Proloagele din 23 august

Luna august în 23 de zile: pomenirea Sfântului Mucenic Lupu (sec.III)

     Sfântul Mucenic Lupu a trăit pe vremea împărăţiei lui Aurelian (270-275), şi era rob la un stăpân, dar liber pentru Hristos, în Care credea. Plin de râvnă dumnezeiască, Sfântul defăima pe zeii cei fără de suflet ai păgânilor. Pentru aceasta, păgânii închinători la idoli, umplându-se de mânie, s-au pornit împotriva lui cu săbiile scoase, iar Sfântul, stând în mijlocul lor, le propovăduia cuvântul lui Dumnezeu, plin de credinţă, de înţelepciune şi de darul lui Dumnezeu, că, voind ei să-l prindă, îi oprea puterea lui Hristos şi nu-i lăsa să se apropie de dânsul. Stând apoi departe, şi-au întins arcurile şi au început a trage în el cu săgeţile, că Sfântul era în mijlocul lor, ca o ţintă pentru săgeţi, dar nu-l nimereau, nici nu-l răneau. Deci, Mucenicul lui Hristos, fiind nebotezat, dorea Sfântul Botez, că nu voia să moară în mâinile chinuitorilor lui, ca un păgân. Drept aceea, s-a rugat lui Dumnezeu, şi, îndată, s-a vărsat din cer, ca o ploaie repede, apă peste dânsul, luând astfel de sus, baia cea dumnezeiască, încât se mirau păgânii, văzând aceasta. Deci, Sfântul Lupu s-a dat, după aceea, singur şi de bună voie, în mâinile păgânilor, ca un miel la junghiere, iar aceia, luându-l, l-au dus la dregătorul lor. Şi încerca dregătorul să-l amăgească, cu îmbunări, pe credinciosul rob al lui Hristos, făgăduindu-i că îl va slobozi din robie, dacă se va închina idolilor. Dar, neputând să-l amăgească, a poruncit să fie bătut cu beţe, fără cruţare. Făcându-i lui, apoi, şi alte feluri de chinuri şi de bătăi şi neputând să-l clintească din credinţă pe ostaşul lui Hristos, l-a osândit la tăierea cu sabia. Deci, plecându-şi capul, şi-a pus, astfel, sufletul pentru Hristos, Domnul nostru.

Întru această zi, viaţa Cuvioşilor Părinţilor noştri Eutihie şi Florentie (+540),  arătată din cuvintele Sfântului Grigorie Dialogul

