Proloagele din 3 august

Luna decembrie în 3 zile: Pomenirea Sfântului Prooroc Sofonie (+c. 610 î.Hr.).

        Sfântul Prooroc Sofonie era din muntele Savarata, din seminţia lui Simeon. Pe tatăl său îl chema Husia, pe unchiul său Godolia, iar pe strămoşii săi Amorin şi Ezechia. Şi a fost, după numele lui, văzător şi cunoscător al tainelor lui Dumnezeu, că, având mintea sa totdeauna curată, îndeletnicindu-se întru gândirea lui Dumnezeu şi pe Unul Dumnezeu văzându-L, s-a învrednicit dumnezeieştilor descoperiri şi a cunoscut multe taine, care aveau să fie arătate în zilele cele mai de pe urmă şi le-a spus mai înainte de împlinirea lor. Că a proorocit pustiirea Ierusalimului şi răzvrătirea şi risipirea iudeilor şi venirea lui Hristos şi întoarcerea la credinţă a păgânilor. A trăit cu şase sute de ani înainte de Mântuitorul. Ne-a rămas de la el o carte, în Vechiul Testament, în care se află proorocia sa despre "Ziua mâniei lui Dumnezeu", Stăpânul lumii adică, de ziua când Dumnezeu va judeca şi va pedepsi păcatele tuturor oamenilor din lume, pregătindu-şi astfel "mica rămăşiţă", din care va creşte poporul lui Mesia. Iar "Ziua mâniei Domnului" este aproape. Deci, murind, a fost îngropat şi s-a adăugat la părinţii lui, aşteptând învierea cea de obşte a tuturor.

  Întru această zi, pomenirea Cuviosului Părintelui nostru Teodul, 

ce a fost eparh.

           Acesta a trăit pe vremea lui Teodosie cel Mare (379-395), fiind de bun neam şi având dregătoria de căpetenie a pretorilor. Şi deşi avea femeie legitimă, petrecea însă viaţă neprihănită. Deci, văzând răpirile şi jefuirile ce le făceau, cei de pe lângă împăratul, şi-a lepădat dregătoria ce avea şi, fiindcă i-a murit şi femeia, şi-a împărţit la săraci toată averea sa, care era ca la cinci sute cincizeci de litre de aur. Şi, sculându-se din Constantinopol s-a dus la Edesa unde, făcându-se monah, s-a suit pe un stâlp, pe care a stat treizeci de ani. Şi acolo s-a învrednicit dumnezeieştilor doriri. Că nu se hrănea cu mâncare obişnuită, ci numai, în fiecare Duminică, se împărtăşea cu Trupul şi Sângele Domnului nostru Iisus Hristos. Şi mânca şi din anafură, iar altceva nimic. Deci, oarecând, fiind el supărat de gânduri, se ruga lui Dumnezu ca să-i arate cu cine este asemenea la fapta bună. Şi, a auzit glas dumnezeiesc, zicându-i că este asemenea cu Cornilie măscăriciul, care se numea şi Pandur şi locuia în Damasc. Această asemănare nu puţină tulburare a pricinuit Cuviosului, din ispitirea cu adevărat a diavolului, vrăjmaşul sufletelor nostre. Şi, sculându-se s-a dus la Damasc şi, aflând pe pomenitul Cornilie, a căzut la picioarele lui, vrând să afle vieţuirea lui. Iar Cornilie zicea că este om păcătos şi că nu are nici o faptă bună. Deci, fiindcă bătrânul cu stăruinţă îl ruga pe el, pentru aceasta, silit fiind, i-a spus: "Eu, părinte, din tânăra mea vârstă, adunându-mă cu măscăricii şi cu jucătorii, îmi câştigam cele de nevoie spre vieţuire, prin defăimatul acesta meşteşug. Însă, în sfârşit, venind în gândirea multelor mele păcate şi cugetând la răsplătirile Judecăţii ce va să fie, m-am lăsat din obişnuitele mele răutăţi şi mă îndeletnicesc după putinţă, spre viaţa curată şi spre milostenie către săraci; şi acestea doar ştiu despre mine." Şi fiindcă bătrânul stăruia iarăşi, rugându-l şi jurându-l pe el ca să-i spună şi pe celelalte ale lui fapte bune, i-a răspuns Cornilie: "Cu puţină vreme mai înainte, Părinte Sfinte, o femeie de bun neam, strălucită cu slava şi cu bogăţia şi cu întreaga înţelepciune, s-a însoţit prin nuntă cu un bărbat, care, fiind cu totul desfrânat, a cheltuit nu numai averea femeii, ci şi pe a sa. Încă şi alţi mulţi bani s-a împrumutat şi i-a pierdut. Şi, fiind aruncat în închisoare, a pricinuit femeii sale nemângâiată supărare. Aceasta, văzând pe ticălosul ei bărbat că se primejduieşte să moară de foame în închisoare şi, neavând ce face, cu ruşine, a început a cere. Şi nu numai aceasta, ci ca o cumpănă, era aproape să cadă şi în desfrânare, fiind ea foarte frumoasă. Deci, pe aceasta eu întâmpinându-o şi, aflând princina pentru care ea se poartă încoace şi încolo, m-am mâhnit din inimă şi, lăcrimând, am zis către dânsa: "Câtă datorie ai, o, femeie? Iar ea a răspuns: "Patru sute de nomisme, domnule al meu." Deci, eu, socotindu-mi lucrurile mele, am aflat că am două sute şi treizeci de nomisme şi, fiindcă aceştia nu ajungeau spre plata a toată datoria, am vândut şi oarecare podoabe ce aveam şi straiele cele mai bune. Şi aşa, făcând suma de patru sute de nomisme, i-am dat în mâinile femeii, zicându-i: "Ia aceşti bani, femeie, şi, ducându-te cu pace, slobozeşte pe bărbatul tău din închisoare, rugându-te din toată inima către Iubitorul de oameni Dumnezeu, ca să-mi fie milostiv în ziua Judecăţii". Acestea auzindu-le Teodul, şi foarte mult minunându-se, mulţumind lui Dumnezeu, iarăşi s-a întors şi s-a suit pe stâlp. Şi trăind încă puţină vreme după aceasta, cu bună nădejde s-a mutat către Domnul.

