Proloagele din 25 ianuarie

Luna ianuarie în 25 zile:Pomenirea celui între Sfinţi, Părintelui nostru Grigorie, de Dumnezeu Cuvântătorul, arhiepiscopul Constantinopolului          

       Marele Grigorie, Cuvântătorul de Dumnezeu, a trăit pe vremea împărăţiei lui Valens(364-378) şi Teodosie cel Mare(379-395) şi s-a născut în cetatea Nazianz din Capadochia, către anul 328. Se trăgea din părinţi de bun neam şi drepţi, Grigorie şi Nona, tatăl său, măcar că de curând era venit la credinţă, fiind, pentru vredniciile sale, episcop de Nazianz. Ajuns la măsura vârstei şi plăcându-i să înveţe, Sfântul Grigorie a străbătut, ca nimeni altul, tot meşteşugul învăţăturii, umblând la şcolile cele mai de seamă din vremea sa: la Cesareea Capadochiei, unde s-a împrietenit cu Sfântul Vasilie, la Cezareea Palestinei, la Alexandria şi la Atena, şcoala cea mai înaltă de atunci, unde a şi fost rugat să rămână ca dascăl. S-a întors, însă, şi s-a făcut dascăl în Capadochia, lângă tatăl său, bătrân, care l-a sfinţit, fără voia lui, preot. Voind însă tatăl său să-l sfinţească episcop, în locul său, Sfântul Grigorie a fugit în pustie, lângă Sfântul Vasilie, prietenul său, de unde peste o vreme, s-a întors totuşi, chemat în ajutor de tatăl său, ajuns, acum, la neputinţă. A fost sfinţit episcop, mai târziu, de Sfântul Vasilie, pentru cetatea Sasima, tot fără voia lui. Era un cuvântător înnăscut. Iubea viaţa duhovnicească, poezia creştină şi teologia pe înţelesul oamenilor. Iar când Biserica cea mare din Constantinopol era ameninţată de rătăcire, când dreapta credinţă era primejduită de înşelătoarea învăţătură a lui Arie, Sfântul Grigorie a fost chemat de puţinii dreptcredincioşi din cetate, ca să le fie păstor, şi el a primit. Sfântul Grigorie a adunat pe credincioşi într-o bisericuţă mărginaşă, deschisă chiar în casa uneia din rudele sale, bisericuţă pe care el, a numit-o biserica Învierii. Aici a rostit el cele cinci cuvântări teologice vestite, care i-au adus faima de mare cuvântător al lui Dumnezeu. Că ele tălmaceau, pe înţeles omenesc, dreapta învăţătură despre Sfânta Treime. Şi pe mulţi i-a întors la dreapta credinţă. Fericitul Grigorie a fost, o vreme, şi patriarh al marii cetăţi a Constantinopolului, iar la cel de al doilea Sinod ecumenic, ce s-a ţinut, la anul 381, în Constantinopol, pe vremea binecredinciosului împărat Teodosie, Sfântul Grigorie a adus multe dovezi contra greşitelor învăţături, ce tulburau atunci Biserica. Din cauza unor neînţelegeri, în scurtă vreme, Sfântul a părăsit, însă scaunul patriarhicesc şi s-a retras în singurătate, unde până la sfârşitul vieţii sale, multe scrieri şi poeme de viaţă duhovnicească, de teologie pe înţeles şi de poezie creştină a lăsat Bisericii. În teologia lui, Biserica Răsăritului şi-a văzut tălmăcită propria ei teologie despre taina Sfintei Treimi şi, iată de ce, ea îl cinsteşte pe Sfântul Grigorie, ca pe teologul ei cel mai de seamă. Şi aşa, trăindu-şi credinţa şi tălmăcind pe Dumnezeu şi tainele Lui oamenilor, Sfântul Grigorie s-a mutat la Domnul, la 25 ianuarie, în anul 389.    

Întru această zi, pomenirea Sfântului Episcop Bretanion al Tomisului (Vetranion)strălucit episcop din secolul al IV-lea.           

