Rugăciune...

Sfinte Ierarhe Ioan Maximovici Arhiepiscop de Shanghai, Bruxelles şi San Francisco şi Sfinte Părinte Iosif cel Nou de la Partoş, mitropolit şi ocrotitor al Timişoarei şi a tot Banatul, făcătorule de minuni şi Sfântă Preacuvioasă şi Multmilostivă Maică Parascheva ocrotitoare a Moldovei şi a tuturor românilor rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi !

Cuviosul Paisie Aghioritul - Pustnicul din Sinai

Sursa: https://www.youtube.com/watch?v=cRA3tFjpbig

Cuviosul Paisie Aghioritul - Panaguda

Sursa: https://www.youtube.com/watch?v=u4GGDtNbIDg&t=1960

Cuviosul Paisie Aghioritul Ultimii Ani din Viața Pământească

Sursa: https://www.youtube.com/watch?v=TQwzZbJbUco#t=3029

Viaţa Cuviosului Paisie Aghioritul - Partea I - Film rusesc subtitrat.

Sursa: https://www.youtube.com/watch?v=lLUYP8N5XjU

Viaţa Cuviosului Paisie Aghioritul - Partea II-a - Film rusesc subtitrat.

Sursa: https://www.youtube.com/watch?v=WpWemaobFog

Profeţia Cuviosului Paisie Aghioritul despre al treilea război mondial

Sursa: http://www.youtube.com/watch?v=Ldo58VsYbF8

duminică, 4 decembrie 2016

Proloagele din 4 decembrie


Întru această zi pomenirea Sfintei Muceniţe Varvara     

       Aceasta a trăit în vremea împăratului Maximian (305-311), fiica unui oarecare Dioscor, elin de la răsărit. Ea era păzită de tatăl său într-un turn, înalt, pentru frumuseţea cea trupească ce înflorea la dânsa. Deci, această fecioară credea în Hristos şi nu s-a tăinuit de tatăl său. Că acela a cunoscut, cele pentru dânsa, dintr-o pricină ca aceasta: Odată, când el a zis să se facă două ferestre la o baie care se zidea, ea a poruncit să se facă trei; şi întrebând-o pentru care pricină a învăţat să facă trei ferestre, ea a zis că le-a făcut în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Aceasta auzind el, îndată s-a pornit să o omoare cu sabia sa, iar ea a fugit şi a intrat într-o piatră, ce s-a despicat ca prin minune şi care a primit-o de s-a ascuns. Iară tatăl ei, alergând după dânsa, a găsit-o şi, luând-o de cosiţe, a dus-o şi a dat-o pe seama domnului ţării aceleia, înaintea căruia a mărturisit pe Hristos şi ocărând idolii, a fost bătută cumplit şi strujită pe trup fără milă şi arsă la coaste. După aceea, au lovit-o în cap cu măciuci şi dezbrăcând-o, au purtat-o prin cetate, bătând-o. Şi, în cele din urmă, şi-a primit sfârşitul prin sabie, omorând-o tatăl său cu mâinile sale. Pentru care, se spune că, după tăierea ei, pogorându-se el din munte, a fost lovit de trăznet. Şi aşa şi-a lepădat spurcatul său suflet. 

Din viaţa Sfintei Varvara, după Metafrast     

      Iar Dioscor, cel cu inima de piatră, tatăl Sfintei Varvara, nu numai că nu l-a durut inima, văzând chinurile cele multe ale fiicei sale, fiind împietrit de diavol, ci şi singur a-i fi ei călău, nu s-a ruşinat. Căci, cu o mână a luat pe fiica să, iar în cealaltă mână ţinea sabia goală şi a dus-o pe ea la locul cel de tăiere, care era aşezat pe un munte, afară din cetate. Şi a fost dusă de alt ostaş şi Sfânta Iuliana şi când mergea pe cale se ruga Sfânta Varvara către Dumnezeu, zicând: "Dumnezeule cel fără de început, Care ai întins cerul ca un acoperământ, şi pământul l-ai întemeiat pe ape, Cela ce răsari soarele Tău spre cei buni şi spre cei răi şi dai ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi. Tu şi acum auzi-mă pe mine roaba Ta, care mă rog către Tine. Ascultă-mă Împărate, şi dă darul Tău la tot omul care mă va pomeni pe mine şi pătimirile mele. Să nu se apropie de unul ca acela boală năpraznică şi moarte neaşteptată să nu-l răpească pe el. Pentru că Tu ştii, Doamne, că trup şi sânge suntem şi lucrul preacuratelor Tale mâini". Aşa rugându-se Sfânta, s-a auzit glas din Cer chemând-o pe ea, împreună cu Iuliana, întru cele de sus şi făgăduindu-i a-i împlini ceea ce cerea. Şi mergeau amândouă Sfintele Muceniţe Varvara şi Iuliana spre moarte cu mare bucurie, dorind a se dezlega mai degrabă de trup şi a trece către Domnul. Şi ajungând la locul cel însemnat, mieluşeaua lui Hristos, Varvara şi-a plecat sub sabie sfântul său cap şi a fost tăiată de mâinile nemilostivului său tată. Şi s-a împlinit scriptura: "Va da frate pe frate la moarte şi tată pe fiu"(Matei 10, 21). Iar pe sfânta Iuliana alt ostaş a tăiat-o tot acolo; şi aşa s-a săvârşit alergarea nevoinţei sale. Iar sfintele lor suflete sunt întru glasuri de bucurie, către Hristos, Mirele lor, întâmpinându-le pe ele îngerii şi Însuşi Stăpânul, cu dragoste, primindu-le pe dânsele. Iar pe Dioscor şi pe Marcian dregătorul i-a ajuns năpraznica pedeapsă a lui Dumnezeu, pentru că pe Dioscor, pogorându-se din munte, iară pe dregător, şezând în casa sa, tunet şi fulgere din cer lovindu-i, i-au ucis şi i-au ars, atâta cât nici praful lor nu s-a aflat. Şi era în cetatea aceea un oarecare bărbat credincios, cu numele Galenlian. Acesta, luând cinstitele moaşte ale Sfintelor Muceniţe, le-a dus în cetate şi le-a îngropat cu cinstea ce se cuvenea şi a zidit biserică peste dânsele, întru care multe vindecări se făceau de la moaştele Sfintelor, cu rugăciunile lor şi cu darul Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, al Unuia Dumnezeu în Treime, a Căruia este slava în veci ! Amin. 