  Întru această zi, pomenirea Preacuviosului Părintelui nostru Ioan Tăcutul, Episcopul Coloniei (+558). 

         În al patrulea an al împărăţiei lui Marcian (450-457), dreptcredinciosul împărat, adică în anii patru sute cincizeci şi patru, s-a născut acest Sfânt, Părintele nostru Ioan, în Nicopolea Armeniei. Şi, învăţând Sfintele Scripturi, după ce au murit părinţii săi, şi-a împărţit averea la săraci şi zidind o biserică cu hramul Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu, trăia în linişte acolo, împreună cu alţi zece monahi. Deci, fiindcă s-a făcut vestit pentru fapta sa bună, a fost hirotonit episcop al Coloniei. Iar după ce, timp de nouă ani, şi-a aşezat lucrurile eparhiei sale şi a săvârşit cele ce avea în gândul său, a trecut marea, către Ierusalim, şi, ajungând la Sfintele Locuri şi, închinându-se, s-a dus în lavra Sfântului Sava. Deci l-a primit pe el Sfântul Sava, fără a-l cunoaşte cine este, fiindcă nu i-a descoperit Dumnezeu, şi vrând ca să cerce el ascultarea şi răbdarea lui, l-a pus pe el mai întâi la arhondaric, iar după aceea la bucătărie. Şi, fiindcă la amândouă aceste ascultări s-a arătat vrednic, pentru aceasta i-a poruncit lui ca, în celelalte cinci zile ale săptămânii, să trăiască în linişte, într-o chilie osebită, fără să-l vadă cineva şi fără să mănânce sau să bea ceva. Iar sâmbăta şi duminica l-a orânduit pe el să meargă la obşteştile slujbe ca să cânte împreună şi să mănânce împreună cu ceilalţi fraţi. Deci, văzându-l pe el marele Sava că sporeşte după Dumnezeu, s-a dus împreună cu el la preasfinţitul patriarh al Ierusalimului, Ilie, rugându-l să-l cinstească pe Ioan cu vrednicia preoţiei. Iar Ioan a zis către patriarh: "Lasă puţin, stăpâne, că trebuie, mai întâi, să cunoşti faptele mele şi, după aceea, de voi fi vrednic de preoţie, fă ceea ce ţi se va părea ţie." Deci, mergând amândoi deosebi, s-a aruncat pe sine Cuviosul la picioarele patriarhului, rugându-l pe el ca să nu arate nimănui ceea ce îi va spune. Iar patriarhul s-a învoit cu aceasta, socotind că are să audă vreo faptă necuvioasă. Iar, după ce a auzit el că a fost episcop al Coloniei, s-a înspăimântat şi a zis către fericitul Sava: "Nu-l supăra pe el mai mult, pentru preoţie, că Ioan nu se face preot". Acest Cuvios, umblând odată pe cale şi ostenind, a leşinat. După aceea, făcând, rugăciune, a fost răpit în văzduh şi s-a aflat în chilia sa, care era la cinci mile departe de locul acela. Cândva, au venit perşii şi au surpat chiliile celorlalţi monahi; apoi, mergând şi la chilia Cuviosului acestuia, ca să facă asemenea, s-a arătat acolo pe neaşteptate un leu, care a gonit pe barbari şi chilia Cuviosului s-a păzit nevătămată. Un creştin dreptslăvitor a mers cândva la Sfântul, luând cu sine şi pe un altul răucredincios, adică, pe un monofizit şi, cerând creştinul ca să dea Cuviosul binecuvântare amândoura, a zis Cuviosul: "Ţie, ca unui drept-credincios, îţi dau blagoslovenia mea, iar celuilalt nu-i