       Despre viaţa şi activitatea acestuia au rămas destul de puţine ştiri. Se ştie însă sigur că el păstorea Biserica tomitană şi a întregii provincii Sciţia (Dobrogea), în vremea când pe tronul imperial al Constantinopolului se afla împăratul Valens. Venit în părţile Dunării de Jos cu prilejul unor războaie purtate cu barbarii goţi, acesta a poposit în anul 369 la Tomis, unde a fost întâmpinat de ierarhul tomitan în catedrala oraşului. Întâlnirea aceasta, relatată de istoricii bisericeşti Sozomen şi Teodoret al Cyrului, este momentul sigur al intrării episcopiei Tomisului în istorie. Evenimentul mai prilejuieşte constatarea că Biserica tomitană era condusă de ierarhi destoinici, apărători ai credinţei ortodoxe formulate la primul Sinod Ecumenic de la Niceea(325). Istoricii de mai sus relatează că Valens, care era un aprig susţinător al ereziei ariene, a venit la Tomis şi, intrând în catedrala oraşului, a încercat să-l determine pe Episcopul Bretanion să îmbrăţişeze credinţa rătăcită: "Şi era acolo popor mult, aproape tot oraşul, fiindcă voia să-l vadă pe împărat, bănuind că se va întâmpla şi ceva deosebit.  Însă Bretanion, plin de credinţă, şi-a aprins cugetul cu râvna dumnezeiască şi a discutat cu mult curaj în faţa stăpânitorului, apărând dogmele Sinodului de la Niceea, asemănându-se dumnezeiescului David, care a zis: "Grăit-am întru mărturiile Tale înaintea împăraţilor şi nu m-am ruşinat"(Psalmi 118,46). După aceea l-a părăsit pe împărat mergând în altă biserică, iar poporul l-a urmat". Istoricul Sozomen dă şi amănuntul că Valens, "părăsit acolo, a suportat cu greu această înfruntare şi prinzându-l pe Bretanion a poruncit să fie trimis în exil, dar nu după mult timp l-a readus la locul său." Motivul restabilirii episcopului în drepturile sale a fost, după Sozomen, teama împăratului de o revoltă a poporului, fiindcă ştia că "locuitorii ţinutului sunt viteji din fire şi prin poziţia locurilor necesari lumii romane, fiind aşezaţi ca un zid în faţa presiunii barbarilor". Din cele relatate de acest istoric bizantin, deducem că Bretanion trebuie să fi fost de mai multă vreme în fruntea episcopiei Tomisului, fiindcă poporul se simţea legat de el încât n-a ezitat să-l părăsească pe împărat şi să meargă cu episcopul în altă biserică. Comportarea aceasta a creştinilor este cu atât mai semnificativă cu cât trebuie să ne imaginăm că vizitele împărăteşti în oraşele de graniţă, cum erau şi cele din Sciţia, nu reprezentau evenimente curente în viaţa de atunci a imperiului, şi, pe de altă parte, că împăraţii dispuneau de puteri discreţionare în deciderea pedepsei lor împotriva celor care li se opuneau. În confruntarea dintre ierarhul tomitan şi Valens, constatăm, deci, că primul a ieşit biruitor faţă de cel de al doilea. Istoricul citat îşi încheie relatarea cu următoarele consideraţii: "În acest chip, Bretanion s-a arătat mai puternic decât zelul stăpânitorului; era de altfel un bărbat destoinic şi renumit prin virtutea vieţii sale, după cum mărturisesc chiar sciţii(locuitorii Sciţiei) înşişi". Teodoret al Cyrului aminteşte şi el că Bretanion strălucea prin tot felul de virtuţi şi că păstorea ca arhiereu peste cetăţile întregii Sciţii". Curajul şi virtuţile care-i împodobeau viaţa l-au impus în faţa poporului în aşa măsură, încât nici chiar împăratul bizantin n-a putut să-l persecute prea mult timp. Bretanion a fost foarte iubit şi respectat de credincioşii săi, el numărându-se printre acei păstori sufleteşti despre care Sozomen spune că "dacă se întâmpla ca Bisericile să fie bine conduse de oameni îndrăzneţi, poporul nu-şi schimba credinţa de mai înainte". Desigur, istoricul bizantin se referă aici la statornicia în vechea credinţă niceeană(ortodoxă). Alte ştiri despre viaţa şi activitatea Sfântului ierarh tomitan le dobândim din evenimentele legate de mucenicia Sfântului Sava de la Buzău şi de trimiterea moaştelor sale în Capadocia, la cererea Marelui Vasile. Unii învăţaţi consideră că actul martiric al Sfântului Sava a fost scris de Bretanion sau de oamenii din imediata lui apropiere şi că Sfântul Vasile i se adresează episcopului tomitan în legătură cu aceasta şi cu primirea moaştelor în Capadocia, în scrisorile sale cu numărul 164 şi 165. Din citirea atentă a actului martiric al Sfântului Sava reiese însă că redactarea lui s-a făcut "pe pământ roman", unde fuseseră aduse moaştele din ordinul guvematorului Iunius Soranus de dincolo de Dunăre, "din ţara barbară". Acelaşi guvernator, care era capadocian de neam, trebuie să fi dispus şi redactarea actului martiric, fapt care a fost realizat de Episcopul Bretanion sau de oamenii din jurul său. De altfel, limba în care e compus documentul este o greacă literară, care cu greu putem admite că se vorbea în mediu etnic atât de amestecat din stânga Dunării, unde predomina latina şi gotica. Această limbă era însă la ea acasă la Tomis, cetate de veche tradiţie greacă. În afară de aceasta, autorul actului martiric se dovedeşte un om de aleasă formaţie teologică şi cu profunde cunoştinţe ale Sfintei Scripturi, elemente care ne duc cu gândul la Tomis, centru teologic atât de important în această vreme. Există însă în Scrisoarea nr. 165 a Sfântului Vasile cel Mare câteva amănunte care, credem, constitute dovezi clare în favoarea adresării ei lui Bretanion; totodată din aceasta se poate deduce participarea directă a episcopului tomitan la trimiterea moaştelor în Capadocia. Marele ierarh capadocian îl consideră pe adresantul scrisorii "un cetăţean al patriei sale, care întocmai ca o creangă înflorită din rădăcină nobilă a umplut cu fructele Duhului o ţară îndepărtată".  