Pomenirea Preacuviosului Părintelui nostru Ioan Damaschinul,  monahul, şi preotul (+749)           

    Acesta a trăit pe vremea Împărăţiei lui Leon Isaurul şi a lui Constantin Copronim, fiul său. (717-775). Era de loc din cetatea Damascului, de neam luminat şi strălucit în dreapta credinţă, având şi tată iubitor de fapte bune, care l-a dat la învăţătură de a dobândit tot meşteşugul cărţii elineşti şi a iscodit bine şi adâncul Scripturii celei de Dumnezeu insuflate împreună cu Preafericitul Cosma, cu care crescuse împreună şi care, mai pe urmă, a fost sfinţit episcop la Maiuma. Amândoi au fost daţi cu învăţătura la acelaşi dascăl, tot Cozma cu numele, care şi Asincrit se numea, cumpărat fiind, împreună cu alţi robi, de tatăl dumnezeiescului Ioan. Deci, fiindcă s-a întâmplat a câştiga un dascăl înţelept ca acesta, amândoi au ajuns la vârful înţelepciunii. După aceea, s-au făcut amândoi monahi, străduindu-se să trăiască îndeletnicindu-se cu cele ale lui Dumnezeu. Că Ioan s-a dat de către proistosul mănăstirii Sfântului Sava, la un bătrân, mare şi înţelept în cele dumnezeieşti, şi a învăţat de la el fericita ascultare. Pentru că i s-a poruncit de către el ca să nu cânte niciodată, oricât de puţină cântare, după meşteşugul muzicii, pe care îl ştia. Şi Ioan a păzit neschimbată porunca bătrânului, vreme de mulţi ani. Se zice, însă, că, arătându-se în vis bătrânului, Preasfânta de Dumnezeu Născătoare i-a zis să poruncească ucenicului său Ioan să alcătuiască laude spre slava lui Hristos, Celui ce S-a născut dintr-însa fără de sămânţă, şi spre lauda şi veselia creştinilor, celor ce sunt datori să o laude din inimă; lucru care a şi făcut, punând temeiul acesta la cuvintele scrierilor sale. Deci, petrecând amândoi sihăstreşte, fericitul Cozma, lăsând multe scrieri Bisericii, a răposat cu pace, iar fericitul Ioan, făcând şi el asemenea şi întărind dreapta credinţă şi ruşinând păgânul eres al iconomahilor, cu puterea cuvintelor sale şi cu înţelepte dovediri ale Scripturilor, şi lăsând multe scrieri de laudă Bisericii lui Dumnezeu, prin mijlocirea cărora se află aievea cunoştinţa fiecărui lucru ce se va cerca, şi-a săvârşit viaţa întru adânci bătrâneţi, trăind ani o sută patru. 


Întru această zi, povestire din minunile Maicii Domnului, despre Sfântul Ioan Damaschin şi vindecarea mâinii lui celei tăiate, de către Cea Nevinovată.         