dau blagoslovenia mea până nu se va întoarce de la eresul lui Sever". Acestea auzindu-le dreptslăvitorul acela s-a înspăimântat de darul Sfântului de mai-nainte cunoştinţă. Iar monofizitul cel răucredincios a căzut jos şi a leşinat. Apoi, târziu, venindu-şi în sine, a căzut la picioarele Cuviosului, rugându-l să-l înveţe ce să facă. Iară Sfântul, ridicându-l pe el în sus şi învăţându-l cele cuvenite, l-a înduplecat să dea anatemii toate felurile de eresuri şi pe acesta al lui Sever monofizitul, de care era stăpânit, şi să se apropie de soborniceasca Biserică şi înaintea tuturor să facă această anatematizare şi, aşa, să rămână nedespărţit de Biserica lui Hristos. Deci, după ce a zis acestea, i-a binecuvântat pe amândoi, şi sărutându-i cu sărutare sfântă şi făcând rugăciune pentru ei, i-a trimis pe amândoi la casele lor, bucurându-se. Preacuviosul Ioan a fost sfinţit episcop, când era de douăzeci şi opt de ani şi pe scaunul său a strălucit zece ani. Iar în pustiul Ruva a făcut nevoinţă şase ani, în lavra Sfântului Sava, doisprezece ani, iar în pustie, ani patruzeci şi opt. Deci, toţi anii vieţii sale au fost o sută patru. Şi aşa a adormit în Domnul, de trei ori fericitul.

  Întru această zi, cuvânt al Cuviosului Părintelui nostru Arsenie, 

pentru lucrurile omeneşti.

          A zis ava Daniil, ucenicul Sfântului Arsenie, că le spunea lor Părintele Arsenie, ca despre un oarecare, grăind (însă el însuşi era acela) că, singur şezând el în chilie, a auzit un glas, zicându-i: "Vino ca să-ţi arăt ţie lucrurile cele omeneşti ! Deci, sculându-se, a ieşit la un loc oarecare şi i-a arătat lui Îngerul Domnului, acolo, pe un arap care tăia lemne, şi care, făcând o sarcină grea, încerca să o ducă şi nu putea. Deci, în loc ca să mai ia din sarcină şi să lepede, ca să o poată ridica şi să o ducă, el, dimpotrivă, ducându-se, mai tăia alte lemne şi mai adăuga, punându-le peste sarcină şi aceasta încă de mai multe ori o făcea. Apoi, i-a arătat lui pe un om care stătea la un puţ şi scotea apă dintr-însul şi o turna într-o cadă crăpată, încât dintr-însa apa iarăşi curgea înapoi în puţ. Şi i-a zis lui îngerul: "Aşteaptă puţin şi-ţi voi arăta ţie alt lucru". Şi a văzut doi oameni călări pe cai, care voiau să treacă prin uşa unei biserici, ducând o bârnă în curmeziş, dar nu puteau să intre. Cel ce taie lemne este acela ce petrece întru multe păcate şi, în loc de pocăinţă, alte fărădelegi adaugă peste cele dintâi. Iar cel ce scoate apa acela este omul care face fapte bune, iar de păcate nu se părăseşte, nici nu se lasă, şi pentru aceasta îşi pierde plata sa, cea de la Dumnezeu. Cei cu bârna sunt cei ce fac faptele cele bune cu mândrie şi nu voiesc să umble pe calea duhovnicească cea smerită; şi, de aceea rămân afară de Împărăţia lui Dumnezeu. Deci, se cuvine fiecăruia ca, în curăţenie să-şi câştige faptele bune, ca nu în zadar să se ostenească. Dumnezeului nostru, slavă, acum şi pururea şi în vecii vecilor ! Amin.