Această "ţara îndepărtată" nu putea fi decât Sciţia, deoarece el se afla în inima imperiului şi nu părea nimănui - oriunde s-ar fi găsit - atât de inaccesibil. De altfel, în partea de început a scrisorii, Sfântul Vasile se plânge "de marea depărtare" dintre el şi adresant, care îi împiedică întâlnirea personală şi "împărtăşirea reciprocă a darurilor duhovniceşti". Destinatarul scrisorii este considerat mai departe "mlădiţă cu care patria mamă se poate mândri pe drept" şi motivul arătat pentru aceasta este faptul că "a reuşit în luptele pentru credinţă, arătându-se o bună moştenire a părinţilor. Se pune acum întrebarea: cine a biruit în luptele pentru credinţă ? Nu Bretanion, care l-a înfruntat pe împăratul Valens, apărând dogmele de la Niceea ? Sfântul Vasilie scrie imediat mai departe: "Dar care este realitatea ta cea mai nouă ? Ai redat patriei sale un martir, care lucra atât de strălucit în ţara barbară cu tine, oferind ca un grădinar iscusit, ca răsplată primele fructe acelora care i-au dat lui sămânţa". Martirul trimis în patrie este Sfântul Sava, iar "ţara barbară" nu poate fi decât Goţia, adică nord-estul Munteniei şi sudul Moldovei. Se surprind astfel două momente în Scrisoarea nr. 165 a Sfântului Vasilie. Primul este lauda pe care marele Părinte capadocian o aduce destinatarului pentru lupta în apărarea credinţei ortodoxe; al doilea este mulţumirea pentru trimiterea martirului în ţara sa natală. Cine putea fi acesta mai bine decât Bretanion ?   Lui i s-ar potrivi şi epitetul de "pios", pe care îl foloseşte Sfântul Vasilie în scrisoarea sa pentru adresant. La toate acestea s-ar putea adăuga faptul că marele ierarh îşi încheie textul scrisorii cu cuvintele: "Te rog, aminteşte-ţi de rugăciunile tale şi de noi, cei care te iubim, rugându-te cu osârdie Domnului pentru sufletele noastre, ca să fim vrednici să slujim lui Dumnezeu, pe calea poruncilor Lui, pe care ni le-a dat spre mântuirea noastră". După sosirea moaştelor Sfântului Sava în Capadocia, a actului martiric şi a unei scrisori însoţitoare, Sfântul Vasilie se adresează din nou cu o scrisoare de mulţumire: este Scrisoarea nr. 164 prin care mulţumeşte expeditorului care i-a scris cu cea mai frumoasă dragoste, "dintr-o ţară îndepărtată"(aceeaşi expresie ca mai sus, în Scrisoarea nr. 165) şi totodată i-a trimis pe un martir "din ţara barbară, de dincolo de Dunăre". Credem că cel mai indicat în expedierea scrisorii şi a moaştelor a fost Episcopul Bretanion al Tomisului, vecin cu "ţara barbară". Putem oare concepe că în evenimentele legate de Sfântul Sava şi în care a fost implicat direct guvernatorul provinciei, Iunius Soranus, şi el capadocian de neam, Bretanion se va fi ţinut departe de ele ? Nu îşi aveau ambele personalităţi sediul în acelaşi oraş ? Nu erau asemenea lucruri, în primul rând, de competenţa ierarhului ? Se putea dezinteresa Bretanion de activitatea misionarilor din stânga Dunării, mai ales când aceştia erau în majoritate originari din Capadocia ? De altfel, un argument în plus în favoarea identificării adresantului Scrisorilor nr. 164 şi 165 ale Sfântului Vasile cu Bretanion este amănuntul, dat de ilustrul arhiepiscop, că scrisoarea primită de el cuprindea ştiri despre Eutihie, misionar şi martir capadocian în mediul gotic. Nu erau goţii vecini cu eparhia lui Bretanion ? În sfârşit, un ultim element cuprins în Scrisoarea 164 a Sfântului Vasilie care sugerează redactarea actului martiric de către Bretanion, sau de către cei apropiaţi lui, este faptul că marele Părinte află despre furia barbarilor, despre feluritele chinuri la care sunt supuşi mucenicii, despre statornicia lor în toate încercările din scrisoarea pe care el o numeşte "raportul tău". Este sigur că acest document conţine ştiri importante despre activitatea misionară la Dunărea de Jos şi despre suferinţele celor care o împlineau. Nimeni nu cunoştea mai bine aceste realităţi ca episcopul Tomisului. În lumina acestor consideraţii putem afirma că Bretanion a fost în strânsă legătură cu Sfântul Vasilie cel Mare, că a purtat cu el o corespondenţă şi că Scrisorile nr. 164 şi 165 i-au fost adresate de marele Părinte.  Activitatea misionară la Dunăre, de care Sfântul Vasilie se interesa, iar Bretanion era direct implicat în ea, i-a apropiat. În plus, amândoi erau capadocieni şi apărători ai Ortodoxiei, aşa cum fusese stabilită la primul Sinod Ecumenic de la Niceea. Obiectivele comune şi afinităţile sufleteşti i-au legat într-o strânsă colaborare şi prietenie. Bretanion ne apare astfel nu numai ca primul episcop tomitean atestat sigur în documentar, ci şi cel dintâi care a făcut o legătură a Bisericii noastre cu unul dintre cei mai mari Părinţi ai creştinătăţii. Sfântul Vasilie lăuda sfinţenia, evlavia şi darurile duhovniceşti ale lui Bretanion. Din păcate nu s-au păstrat scrisorile de răspuns ale acestuia, ca să apreciem pregătirea teologică şi toate darurile sufleteşti ale ierarhului tomitan. Nu cunoaştem nici alte aspecte ale activităţii sale, practice ori spirituale.  Este sigur însă că ele l-au impus în faţa poporului, că "viaţa sa strălucea prin tot felul de virtuţi" şi aceasta l-a ajutat să înfrunte tot felul de pericole. Împodobit cu atâtea calităţi, plin de credinţă şi neînfricat păstor duhovnicesc, Bretanion a condus Biserica Tomisului până aproape de anul 381, când a închis ochii în ziua de 25 ianuarie, părăsind astfel viaţa pământească pentru cununa vieţii veşnice, pe care a binemeritat-o. Credincioşii eparhiei l-au păstrat în amintirea şi dragostea lor, sărbătorindu-l în fiecare an cu mare evlavie. Iar urmaşul său, tot un ierarh destoinic (poate unul dintre ucenicii săi), a mers la Constantinopol la cel de-al doilea Sinod Ecumenic, ca să apere, ca şi el, dreapta credinţă a Bisericii în Duhul Sfânt.    