 Se vede în viaţa Sfântului Ioan Damaschin, pe care a scris-o preaînţeleptul Ioan, patriarhul Antiohiei, cum că, în vremea lui Leon Isaurul, era mare gonire şi luptă împotriva icoanelor, în Constantinopol, şi pe mulţi dreptcredincioşi i-a osândit împăratul cel urâtor de Hristos la felurite munci. Deci, înştiinţându-se de aceasta, Ioan de la Damasc, care era întâiul sfetnic al stăpânitorului saracinilor, scria în fiecare zi epistole şi le trimitea la Constantinopol, ortodocşilor, întru care arăta, cu mărturii vrednice de crezare, că cei care nu se închină sfintitelor icoane sunt eretici şi fără de Dumnezeu şi străini de Împărăţia lui Hristos. Iar auzind împăratul de aceasta, a cerut să-i dea una din scrisorile lui Ioan, pe care a arătat-o scriitorilor săi întrebându-i pe dânşii dacă cineva dintre dânşii poate alcătui întocmai chipul scrisorii. Deci s-a aflat unul preaiscusit la frumoasa scriere, care a făgăduit împăratului că va scrie alta asemănătoare, încât, nici însuşi Ioan să nu cunoască scrisul, că este străin. Deci, acestuia i-a poruncit împăratul cel viclean de a scris către dânsul o epistolă, ca din partea lui Ioan. Întru care acesta zicea: "Împărate, întru mulţi ani să trăieşti, închinăciunea cea cuviincioasă împărăţiei tale aduc eu, robul tău, Ioan din Damasc. Şi îţi arăt ca să ştii că cetatea noastră este în vremea aceasta slăbănogită, pentru că lipsesc cei mai mulţi ostaşi ai agarenilor, fiind plecaţi la război. Şi dacă vei trimite puţină oaste, cu lesnire o iei şi îţi voi ajuta şi eu la o lucrare ca aceasta, pe cât pot, că în mâinile mele este toată cetatea." Aceasta şi altele mai mult scriind, vicleanul împărat a făcut şi altă scrisoare cu mâna sa către stăpânitorul agarenilor, zicând acestea: "Prea bun neam şi preaiubite dregătorule al cetăţii Damascului, să te bucuri ! Ştii că nu este nici un lucru mai fericit şi mai lăudat, şi lui Dumnezeu plăcut, decât dragostea, ca să păzească cineva tocmelile cele de pace. Pentru aceasta nu voi să stric prietenia, pe care o am cu bunul tău neam, cu toate că şi un prieten al tău adevărat, mă îndeamnă şi mă cheamă pe mine la aceasta şi îmi trimite scrisori de multe ori, ca să vin să mă războiesc cu tine. Iar, pentru încredinţarea ta, îţi trimit una din scrisori, ca să cunoşti adevărata prietenie pe care o am către tine şi vicleşugul şi răul nărav al aceluia care a scris". Aceste două scrisori le-a trimis printr-un rob al său, împăratul cu numele de leu şi cu socoteală de şarpe, la cel viclean şi barbar. Acesta, văzându-le, s-a mâniat şi, chemând pe Ioan, i le-a arătat. Iar acesta, înţelegând viclenia împăratului, mărturisea adevărul, spunând, nu numai că nu a scris el, ci nici măcar în mintea lui nu a avut niciodată aşa ceva. Dar barbarul, biruit fiind de mânie, n-a crezut, nici soroc nu i-a dat ca să arate adevărul, ci a poruncit să-i taie mâna lui. Deci, s-a tăiat dreapta aceea, care mustra pe cei ce urăsc pe Domnul, şi în loc de cerneală, cu care se vopsea mai înainte, s-a vopsit cu al său sânge. Şi mâna au spânzurat-o în târg, ca să o vadă toţi. Deci, după ce a trecut ziua, a trimis Ioan mijlocitori, rugându-se tiranului să-i dea mâna să o îngroape, ca să-i uşureze durerea lui. Iar acela a primit şi i-a dat-o. Deci, Ioan, luând-o şi intrând în casa lui, a căzut la pământ cu faţa în jos, înaintea sfintei icoane a Maicii lui Dumnezeu, zicând, cu lacrimi şi cu credinţă: "Stăpână, preacurată Maică, ceea ce ai născut pe Dumnezeul meu, pentru dumnezeieştile icoane, dreapta mea s-a tăiat. Cunoşti pricina bine, pentru care s-a înrăit Leon. Grăbeşte-Te, dar şi-mi vindecă mâna mea. Dreapta Celui Prea-Înalt, Care S-a Întrupat din Tine, multe puteri face prin mijlocirea Ta. Aşa şi acum, dreapta mea aceasta să o vindece, pentru rugăciunile Tale, ca să poată scrie, cu dulci şi întocmite cântări, laudele care se cade a se da Ţie, Născătoare de Dumnezeu şi Celui ce S-a născut din Tine şi împreună-ajutătoare să se facă dreptei credinţe." Acestea zicându-le, cu lacrimi, Ioan, a adormit şi a văzut icoana Pururea Fecioarei, care îi zicea lui cu liniştită privire: "Vezi că sănătoasă s-a făcut mâna ta, de acum nu te mai supăra pentru aceasta, ci fă-o pe ea trestie a scriitorului ce scrie degrabă, după cum mi-ai făgăduit mie." Deci, deşteptându-se şi văzând vindecată şi lipită mâna lui, o, prea mare puterea ta, Preacurată, s-a bucurat cu duhul, pentru Dumnezeu şi pentru Maica Lui, că a făcut cu dânsul mărire Cel Puternic. Deci, toată noaptea veselindu-se, a cântat cântări de mulţumire lui Dumnezeu, zicând: "Mâna Ta cea dreaptă, Doamne, s-a proslăvit întru tărie. Dreapta Ta a vindecat dreapta mea cea tăiată. Şi cu aceasta va sfărâma pe vrăjmaşii care nu cinstesc prea cinstită icoana Ta şi a Celeia ce Te-a născut pe Tine. Şi prin mâna mea va zdrobi pe stricătorii de icoane cei potrivnici slavei Tale". Deci, a trecut toată noaptea, veselindu-se şi cântând laude Pururea Fecioarei Maria, Maicii lui Dumnezeu. Iar când s-a făcut ziuă şi au văzut vecinii lucrul cel minunat, s-a făcut cunoscut la toată cetatea. Însă nişte urâtori de Hristos au uneltit şi, ducându-se, au spus stăpânitorului cum că n-a tăiat mâna lui Ioan, ci altuia, unui oarecare rob al lui, care, ca să-i facă daruri domnului său, a primit să i se taie mâna lui, pentru care faptă i-a dat arginţi nenumăraţi. Iar stăpânitorul a poruncit ca să vină Ioan, să vadă mâinile lui. Şi, venind i-a arătat mâna cea tăiată, care avea un semn roşu împrejur, pe care l-a lăsat înadins Preasfânta, ca nemincinoasă mărturie a tăierii. Deci, îi zicea barbarul: "Care doctor te-a vindecat şi ce fel de doctorie a pus?" Iar Ioan, cu strălucit şi mare glas, s-a făcut propovăduitor minunii, răspunzând: "Domnul meu, doctorul ce Atotputernic, Care are deopotrivă atâta putere câtă voire are." Iar stăpânitorul a zis: "Iartă-mă omule, că, după cum se vede, nevinovat eşti, şi nu ai greşit în pricina aceasta şi cu nedreptate te-am osândit. Ai, dară, cinstea cea dintâi, ca să fii întâiul sfetnic al meu şi mă făgăduiesc ţie, ca să nu fac cândva nimic fără sfatul şi voirea ta." Iar Ioan a căzut la picioarele lui, rugându-se ca să-l ierte, că doreşte să se ducă să slujească Făcătoarei de bine, după cum i-a făgăduit. Deci, după ce s-a împotrivit multă vreme, s-a învoit stăpânitorul şi i-a dat voie să se ducă unde voieşte. Iar Ioan, mulţumind, s-a dus. Şi, împărţind săracilor averea sa şi slobozind pe robii săi s-a dus la mănăstirea Sfântului Sava. Şi, făcându-se monah, s-a suspus la ascultare la un bătrân.   