Sfântul Cuvios Gheorghe de la Cernica

  Creştin ortodocşii prăznuiesc la 3 decembrie un sfânt român. Este vorba despre Cuviosul părinte Gheorghe, arhimandritul mănăstirilor Cernica şi Căldăruşani, canonizat în 2005, şi unul dintre cei mai de seamă egumeni care, în pragul epocii moderne, a înnoit monahismul românesc în duh neo-isihast athonito-paisian. Sfântul Cuvios Gheorghe s-a născut în 1730 într-o familie de dreptcredincioşi din Săliştea Sibiului. De mic a iubit dreapta credinţă şi i s-a aprins în inimă dragostea pentru Hristos. Voia să se călugărească, însă vremurile de restrişte pe care le trăia, când Transilvania era cuprinsă de susţinute persecuţii împotriva ortodoxiei şi, mai ales, împotriva aşezămintelor monahale, l-au determinat să lase meleagurile pe care s-a născut şi a crescut şi să pornească în căutarea unui sfânt aşezământ unde să sporească în rugăciune, în ascultarea unui părinte duhovnicesc. Avea 19 ani când a trecut în Ţara Românească. În jurul anilor 1807-1810, a intrat în slujba unui arhiereu aflat în Bucureşti, mitropolitul grec Roşca.  Alături de acesta, în 1750 a plecat la Constantinopol, iar de aici la Muntele Athos. A vieţuit în Mănăstirea Vatoped, unde a fost făcut rasofor şi diacon. După moartea mitropolitului Roşca, a devenit ucenic al părintelui cărturar Paisie Velicicovschi, sărbătorit la 15 noiembrie, Cuvios care a tradus aproximativ 300 de manuscrise din operele Sfinţilor Părinţi. În 1752, prin mâna Cuviosului Paisie, a devenit călugăr în mantie, apoi, doi ani mai târziu, a fost hirotonit preot. În vremea petrecerii sale la Sfântul Munte, s-a întărit şi îmbunătăţit duhovniceşte.  În 1763, l-a însoţit pe marele stareţ Paisie şi pe ceilalţi 64 de ucenici pe care îi avea în Moldova, la Mănăstirea Dragomirna. Aici s-a nevoit doisprezece ani ca ieromonah, duhovnic şi econom. După ce Bucovina a intrat sub ocupaţie austriacă, în 1775, forţaţi de împrejurări, 200 de călugări între care şi Cuviosul părinte Gheorghe, s-au mutat împreună cu nastavnicul lor, Cuviosul Paisie, la Mănăstirea Secu. În 1779, stareţul Paisie a primit sub ascultare şi Mănăstirea Neamţ, iar părintele Gheorghe i-a urmat. Doi ani mai târziu, Cuviosul Gheorghe a primit binecuvântarea părintelui Paisie pentru a se putea întoarce la Sfântul Munte Athos. Când a ajuns la Bucureşti, mitropolitul Grigorie al II-lea (1760-1787) şi un vechi prieten al Cuviosului, ieromonahul Macarie (acesta din urmă la rându-i ucenic al stareţului Paisie), au stăruit să rămână în Ţara Românească, rugându-l să primească a revigora viaţa în schitul Cernica, remeţie care fusese părăsită de mai bine de treizeci de ani. Cuviosul părinte Gheorghe se opreşte, aşadar, la Cernica şi orânduieşte aici o mănăstire cu aleasă viaţă de obşte după tipicul Muntelui Athos şi al obştilor paisiene din Moldova. După cinci ani a reuşit să refacă vatra monahală şi, totodată, să adune în obşte 103 ucenici. 

Sursa:

http://www.ortodoxism.ro/proloagele/decembrie/Proloage03Dec.shtml
http://www.calendar-ortodox.ro/luna/decembrie/decembrie03.htm

 http://www.doxologia.ro/sarbatoare/sfantul-prooroc-sofonie

http://www.doxologia.ro/sarbatoare/sfantul-sfintit-mucenic-teodor-arhiepiscopul-alexandriei