Întru această zi, cuvânt al Sfântului Grigorie, papă al Romei,  despre primirea de străini.           

       Un oarecare om bogat slujea cu mare osârdie, împreună cu toată casa lui, oaspeţilor, că, în fiecare zi, aducea străini la masa sa. Şi într-o zi, a venit un străin, împreună cu mulţi alţii, şi l-a dus şi pe acesta la masa sa. Însă, când a vrut, după obiceiul smereniei sale, să-i toarne apa pe mâinile lui şi s-a întors să ia ibricul cu apă, îndată nu l-a mai văzut pe acela, pe ale cărui mâini voia să toarne apa. Şi făcându-se lucrul acesta, se miră omul singur întru sine. Dar în noaptea aceea, i-a zis lui Domnul, în vis: "În celelalte zile M-ai primit, adică, prin fraţii mei mai mici, iar în ziua de ieri, pe Mine Însumi M-ai primit. Deci, la judecata cea viitoare, se va zice ţie: "Cele ce aţi făcut unuia din aceşti mai mici ai Mei, acelea Mie le-aţi făcut."" Iată, dar, mai înainte de judecată, că Domnul arată că, atunci când este primit prin fraţii Lui mai mici, atunci ne scocoteste pe noi ca pe cei ce-L primesc pe El Însuşi.  Şi noi, dar, să nu ne lenevim spre primirea de străini. Socotiţi, fraţilor, cât de mare este lucrul primirii de străini. La mesele voastre, pe Hristos primiţi-L, ca şi voi să fiţi primiţi de El la ospăţul cel veşnic. Daţi, acum, străinului Hristos, la primirea de străini, ca şi El, pe voi, la ziua Judecăţii, nu ca pe nişte străini să vă ştie, ci ca pe cei apropiaţi ai Săi, în Împărăţia Sa să vă primească.     

