Luna august in 16 zile: Istorisire despre chipul cel nefacut de mana al Domnului nostru Iisus Hristos, si despre aducerea lui din Edesa, in Constantinopol In zilele in care Mantuitorul nostru Hristos S-a aratat pe pamant si propovaduia Imparatia lui Dumnezeu, savarsind multe minuni, era carmuitor in cetatea Edesei, din Siria, un oarecare Avgar. Acesta patimea de o boala cumplita, ca avea lepra neagra, care-i cumprinsese tot trupul si statea toata vremea in casa, chinuit de suferinte, si nu voia sa-l vada nimeni dintre supusii sai, fiind atat de urati de boala incat, vazandu-se, se scarbea singur de chipul sau. Deci, auzind el de Domnul Hristos si de minunatele tamaduiri ce facea numai prin cuvant, a fost cuprins de dorinta de a-L vedea cu ochii lui, incredintat fiind ca va primi si el tamaduire de suferintele sale. Dar, neputand sa mearga el insusi in Iudeea, a trimis o scrisoare, cu rugamintea catre Hristos, ca sa vina Domnul la dansul, in cetatea Edesei. Scrisoarea aceluia este scrisa astfel:
"Avgar, domnul Edesei, lui Hristos, Mantuitorul cel bun, Care S-a aratat, in partile Ierusalimului, in Trup, sa se bucure.
Eu am auzit de Tine si de slavitele Tale fapte minunate ca tamaduiesti fara doctorii, bolile; orbilor le dai vedere, schiopilor umblare, pe cei leprosi ii curatesti, gonesti din oameni duhurile cele necurate, pe cei paralizati, care de multi ani zac in pat, ii tamaduiesti prin cuvant si pe cei morti ii inviezi, deci, unele ca acestea auzind eu, din doua, una gandesc ca esti, ori Dumnezeu, pogorat din Cer, ori Fiul lui Dumnezeu, ca faci niste lucruri ca acestea, de mirare. Pentru aceasta, scriu catre Tine smerita mea carte, cu rugamintea ca sa Te ostenesti a veni la mine, sa-mi vindeci boala mea cea netamaduita, de care patimesc de multi ani. Aud, inca, si acestea, ca evreii Te urasc pe Tine si ca vor sa-Ti faca rau. Deci, eu am o cetate, care, desi nu este foarte mare, insa este preafrumoasa si indestulata cu toate bunatatile. Vino, deci, la mine si locuieste in cetatea mea, care ne va fi indestulata cu toate cele de trebuinta".
Temandu-se insa ca Hristos nu va veni, Avgar a socotit de cuviinta sa trimita, odata cu scrisoarea, si pe un zugrav vestit, ce se numea Anania, ca acesta sa-i inchipuiasca fata Mantuitorului pe panza, ca, macar in felul acesta, sa poata vedea pe cel ce stapaneste toate tainele firii. Mergand, deci, la Ierusalim si afland pe Hristos, Anania privea cu multa luare aminte fata Lui, straduindu-se sa zugraveasca, cu mestesugul lui, chipul Domnului, si nu izbutea. Dar Domnul, Cel a toate vazator, cunoscand gandul lui Anania, a trimis pe Apostolul Toma sa cheme la sine pe acel barbat, care sta pe o piatra, in mijlocul multimii, si incerca sa-i zugraveasca fata. Iar Domnul, citind scrisoarea, a scris raspuns lui Avgar, astfel:
"Fericit esti Avgar, cel ce nu M-ai vazut si ai crezut in Mine, ca scris este despre Mine: Cei ce Ma vad pe Mine, nu vor crede, iar cei ce nu Ma vad, vor crede si vor mosteni viata cea de veci. Imi scrii Mie, sa vin la tine, dar se cade Mie sa savarsesc cele pentru care sunt trimis, iar, dupa savarsirea lor, sa Ma intorc la Tatal, Care M-a trimis pe Mine. Dupa Inaltarea Mea, insa, voi trimite la tine pe unul din Apostolii Mei. Acela te va tamandui de bolile ce te-au cuprins si viata vesnica iti va darui tie si celor ce sunt cu tine".