Din viaţa Sfântului Ioan Damaschinul, ca monah           

      Şi luând bătrânul pe Ioan la chilia sa şi temelia vieţii celei cu fapte bune începând a pune întru dânsul, mai întâi acest fel de rânduială i-a dat lui: nimic să nu facă după voia sa, ostenelile sale şi rugăciunile cele cu sârguinţă, ca pe oarecare jertfă să le aducă lui Dumnezeu; să verse lacrimi din ochii săi, dacă voieşte a-şi curăţi păcatele vieţii celei trecute, pentru că acelea se socotesc înaintea lui Dumnezeu, ca jertfă mai scumpă decât toată tămâia. Şi aceste rânduieli erau începătură a faptelor acelora, care se săvârşesc prin osteneala trupească. Iar cele ce se cuvin sufletului, le-a legiuit stareţul pe acestea: Să nu scrie în mintea sa vreo nălucire lumească, nici să-şi închipuiască în minte feţe necuvioase, ci să-şi păzească mintea sa întreagă şi curată de toată împătimirea cea deşartă şi de toată îngâmfarea; să nu se laude cu mulţimea înţelepciunii sale, şi în cele ce a învăţat să nu i se pară că a ajuns în toate la capătul desăvârşirii, să nu poftească oarecare descoperiri, şi înştiinţare de taine ascunse; să nu-şi pună nădejdea în înţelegerea sa, cum că este neclătită şi nu poate cădea şi a se rătăci din calea adevărului, până la sfârşitul vieţii sale. Ci să ştie că gândurile sale sunt neputincioase şi să ştie că înţelegerile sale pot fi greşite. Şi pentru aceea să se sârguiască a nu-şi lăsa gândul său a se împrăştia pretutindenea, ci să se îngrijească a-l aduna pe el, pentru ca aşa mintea lui să se lumineze de Dumnezeu şi sufletul său să i se sfinţească şi trupul să i se curăţească de toată spurcăciunea. Şi amândouă acestea, trupul şi sufletul, să se împreuneze cu mintea şi aşa se va face în chipul  Sfintei Treimi şi se va săvârşi pe sine om nu trupesc, nici sufletesc, ci cu totul duhovnicesc, schimbându-se prin voirea a celor două omeneşti părţi, ale trupului şi ale sufletului întru cea a treia şi mai înaltă, în minte. Nişte rânduieli ca acestea scriind tatăl fiului şi dascălul ucenicului, a adăugat şi aceste cuvinte către dânsul: "Nimănui să nu trimiţi vreo scrisoare, nici să grăieşti către cineva ceva din învăţăturile cele din afară. Tăcerea să ai cu înţelegere, pentru că ştii că nu numai iubitorii de înţelepciune ai noştri învaţă tăcerea, ci şi Pitagora porunceşte ucenicilor săi, de multă vreme, să păzească tăcerea. Şi să nu ţi se pară cum că chiar şi cele bune este bine a le grăi oricând, ascultă pe David care zice: "Amuţit-am şi m-am smerit şi nici de bine n-am grăit.(Ps. 38,3). Apoi ce folos i-a venit lui dintru acestea, ascultă: "Înfierbântatu-s-a inima mea înlăuntrul meu"(Ps. 38, 4), adică, negrăit e focul dragostei de Dumnezeu, care s-a aprins întru dânsul din cugetarea la Dumnezeu." Deci, toate învăţăturile acestea ale bătrânului  au căzut în inima lui Ioan ca o sămânţă într-un pământ bun şi, odrăslind, s-au înrădăcinat. Pentru că, destulă vreme vieţuind lângă acel bătrân de Dumnezeu insuflat, Ioan păzea cu dinadinsul toate cuvintele lui şi asculta poruncile lui, supunându-se lui fără de făţărnicie, fără de grăire împotrivă şi fără de orice cârtire. Pentru că, ce folos este ascultătorului celui ce are în mâini fapte şi în gură cârtirea, când împlineşte porunca, iar cu limba sau cu mintea cele împotrivă grăieşte? Şi când se va îndrepta unul ca acesta? Niciodată. Şi unii ca aceştia în deşert de ostenesc şi li se pare cum că săvârşesc o faptă bună, care împreună cu ascultarea poartă în sânurile sale pe şarpele cârtirii. Însă fericitul Ioan, ca un adevărat ascultător, se afla fără de cârtire întru toate slujbele cele ce i se porunceau lui. Iar odinioară, bătrânul, vrând să ispitească ascultarea şi smerenia lui Ioan, a adunat mulţime de coşniţe, că acelea erau lucrul mâinilor lui, şi a zis către Ioan: "Am auzit, fiule, cum că, în Damasc, coşniţele cu mai mult preţ se vând, decât în Palestina şi nouă multă ne este neîndestularea la cele de trebuinţă ale chiliei, precum singur vezi; deci, ia coşniţele acestea şi te du degrabă la Damasc şi le vinde pe ele acolo. Şi caută să nu le vinzi pe ele mai cu puţin preţ decât cel rânduit." Şi a rânduit bătrânul preţ mare coşniţelor, îndoit mai mult decât se cuvenea. Iar ascultătorul cel adevărat nu s-a împotrivit nici cu cuvântul, nici cu mintea, nici n-a zis că aceste coşniţe nu sunt vrednice de un aşa preţ şi nici că Damascul este departe, nici n-a grăit în cugetul său: "Mă ruşinez a mă duce în cetatea aceia, întru care odinioară am fost cunoscut tuturor şi dregător slăvit." Nimic din acestea n-a zis, nici a cugetat, următor fiind stăpânului Hristos, Celui ce S-a făcut ascultător până la moarte. Ci, îndată zicând: "Blagosloveşte părinte", a luat coşniţele în spate şi s-a dus degrabă la Damasc. Şi umbla prin cetate în haine proaste şi rupte, vânzând în târg coşniţele sale. Şi, de voia vreun om să cumpere vreo coşniţă, întreba preţul, cum se vând. Şi, auzind un preţ ca acela, aşa de mare, îl batjocorea şi râdea de el, iar alţii şi cu mustrări îl certau şi-l ocărau. Pentru că nu era cunoscut fericitul Ioan de toţi locuitorii cetăţii, de vreme ce era acoperit de straie sărăcăcioase, de care, odinioară, purta haine ţesute cu aur, şi faţa îi era schimbată de post, obrazul uscat şi frumuseţea veştejită.  