Întru această zi, cuvânt al aceluiaşi Sfânt Grigorie,  despre moartea drepţilor. 

            Ne spunea nouă Sfântul Grigorie : "A fost, zicea, un oarecare rob, pe care mulţi din voi, împreună cu mine, îl ştiu şi era sărac în viaţa lumii acesteia, iar cu faptele bune era bogat. Pe acesta îl cuprinsese o boală grea şi lungă, încât nu putea niciodată să se scoale de pe patul său, nici să stea, nici să se întoarcă pe altă parte, nici nu putea să-şi ducă mâinile sale la gură. Însă maica lui şi fraţii îi erau lui de slujbă, şi cele ce-i dădeau lui creştinii, pentru Dumnezeu, pe acelea toate, cu mâinile maicii sale şi ale fraţilor lui le împărţea la săraci. Carte nu învăţase, dar îşi cumpărase cărţi şi cei ce-l cercetau, pentru Dumnezeu, aceia îi citeau şi el, ascultându-i, se mângâia în boala sa şi lăuda pe Dumnezeu în toate ceasurile şi vremile. Iar când i s-a apropiat lui ceasul, ca să se ducă din viaţa aceasta, în vremea mutării sale, a început a cânta şi a slăvi pe Dumnezeu;  încă şi pe cei ce veneau atunci la dânsul, îi îndemna să cânte împreună cu dânsul. Iar o dată, după ce au început să cânte cu el, a strigat zicând : "Tăceţi, tăceţi, au nu auziţi cât de mari laude grăiesc în ceruri ?" Şi întru acel ceas, acel sfânt suflet s-a luat din trup de îngeri. Şi toţi s-au umplut de bună mireasmă din trupul lui şi au cunoscut toţi că primit este la ceruri sufletul lui. Deci, aceasta vă rog eu pe voi, fraţilor, să cunoaşteţi ce vom lua, la Judecata cea înfricoşătoare, noi, dacă vom slăbi în fapte bune, de vreme ce acest sărac, fără de mâini, a putut să împlinească poruncile Domnului. Au nu ne va arăta atunci Domnul, împotriva noastră, pe Apostoli, care au adus mulţimi de credincioşi în Împărăţie, împreună cu dânşii ? Au nu ne va arăta nouă împotrivă pe Mucenicii, care şi-au vărsat sângele lor pentru Dânsul ?  Iar noi ce vom zice atunci, când pe acest rob, de care am vorbit, îl vom vedea mântuit ? Drept aceea, acestea le grăiesc, îndemnându-vă pe voi ca să faceţi fapte bune, ca să fim şi noi părtaşi moştenirii acestora şi Împărăţiei cerurilor să ne învrednicim, întru Hristos Iisus, Domnul nostru."     