        În hotarele Nursiei, vieţuiau împreună, în sihăstreasca pustietate, doi bărbaţi cu chipul monahicesc, unul cu numele Eutihie, iar altul Florentie. Deci Eutihie, aprinzându-se cu căldură de râvna dumnezeiască, se îngrijea nu numai de a sa mântuire, ci şi de a altora şi se sârguia să aducă multe suflete la Dumnezeu, prin cuvintele şi îndemnurile sale, cele de suflet folositoare, iar Florentie, în simplitatea lui, numai la sine luând aminte, îşi trăia viaţa lui în rugăciune. Şi nu departe de locuinţa lor, era o mânăstire, în care murise stareţul, iar monahii, adunându-se, au venit la Eutihie şi l-au rugat pe el, ca să le fie lor stareţ, în mănăstirea lor. Şi, ascultând rugămintea acelora, Eutihie a mers la ei şi a luat cârmuirea mănăstirii, iar, pe Florentie, l-a lăsat să trăiască la acel loc sihăstresc, ca să nu se pustiască biserica cea mică, pe care o aveau acolo. Deci, rămânând singur, Florentie se ruga Atotputernicului Dumnezeu, să-i dea ajutor, să poată trăi, fără supărare, în singurătatea aceea. Şi, într-o zi, după săvârşirea obişnuitelor rugăciuni, ieşind el din biserică, a văzut, în faţa uşii, un urs, cu capul plecat la pământ şi nearătând nimic din năravul său de fiară, ci, aievea, prin blândeţea lui, făcea să se înţeleagă că a venit, fiind trimis de Dumnezeu, spre ascultare şi spre slujbă. Deci, cunoscând aceasta, robul lui Dumnezeu Florentie a mulţumit Domnului, că i-a trimis un împreună vieţuitor ca acesta şi, fiindcă rămăseseră la chilia lui cinci oi şi nu era cine să le pască pe ele şi să le păzească, a poruncit ursului, zicându-i să meargă să mâie oile acelea la păşune şi să le pască, iar, la ceasul al şaselea, să se întoarcă, împreună cu ele. Şi a început fiara aceea să facă aceasta totdeauna, având grija păstoririi oilor, cea hotărâtă lui. Şi ursul, obişnuit, ca o fiară ce era, să mănânce carne, acum, flămând, păştea oile, biruindu-şi năravul lui de fiară. Şi când omul lui Dumnezeu voia să postească până la ceasul al nouălea, poruncea ursului, ca la ceasul al nouălea să se întoarcă cu oile. Şi aşa făcea fiara aceea. Iar când nu voia să flămânzească, până la ceasul al nouălea, ci, în ceasul al şaselea voia să mănânce, la acel ceas se întorcea şi ursul. Şi la toată porunca omului lui Dumnezeu se supunea fiara şi niciodată nu a greşit. Pentru că niciodată nu a venit la ceasul al nouălea, când îi poruncea să vină la ceasul al şaselea, şi nici la ceasul al şaselea, când îi poruncea să vină la al nouălea ceas. Pentru că Dumnezeu, pe fiara aceea, pe care a supus-o plăcutului Său, a înţelepţit-o ca să priceapă porunca stareţului, şi să facă voia lui. Şi, slujind aşa stareţului, multă vreme, a început, în părţile acelea, să se ducă vestea pretutindenea, despre omul lui Dumnezeu, Florentie. Şi toţi se mirau de minunea aceea, cum paşte fiara oile, slujind bătrânului. Dar diavolul, vechiul vrăjmaş, i-a pornit pe unii spre invidie. Pentru că el, când vede pe cei buni luminaţi cu slavă, atunci, îi prinde, prin invidie, pe cei ce sunt răzvrătiţi cu năravul şi cu viaţa, şi-i trage la pierzare. Deci, cu îndemnarea diavolului, patru monahi, din ucenicii fericitului Eutihie, s-au pornit cu pizmă mare asupra lui Florentie, zicând că stareţul lor nu făcea semne, iar Florentie, rămânând singur în chilia cea sihăstrească, se arăta slăvit prin atâtea minuni. Deci, ascunzându-se într-un loc pe unde mâna ursul oile la păşune, l-au ucis. Neîntorcându-se ursul la stareţ, la ceasul în care avea poruncă să se întoarcă, stareţul era la mare nedumerire, aşteptând până seara şi, nevăzând întoarcerea ursului cu oile, a început a se mâhni, că ursul, pe care se obişnuise a-l numi frate, nu s-a întors. A doua zi s-a dus la câmp, ca să caute fiara, împreună cu oile, şi, găsind pe urs ucis, s-a întristat foarte mult. Cercetând cu de-amănuntul, a aflat cine a ucis ursul, şi a început a plânge şi a se tângui, nu atât pentru moartea ursului, cât pentru răutatea sufletului celor patru fraţi. Şi, când a aflat ava Eutihie de necazul lui Florentie, l-a chemat pe el la sine, şi-l mângâia. Iar omul lui Dumnezeu, stând înaintea stareţului şi fiind cuprins de mare durere, a zis: "Nădăjduiesc spre Atotputernicul Dumnezeu, că acuma în viaţa aceasta, înaintea ochilor tuturor, cei care mi-au ucis ursul, deşi nu le făcuse nici un rău, să-şi ia răsplătire de la Domnul, pentru răutatea aceasta." Deci, acestea zicându-le plăcutul lui Dumnezeu, Florentie, îndată, după glasul lui au urmat faptele. Pentru că acei monahi s-au acoperit, de la Dumnezeu, cu lepră mare şi au putrezit toate mădularele lor şi cu rana aceea au şi murit. Şi aceasta făcându-se, omul lui Dumnezeu Florentie s-a înspăimântat mult, fiindcă a blestemat pe acei fraţi. Deci, n-a încetat a se tângui toată viaţa sa, pentru fraţii aceia, iar pe sine se numea ucigaşul lor sălbatic. Aceasta a făcut-o Dumnezeu, ca bărbatul acela simplu şi îmbunătăţit să nu mai îndrăznească, în orice fel de necaz, să arunce săgeata cuvântului de blestem asupra cuiva. Deci, vieţuind întru toate zilele vieţii sale, ca un mare plăcut al lui Dumnezeu, a trecut la viaţa cea nesfârşită. Asemenea şi Cuviosul Părinte Eutihie, păscând turma cea încredinţată lui, ani îndestulaţi, şi pe mulţi povăţuindu-i şi îndreptându-i la calea cereştii Împăraţii, s-a dus către Domnul. Deşi în viaţa sa el nu a făcut minuni, însă, după mutare s-a arătat făcător de minuni, Domnul preamărind pe robul Său, că, din hainele lui, care rămăseseră după el, se dădeau tămăduiri la multe neputinţe. Când nu ploua şi se făcea uscăciune mare, peste tot pământul, atunci poporul din ţara aceea, adunându-se, lua haina Cuviosului Eutihie şi, ducând-o la biserică şi înaintea Domnului rugându-se, umbla cu ea prin sate, prin ţarini şi prin grădini, şi, îndată, se dădea, de la Dumnezeu, ploaie îndestulată, adăpând pământul. Din acest lucru se vede ce fel de putere aveau cei plăcuţi lui Dumnezeu, a căror îmbrăcăminte, aducându-se înaintea Domnului, potolea mânia Ziditorului. Aşa se proslăvea Dumnezeu, prin minunile celor plăcuţi ai Săi. Iar, acum, pentru aceleaşi minuni, Dumnezeu este şi va fi proslăvit de noi, robii Săi, în vecii vecilor ! Amin.