Iar un oarecare cetăţean, care odinioară îi fusese lui slugă, pe vremea dregătoriei sale, stând acolo în dreptul lui şi luând seama cu multă stăruinţă la faţa lui, l-a cunoscut cine este şi s-a mirat de chipul lui cel sărăcăcios şi s-a umilit şi, oftând din inimă, s-a apropiat de dânsul ca de un necunoscut şi i-a dat lui preţul cel orânduit de stareţul său pe toate coşniţele. Nu că-i trebuiau lui coşniţele, ci milostivindu-se spre un om ca acela, care dintru atâta slavă şi bogăţie a venit, pentru Dumnezeu, întru atâta smerenie şi sărăcie. Iar el, luând preţul pe coşniţe, s-a întors către cel ce l-a trimis pe el, ca un biruitor de la război, surpând la pământ pe potrivnicul diavol şi împreună cu el şi mândria cu slava deşartă, prin ascultare şi prin smerenie.  Iar, într-una din zile, un frate al mănăstirii a rugat pe Ioan ca să-i alcătuiască un tropar de mângâiere, că adormise fratele lui cel după trup. Deci, Ioan se temea să nu supere pe bătrânul stareţ. Însă s-a biruit de multa rugăciune a fratelui şi, scriind nişte tropare preafrumoase şi jalnice, adică acestea: "Care este desfătarea cea lumească? Oamenilor, pentru ce în deşert ne tulburăm, că toate sunt deşertăciune cele omeneşti". Şi venind bătrânul de afară şi auzind glasul acela de cântare preaumilitoare, s-a supărat şi a gonit pe Sfântul, ca pe un neascultător. Iar el, căzând la picioarele bătrânului stareţ, cerea iertăciune; dar acela nici într-un chip nu s-a plecat. Însă, pentru multa stăruinţă a bătrânilor mănăstirii, s-a învoit totuşi să-l reprimească, numai dacă se învoieşte Ioan să cureţe ieşitorile, odihnind pe alţi monahi. Iar el a primit, cunoscând folosul ascultării. Însă bătrânul, văzându-l că ascultă, l-a primit iarăşi, poruncindu-i să păzească tăcerea ca şi mai înainte. Deci, după puţine zile, se arătă Preasfânta bătrânului în somn, zicându-i: "Pentru ce ai astupat un minunat izvor ca acesta, ce varsă afară atâta pâraie de apă a odihnei sufletelor? Lasă izvorul să adape toată lumea şi să acopere mările eresurilor şi să le mute spre dulceaţa minunată. Acesta are să covârşească alăuta cea proorocească a lui David şi Psaltirea, cântând cântări noi Domnului, cântări pline de minunată dulceaţă, mai presus decât Cântarea lui Moise şi decât dănţuirea Mariamnei. Faţă de alăuta lui cea dulce cântătoare şi minunată, cântările cele fără de folos ale lui Orfeu vor fi socotite ca un blestem netrebnic. Acesta va cânta cântarea cea duhovnicească şi cerească. Acesta va urma cântărilor heruvimilor. Acesta va cânta, drept, dogmele credinţei şi va da pe faţă răzvrătirea şi strâmbătatea a tot eresul." Deci, când s-a deşteptat bătrânul, care a văzut vedenia aceasta şi i s-au descoperit cele negrăite, a zis către Ioan: "O, fiule al ascultării lui Hristos, deschide gura ta, nu în pilde, ci întru adevăr, nu întru ghicitori, ci în dogme. Grăieşte cuvintele pe care le-a scris Duhul în inima ta. Suie-te în muntele Sinaiului, cel al vedenilor şi al descoperirilor lui Dumnezeu; fiindcă te-ai smerit pe tine până în sfârşit, acum dar suie-te în muntele Bisericii şi propovăduieşte, binevestind Ierusalimului. Înalţă glasul tău întru tărie, că bucurii prea slăvite mi s-au grăit mie, pentru tine, de la Maica lui Dumnezeu. Şi mă iartă pe mine de câte ţie ţi-am greşit, că din necunoştinţa mea te-am împiedicat pe tine." Atunci, dar, început făcând Ioan cântărilor celor dulci ca mierea, lumina Bisericile, încât, oricine auzea cuvintele şi facerile lui, putea să înţeleagă. Deci, întru acest chip petrecând Sfântul, întru o ascultare îmbunătăţită şi preaminunată ca aceasta, şi multe scrieri lăsând asupra luptătorilor împotriva icoanelor şi alcătuind canoane preafrumoase şi stihiri preapotrivite şi dulci la cântare şi alte cuvinte de Praznic, spre lauda şi slăvirea lui Hristos şi a Preacuratei, s-a odihnit întru Domnul, Căruia Se cuvine slava şi stăpânirea în veci! Amin.    