Deci, savarsind Domnul scrisoarea Sa, a pecetluit-o cu a Sa pecete, pe care scria cu litere evreiesti: "A lui Dumnezeu fata, dumnezeiasca minune". Si a implinit Domnul si cealalta dorire a lui Avgar si a zugravului Anania. Ca Domnul, cerand putina apa si spalandu-Se pe fata, I s-a dat o naframa, ca sa se stearga, si, stergandu-Se, chipul Domnului s-a intiparit pe panza, atat de limpede, cum n-ar fi putut nici o mana omeneasca sa-L zugraveasca. Si Domnul, chemand pe Anania, i-a dat, o data cu scrisoarea si aceasta panza, sa o duca stapanului sau, cu rasplatire pentru credinta sa. Iar Avgar, primind mahrama ca pe o icoana a Mantuitorului nefacuta de mana, si inchinandu-se ei, indata a simtit cum il parasesc durerile si cum i se curateste trupul de lepra, ca n-a mai ramas din ea decat o mica pata.
Deci, dupa ce Domnul a inviat si s-a inaltat la Cer, Sfantul Apostol Tadeu a venit in Edesa, propovaduind credinta cea noua. Si l-a chemat, indata, la sine Avgar si, primind, de la Sfantul Apostol, botezul, s-a tamaduit deplin. A daramat, apoi, si idolul cel paganesc, de la poarta cetatii, si, zidind o firida rotunda deasupra intrarii, a asezat acolo icoana cea nefacuta de mana a lui Hristos, pentru ca toti cei ce vor intra si vor iesi pe poarta, sa dea cinstire lui Dumnezeu cel adevarat. Si a stat acolo sfanta mahrama tot timpul cat a domnit Avgar si fiul sau. Dar a venit, la carma treburilor, un nepot al lui Avgar, care s-a lepadat de credinta cea dreapta si acesta vroia sa aseze un idol, in locul dumnezeiescului chip. Drept aceea, episcopul locului a pus noaptea, de s-a zidit firida in care se afla sfanta mahrama, iar necredinciosul nepot, nemaivazand-o, si-a parasit gandul sau.
Au trecut, dupa aceea, multi ani si Edesa a cazut sub turci, iar icoana a ramas tot acolo. Si a fost lasata in acel loc pana la anul 944, cand a fost adusa la Constantinopol, de imparat, platita cu slobozirea unor turci vestiti, care erau in robie la greci. Deci, s-a adus cu slava chipul cel nefacut de mana au lui Hristos in imparateasca cetate si, asezandu-se praznuirea aducerii chipului cel nefacut de mana la 16 august, sfanta mahrama a fost pusa in biserica Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu, numita a Farului, spre apararea cetatii si spre slava lui Hristos Dumnezeu, acum si pururea si in vecii vecilor! Amin.
Intru aceasta zi, cuvant al Cuviosului Parintelui nostru Ioan Damaschin, despre inchinarea la Sintele icoane.