Întru această zi, cuvânt din Pateric

       Spunea un părinte oarecare, către altul, zicând că la anul 1072, era un frate, anume Ioan, pe care-l numeau Ciprian, care, fiind cărturar, avea rânduială de citeţ. Deci, a murit acest frate şi, după câtăva vreme, se arăta aievea şi, la arătare, duhovnicescului frate, Sava, pe care şi tu îl ştii. Şi se arăta în uşa chiliei lui, stând gol, cu totul pârlit de foc, ca un tăciune. Şi, strigând cu amar, cerea milă şi iertăciune. Şi, spunând pricina osârdiei lui, zicea: "Mă împotriveam şi grăiam împotriva Legii şi a Scripturii." Deci, o vedenie înfricoşătoare ca aceasta văzând, duhovnicescul nostru părinte, o vreme n-a spus nimănui aceasta, nicidecum, nici măcar mie, care eram cu dânsul, temându-se, precum zicea mai pe urmă, să nu fie cumva vreo înşelăciune drăcească. Dar, după ce a mai trecut multă vreme, pe faţă i-a spus lui: "De nu vei arăta la toţi păcatul acesta al meu, vei da seamă." Şi, fiindcă îmi spusese mie toate cu de-amănuntul, am căutat, ca duhovnic şi am aflat pricina, precum şi el singur îmi spusese. Şi, cu adevărat, nimeni altul, ca el, nu se împotrivise celor zise şi scrise de legile lui Dumnezeu şi de dumnezeieştile Scripturi, care, deşi, se grăiesc şi se scriu şi de noi nevrednicii, însă nu este cu putinţă a scoate sau a adăuga ceva, la cele ce s-au hotărât şi s-au aşezat de Duhul Sfânt. Că se zice: "Blestemat să fie, dacă cineva ar adăuga ceva la acestea sau ar scoate ceva." Pe care blestem să nu-l pătimească şi el, asemenea, în acest fel. Iar noi, auzind acestea, am făcut pentru el tot ce am putut. Dumnezeului nostru, slavă, acum şi pururea şi în vecii vecilor ! Amin. 

Sursa:

http://www.ortodoxism.ro/proloagele/august/Proloage23Aug.shtml

http://www.calendar-ortodox.ro/luna/august/august23.htm