Întru această zi cuvânt din Pateric.             

       A venit un bătrân la ava Lot, în pustia cea mică a Arsenolaitului, şi l-a rugat pe el ca să-i poruncească lui să petreacă aproape de dânsul. Şi l-a primit pe el ava Lot şi trăia în reculegere. Deci, veneau unii la ava Lot, iar el îi îndemna pe dânşii să meargă la bătrânul cel slab, însă acela le grăia lor cuvintele rătăcirii lui Origen. Iar ava Lot se supăra zicând: "Nu cumva părinţii vor zice că şi noi tot rătăcirea lui Origen învăţăm?" Deci căuta cum l-ar îndepărta din locul acela, dar se temea de porunca lui Dumnezeu despre dragostea aproapelui. Însă, sculându-se, a mers la ava Arsenie şi i-a spus lui de bătrânul acela. Iar ava Arsenie i-a zis lui: "Să nu-l goneşti, ci să-i spui: "Aceasta este de la Dumnezeu, să mănânci şi să bei precum voieşti, numai cuvinte să nu grăieşti. Şi, de va voi, apoi va putea să se îndrepteze, şi, chiar de nu va voi să se îndrepteze, el singur va pleca din locul acela şi astfel nu va fi din pricina ta." Deci, ducându-se ava Lot, a făcut aşa. Iar bătrânul acela, auzind acestea, n-a voit să se îndrepteze, ci cu dinadinsul îl ruga, zicându-i: "Pentru Domnul  slobozeşte-mă de aici, de vreme ce nu mai pot suferi să stau în pustie." Şi, sculându-se, a ieşit, cu dragoste slobozit fiind.  


Întru această zi, cuvânt despre Sfântul Efrem,  cum i s-a dat lui o carte scrisă de la Dumnezeu.        

