povăţuitor preaînţelept al călugărilor şi înger pământesc te-ai arătat, Sfinte Cuvioase Părinte Antipa, înfrânându-ţi trupul cu nepătimirea şi luminând inimile credincioşilor cu strălucirea virtuţilor tale. Pentru aceasta te-ai făcut locaş preacinstit al Sfântului Duh şi în ceruri ai aflat plata ostenelilor tale de la Dumnezeu, pe Care roagă-L să ne dăruiască nouă mare milă. Troparul Cuviosului, glasul al 5-lea:  Peste pământ arcuindu-te ca un curcubeu, ai ajuns din Sfântul Munte în Athosul de la miazănoapte, Valaam. O, Sfinte Părinte Antipa, mult lăudatule, asemenea mult minunaţilor bătrâni ai Moldovei te-ai făcut; şi acum, locuind în slava cerescului Valaam, roagă-L pe Hristos Dumnezeul nostru să ne povăţuiască pe calea îngerească.          

      Acest cuvios părinte se numără printre cele mai alese roade duhovniceşti pe care le-a odrăslit binecuvântatul pământ al Moldovei. Viaţa lui a fost povestită de el egumenului Pimen de la Mănăstirea Valaam din nordul Rusiei. S-a născut în anul 1816 în satul Calapodeşti, azi în judeţul Bacău, primind din botez numele de Alexandru. Tatăl său era Gheorghe Constantin Luchian, diacon la biserica satului, iar mama Ecaterina Manase, călugărită mai târziu sub numele Elisabeta. A învăţat carte la şcoala satului. Încă nu terminase şcoala când tatăl său a fost chemat la Domnul. Rămas orfan, a fost nevoit să înveţe meşteşugul legării de cărţi, pentru a contribui şi el la întreţinerea familiei. După doi ani a plecat la Muntele Athos, despre care îi vor fi vorbit unii din părinţii mai în vârstă care trăiseră în acea „grădină a Maicii Domnului”. S-a aşezat la Schitul românesc Lacu, unde se nevoiau mulţi călugări de neam român, fiind cunoscut de toţi pentru asprimea vieţii călugăreşti care se ducea acolo. În acest schit s-a întărit sufleteşte, prin ascultările la care a fost rânduit, ca şi prin sfaturile pe care le primea cu dragoste şi smerenie de la părinţii cu învăţătură şi viaţă îmbunătăţită. Vreo patru ani a trăit în Mănăstirea Esfigmenu, în nordul Sfântului Munte, mult ajutată de domnii moldoveni, precum şi de familia marelui mitropolit Veniamin Costachi(1803-1842). Acum a primit „schima cea mare” a călugăriei, care cere post aspru, rugăciune şi slujire neîntreruptă, devenind „schimonahul Antipa”. Se pare că tot acum a fost hirotonit întru ierodiacon şi ieromonah. A trăit apoi într-o chilie, pe care a refăcut-o. În anul 1860, Cuviosul schimonah Antipa, după o vieţuire de aproape 20 de ani în Sfântul Munte, se reîntoarce în Moldova. Tocmai atunci, doi îmbunătăţiţi monahi moldoveni care trăiau la Athos, Nifon şi Nectarie, începuseră zidirea Schitului românesc Prodromu, care va fi terminat şi sfinţit în 1863. Antipa a fost rugat să meargă în Moldova pentru a strânge ajutoare, în vederea terminării lucrărilor de zidire. A stat la un metoc din Iaşi(Bucium) al unei mănăstiri din Sfântul Munte. Numele său ajunge să fie cunoscut şi aici, încât era căutat de mulţi credincioşi, pentru care era o adevărată pildă de smerenie, de dragoste şi de trăire cu adevărat creştină. Se îndreaptă apoi spre pravoslavnica Rusie, tot în vederea strângerii de ajutoare pentru Schitul Prodromu. S-a oprit la Kiev,  pentru a se închina moaştelor Cuvioşilor părinţi din Lavra Pecerska, după care a pornit spre Moscova, şi în cele din urmă spre Petersburg, unde a primit felurite ajutoare de la mitropoliţii din aceste două oraşe, stareţi de mănăstiri şi credincioşi. Chiar din primul an al venirii sale