Întru această zi, cuvânt din Everghitinos, despre faptul că se cuvine pururea a ne aduce aminte de moarte şi de judecată.           

       Trei lucruri sunt, pe care cu anevoie le câştigă omul şi acestea păzesc toate faptele bune: plângerea, a plânge pentru păcatele sale şi a avea înaintea ochilor moartea sa. Că cel ce gândeşte în toate zilele şi zice întru sine: "Numai astăzi mai am a fi în lume," niciodată nu va greşi înaintea lui Dumnezeu. Iar cel ce aşteaptă a trăi multă vreme, cu multe păcate se va acoperi. Celui ce se găteşte a da seamă înaintea lui Dumnezeu pentru toate lucrurile sale, Dumnezeu se îngrijeşte a-i curăţi toată calea lui de păcat. Iar cel ce defaimă şi zice : "Cine ştie când voi ajunge acolo," acela locuieşte în răutăţi. Mai înainte de a face orice lucru, în fiecare zi, adu-ţi aminte unde eşti, şi unde ai a merge, când vei ieşi din trup.  Şi, să nu te leneveşti de sufletul tău nici o zi; ia aminte la tine, ca de-a pururea să pomeneşti şi să ai înaintea ochilor moartea şi veşnicile munci şi pe cei ce acolo se muncesc şi se chinuiesc şi, ca pe unul dintre aceia pe tine să te socoteşti, mai vârtos decât ca pe unul dintre cei vii. Vai nouă că, vrând a ne muta de pe pământul în care păcătuim, ne facem griji îndelungate pentru lucruri pământeşti şi stricăcioase. Şi, în vremea neiertatei noastre duceri de aicea, nu ne învrednicim a aduna nici un lucru. Vai nouă, că vom suferi întrebare, la înfricoşătorul Judecător, pentru toată fapta cea din viaţa pământească şi pentru tot cuvântul deşert şi pentru toate relele amintiri şi necurate şi pentru toate aducerile aminte ale sufletului. Şi, iată, ca nişte nevinovaţi, în toată vremea vieţii noastre suntem, fără de grijă de sufletele noastre.  Pentru aceasta ne aşteaptă pe noi, acolo, focul cel nestins al gheenei şi întunericul cel mai dinafară şi viermele cel neadormit şi plângerea şi scrâşnirea dinţilor şi veşnica ruşine, înaintea a toată zidirea, cea de sus şi cea de jos. Vai nouă, că acele şi înţepăturile muştelor, ale trântorilor şi ale albinelor nu le răbdăm, iar de balaurul care ne muşcă în fiecare zi, care, ca într-o sorbitură, ne înghite pe noi, şi care ne străpunge peste tot cu boldurile veninoase ale morţii, deloc nu ne îngrijim şi nici să fugim de dânsul, nu voim. Şi, atunci, cum, oare, vom putea suferi înfricoşatele şi nesfârşitele munci ? Dumnezeului nostru slavă, acum şi pururea şi în vecii vecilor ! Amin.    

Sursa: 

http://www.ortodoxism.ro/proloagele/ianuarie/Proloage25Ian.shtml http://www.e-icoane.ro/index.php?categoryid=41&p2000_sectionid=18&p2000_imageid=880 http://www.calendar-ortodox.ro/luna/ianuarie/ianuarie25.htm http://www.doxologia.ro/sarbatoare/sfantul-ierarh-bretanion-episcopul-tomisului