      Un stareţ dintre Sfinţii Părinţi a văzut o ceată îngerească pogorându-se din cer, după porunca lui Dumnezeu. Şi avea ea o carte scrisă, pe dinăuntru şi pe dinafară. Şi ziceau îngerii între ei: "Cine este vrednic să o primească pe aceasta?" Deci, unii ziceau una; alţii alta. Apoi au răspuns şi au zis: "Cu adevărat sfinţi sunt şi drepţi toţi care i-aţi numit, dar nu pot să o primească pe aceasta"; iar mai pe urmă au zis: "Nici unuia nu se poate încredinţa aceasta, fără numai lui Efrem." Deci, sculându-se dimineaţa stareţul cel ce văzuse în vedenie cum că lui Efrem i s-a dat cartea, l-a auzit pe Efrem învăţând norodul şi ca un izvor curgând învăţătura din gura lui. Şi a cunoscut stareţul, cel ce a avut acea vedenie, cum că de la Sfântul Duh sunt acelea ce ies din gura lui Efrem.      


Întru această zi, cuvânt despre un călugăr,  pe care l-a scos Fericitul Andrei de la diavol.            

      Sfântul Andrei a venit în Constantinopol la târgul unde este o cruce şi a aflat pe un oarecare monah, a cărui viaţă o lăudau toţi, ca pe o viaţă îmbunătăţită; că într-adevăr bine se nevoia, precum se cuvine monahilor, însă biruit era de iubirea de argint fără de măsură. Pentru că mulţi din cetăţeni, mărturisindu-şi înaintea lui păcatele lor, îi dădeau lui mulţime de aur, ca să-l împartă la săraci, pentru mântuirea sufletelor lor, iar el, cuprins fiind de nesăţioasa patimă a iubirii de arginţi, nimănui nu dădea, ci toţi banii în pungă îi punea şi, văzând că se înmulţeşte aurul, se bucura. Iar Fericitul Andrei, mergând pe calea aceea unde acel ticălos monah îşi avea petrecerea sa, a văzut cu ochi prooroceşti un şarpe înfricoşător încolăcindu-se pe grumazul lui; şi, apropiindu-se de călugăr, privea la şarpele acela. Iar călugărul, socotind că este vreunul din săraci şi stăruieşte să se apropie ca să ia milostenie, i-a zis lui: "Dumnezeu să te miluiască, frate, că nu am ce să-ţi dau ţie." Iar Fericitul, puţin depărtându-se, a văzut împrejurul călugărului o scriere scrisă în văzduh: "Şarpele iubirii de argint, rădăcina a toată fărădelegea este." Şi, căutând înapoi, a văzut pe doi tineri certându-se între dânşii: unul era negru, având ochi întunecaţi, că drac era, iar altul alb ca o lumină cerească, fiind înger al lui Dumnezeu. Şi zicea cel negru: "Al meu este călugărul acesta, că voia mea face, că nemilostiv şi iubitor de arginţi este şi cu Dumnezeu parte nu are, ci, ca un adevărat slujitor de idoli, mie îmi slujeşte." Iar îngerul cel luminos zicea: "Ba nu, ci şi al meu este, de vreme ce posteşte şi se roagă şi smerit este şi blând." Şi se împotriveau aşa amândoi şi nu era pace între dânşii. Şi s-a făcut un glas din cer către îngerul cel purtător de lumină: "Nu este partea ta călugărul acela, lasă-l pe el, că lui mamona slujeşte, iar nu lui Dumnezeu." Şi îndată s-a depărtat îngerul Domnului de la dânsul. Aceasta văzând-o Fericitul Andrei s-a mirat, că demonul cel potrivnic a biruit pe îngerul cel luminat. Iar odată a întâmpinat pe călugărul acela Fericitul Andrei în uliţă şi, luându-l de mâna dreaptă, i-a zis lui: "Robule al lui Dumnezeu, fără de mânie să mă asculţi pe mine robul tău, şi cu milă primeşte săracele mele cuvinte, că mare necaz mi s-a întâmplat mie, din pricina ta, şi nu pot de acum să rabd mai mult, că mai întâi prieten lui Dumnezeu ai fost, iar acum te-ai făcut prieten şi slugă diavolului. Aripi ai avut ca şi serafimii; pentru ce te-ai dat satanei, ca să le taie pe ele din rădăcină? Chip ai avut ca de fulger; pentru ce te-ai făcut întunecat la chip? Vai mie, de vreme ce ai avut vedere ca heruvimii cu ochi mulţi, iar acum te-a osebit pe tine şarpele. Soare ai fost şi ai apus în noaptea cea întunecată şi rea. Pentru ce, frate, sufletul tău ţi-ai vândut? Pentru ce te-ai însoţit cu dracul iubirii de argint? Pentru ce i-ai dat lui odihnă întru tine? Pentru ce aduni argintul? Au, doară, te vei îngropa cu el? Că după moartea ta va rămâne altora. Pentru ce ţii păcate străine şi vrei să te sugrumi cu nemilostivirea? În