în Rusia, a vizitat Mănăstirea Valaam, situată pe o insulă din lacul Ladoga, în apropiere de Finlanda, care l-a impresionat în chip deosebit. Drept aceea, după ce a trimis ajutoarele la Schitul Prodromu, în noiembrie 1865 s-a aşezat pentru totdeauna la Mănăstirea Valaam, şi anume într-o chilie de la schitul cu hramul Tuturor Sfinţilor. Aici şi-a continuat nevoinţele duhovniceşti, căutând să fie folositor obştei care îl înfiase. De altfel, în această mănăstire erau cunoscute tradiţiile paisiene, căci unii dintre monahii de pe vremuri fuseseră ucenici ai marelui stareţ de la Neamţ. Datorită vieţii sale alese a ajuns să fie cunoscut în părţile de nord ale Rusiei, încât era căutat de mulţi călugări şi credincioşi, pentru slujbe şi cuvânt de învăţătură. S-au format, sub îndrumarea lui, mai mulţi ucenici care l-au urmat în cele duhovniceşti. După 17 ani de aspră vieţuire, în ziua de 10 ianuarie 1882, Cuviosul Antipa ieroschimonahul şi-a plătit obşteasca datorie, departe de ţara sa, dar mereu cu gândul la ea. A fost înmormântat în gropniţa mănăstirii Valaam. Pentru că era cunoscut şi cinstit de toţi pentru vrednicia sa, unul din ucenicii săi, ieromonahul Pimen, i-a scris viaţa care s-a tipărit în anul următor la Petersburg, în ruseşte, sub titlul: "Viaţa vrednică de pomenire a ieroschimonahului Antipa". Cartea s-a răspândit repede, încât în 1893 a apărut din nou, tot la Petersburg. Faima lui de „sfânt” s-a menţinut atât în Rusia, cât şi la Muntele Athos, fie prin aceia care l-au cunoscut în timpul vieţii, fie prin cartea pomenită aici. Aşa se face că în 1906, deci la 24 de ani de la mutarea lui către Domnul, monahii ruşi de la Mănăstirea Sfântul Pantelimon sau Rusicon, din Sfântul Munte Athos, l-au trecut în Mineiul rusesc pe luna ianuarie, ziua 10, care s-a tipărit atunci în limba slavă. Era deci vorba de o trecere în rândul sfinţilor fără un act oficial de canonizare din partea Bisericii, ci doar prin înscrierea numelui său în Minei. La noi în ţară, numele schimonahului Antipa a fost mai puţin cunoscut, de vreme ce el şi-a petrecut cea mai mare parte a vieţii în afara hotarelor ei. Dar este o bucurie pentru noi că el a fost iubit şi preţuit de monahii ruşi, care l-au trecut în Sinaxar ca „sfânt cuvios”, fiind singurul călugăr român athonit care s-a învrednicit de o asemenea cinstire. Faptul acesta a constituit un temei şi pentru Sfântul Sinod al Bisericii noastre, în 1992, de a-l introduce în calendarele noastre în ziua chemării sale la Domnul, adică la 10 ianuarie, şi de a-l cinsti ca pe un „vas ales” al lui Hristos şi a-i cere să se roage pentru noi şi pentru a noastră mântuire. Cu ale lui sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi. Amin. 

Sursa: 
http://e-mistic.org/sinaxar.js?id=219 
http://www.credinta-ortodoxa.ro/spip.php?article135 http://www.ortodoxism.ro/proloagele/ianuarie/Proloage10Ian.shtml http://www.e-icoane.ro/index.php?categoryid=41&p2000_sectionid=18&p2000_imageid=865 http://www.calendar-ortodox.ro/luna/ianuarie/ianuarie10.htm http://sfintiromani.mmb.ro/?sf=1 http://www.doxologia.ro/sarbatoare/sfantul-cuvios-marchian http://www.doxologia.ro/sarbatoare/sfantul-teofan-zavoratul
http://www.doxologia.ro/sarbatoare/23768/icoane
http://constantindibos.blogspot.ro/2014/01/proloagele-din-10-ianuarie.html

Niciun comentariu:

Athosul - pentru viață!

Sursa: https://www.youtube.com/watch?v=JZ9hQU_E5v8

Arhimandritul Efrem de la Vatoped

Sursa https://www.youtube.com/watch?v=FZhoTTC0ep4