vreme ce alţii sunt flămânzi şi însetaţi şi mor de frig, tu, privind la mulţimea aurului te veseleşti? Aceştia sunt paşii pocăinţei? Asta e rânduiala călugărească şi defăimarea vieţii deşarte? Aşa te-ai lepădat de lume şi de cele din lume? Aşa te-ai răstignit lumii şi tuturor deşertăciunilor? N-ai auzit de Domnul ce zice: "Să nu agonisiţi aur, nici argint, nici aramă, nici două haine?" Pentru ce ai uitat porunca aceasta? Iată, astăzi sau mâine se sfârşeşte viaţa noastră şi cele ce le-ai gătit ale cui vor fi? Au nu ştii că Îngerul Domnului, cel ce te păzeşte pe tine, s-a depărtat de la tine plângând, iar diavolul stă aproape de tine şi şarpele iubirii de argint s-a încolăcit împrejurul grumazului tău şi tu nu-l simţi pe el? Adevăr zic ţie, că, trecând pe lângă tine, am auzit pe Dumnezeu lepădându-se de tine. Deci, rogu-mă ţie, ascultă-mă pe mine şi-ţi împarte averea la săraci, la văduve şi la neputincioşi, la scăpătaţi şi la străinii ce n-au unde să-şi plece capul şi te sârguieşte să fii iarăşi prieten lui Dumnezeu. Iar, de nu mă vei asculta, apoi rău vei pieri. Aşa mă jur pe Iisus, Împăratul Hristos, că, iată, îndată vei vedea pe diavolul. Şi i-a mai zis lui: "Oare îl vezi pe el?" Şi s-au deschis călugărului ochii cei din lăuntru şi l-a văzut pe diavolul ca pe un arap negru şi buzat şi în chip de fiară, departe stând şi neîndrăznind a se apropia de dânsul din pricina lui Andrei. Iar călugărul a zis Sfântului: "Îl văd pe el, robule al lui Dumnezeu, şi spaimă mare m-a cuprins; deci spune-mi  mie cele ce-mi sunt trebuincioase spre mântuirea sufletului meu". Iar robul lui Dumnezeu a zis către dânsul iarăşi: "Să mă crezi pe mine, că, de nu mă vei asculta, îl voi trimite pe el la tine, ca să te facă de ruşine, nu numai în faţa cetăţenilor acestora, ci faţă de toate cele patru margini ale lumii. Deci, păzeşte-te şi, cele ce-ţi zic ţie, fă-le". Acestea auzindu-le călugărul s-a temut foarte şi a făgăduit ca pe toate cele poruncite să le facă. Şi îndată a văzut Sfântul că a venit de la răsărit un Duh puternic, ca o văpaie de fulger şi s-a atins de şarpele acela, mâncându-i puterea lui. Iar şarpele, neputând suferi, s-a prefăcut în corb negru şi s-a dus de acolo. La fel şi arapul cel negru a pierit şi iarăşi a luat putere îngerul lui Dumnezeu spre paza călugărului aceluia. De la care ieşind, Fericitul i-a poruncit zicându-i: "Fereşte-te să spui cuiva cele despre mine, iar eu voi începe a te pomeni ziua şi noaptea întru rugăciunile mele, ca Domnul Iisus Hristos să-ţi îndrepteze calea spre bine". Deci, ducându-se călugărul, a împărţit tot aurul la săraci. Şi după aceasta şi mai mult s-a proslăvit de la Dumnezeu şi de la oameni, că-şi aduceau şi mai mulţi aurul lor la dânsul ca să-l împartă la săraci. Iar el zicea celor ce-l aduceau ca să-l împartă cu mâinile lor, şi grăia: "Ce folos îmi este mie ca să mă înţep cu spini străini ?". Aşa vieţuind el, precum se cade unui călugăr, i s-a arătat lui robul lui Dumnezeu în vis, cu faţa veselă şi i-a arătat lui pe un câmp un pom luminos îmbrăcat în floare de dulci roduri şi i-a zis: "Să mulţumeşti lui Dumnezeu, stăpâne al meu, că te-a scos pe tine din dinţii şarpelui şi a făcut sufletul tău ca un pom purtător de floare; deci, sârguieşte-te ca pe acea floare să o prefaci în dulce rod. Căci, iată, acest pom frumos, pe care îl vezi, este închipuirea sufletului tău." Apoi, deşteptându-se, călugărul s-a întărit mai mult în lucrul cel duhovnicesc şi aducea mulţumită totdeauna lui Dumnezeu şi lui Andrei, plăcutul Său. Slavă lui Dumnezeu Celui ce face minuni, prin aleşii Săi, cu darul şi cu iubirea Lui de oameni. Amin. 

Sursa: 
http://www.ortodoxism.ro/proloagele/decembrie/Proloage04Dec.shtml http://www.calendar-ortodox.ro/luna/decembrie/decembrie04.htm http://www.doxologia.ro/sarbatoare/sfanta-mare-mucenita-varvara

Niciun comentariu:

Athosul - pentru viață!

Sursa: https://www.youtube.com/watch?v=JZ9hQU_E5v8

Arhimandritul Efrem de la Vatoped

Sursa https://www.youtube.com/watch?v=FZhoTTC0ep4