De vreme ce unii ne urasc pe noi, pentru ca ne inchinam si cinstim chipul Mantuitorului nostru si al imparatesti Maicii lui Dumnezeu, si, inca si ale altor Sfinti, robi ai lui Hristos, sa auda acestia ca la inceput, Dumnezeu a facut pe om dupa chipul si asemanarea Sa. Caci, pentru ce ne cinstim unii pe altii, numai pentru ca suntem ziditi dupa chipul lui Dumnezeu? Ca, precum graieste de Dumnezeu purtatorul si cel dintre Sfinti marele Vasilie: "Cinstirea chipului de pe icoana merge la chipul Sfantului din cer, dupa a carui asemanare s-a intocmit icoana". Aceasta a fost si pricina ca oamenii, din timpul lui Moise se inchinau cortului celui sfant, care avea inchipuite pe el zugraveli ceresti si, mai ales, asemanari din toata faptura, inconjurandu-l Pentru ca a zis Dumnezeul lui Moise: "Vezi, sa faci toate dupa chipul cel aratat tie, in munte". Iar heruvimii, cei ce umbreau altarul, oare, n-a fost zidit cu mestesug de maini omenesti? Deci, Sfanta Scriptura osandeste pe cei ce se inchina la chipuri cioplite si care jertfesc dracilor. Pentru ca si paganii si iudeii jertfeau; dar paganii aduceau jertfe dracilor, iudeii, lui Dumnezeu. Drept aceea, jertfele cele paganesti erau lepadate si blestemate, iar jertfa iudeilor era binecuvantata si primita de Dumnezeu. Astfel, a adus si Noe jertfa si a placut lui Dumnezeu, cu miros de buna mireasma, pentru ca era adusa Lui, din inima curata si de buna voie. Iar ciopliturile paganesti, de vreme ce erau idoli dracesti, sunt oprite si blestemate, ca fiind spurcate si lui Dumnezeu urate. Pe langa aceasta, cine poate sa zugraveasca fata lui Dumnezeu, Celui nevazut, fara de trup, necuprins, nici inchipuit? Este, deci, cea mai de pe urma si fara de Dumnezeu nebunie, sa inchipuiasca cineva Dumnezeirea, precum se afla Ea insasi. Pentru aceasta in Testamentul Vechi, nu se invata cinstirea icoanelor. Iar, dupa aceea, cand milostivul Dumnezeu a oranduit, cu indurarile Sale, a noastra mantuire, s-a facut om cu adevarat si nu S-a aratat numai cu inchipuire omeneasca, precum S-a aratat lui Avraam, oarecand, si Proorocilor, ci, dupa fiinta si cu adevarat, om s-a facut, instrainandu-Se, pe pamant, a petrecut cu oamenii, a facut minuni, a patimit, pe cruce S-a rastignit si ingropat fiind, a treia zi a inviat si la ceruri S-a inaltat. Atunci, toate acestea s-au facut cu adevarat si au fost vazute de oameni. Dar, noi, nefiind intr-acele vremi si acestea nevazandu-le, ele au fost scrise, spre invatatura noastra si aducerea aminte, ca, pe cele ce nu le-am vazut, auzindu-le si crezand, sa castigam dumnezeiasca fericire. Dar, de vreme ce nu tuturor s-a dat stiinta Scripturilor, nici silinta la citirea cartilor, Sfintii Parinti, cu un glas, au judecat, ca pentru o mai grabnica aducerea minte, acestea sa fie inchipuite pe icoane, ca niste semne preaslavite si de biruinta purtatoare. Pentru ca, adeseori, dintr-a noastra nepurtare de grija, mintea uita patimirea Domnului, dar, privind spre inchipuirea rastignirii lui Hristos, indata ne aducem aminte de mantuitoarele Lui patimi, si, cazand, ne inchinam nu zugravelii, ci Aceluia, ca Carui inchipuire este. Ca nu materia din care este facuta cartea Evangheliei o cinstim, ci Cuvantul lui Dumnezeu, scris intr-insa. De asemenea, nici lemnul din care este facuta crucea, ci rastignirii lui Hristos, celei amintite prin cruce, ne inchinam, caci astfel, ce ar fi insemnat crucea, de n-ar fi inchipuit prin ea rastignirea lui Hristos? Acelasi lucru se cuvine a-l sti si despre icoana Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu, pentru ca cinstea aceea, pe care o aducem Maicii lui Dumnezeu, merge spre Cel ce S-a intrupat dintr-insa. Asemenea, si vitejestile nevointe, cele inchipuite pe icoane, ale Sfintilor placuti lui Dumnezeu, ne desteapta pe noi la barbatie duhovniceasca, la ravna si la urmarea faptelor celor bune, spre slava lui Dumnezeu. Ca, precum am zis, cinstirea, in icoanele lor, a celor alesi, este marturia osardiei noastre inaintea Domnului tuturor. Si cinstirea aceasta merge, cu adevarat, la chipul cel dintai. Este drept, ca aceasta predanie a icoanelor nu este pusa in Sfanta Scriptura, precum nici inchinarea spre rasarit, cinstirea Crucii si multe altele asemenea. Se afla scris, insa, in istorie ca Avgar, domnul Edesei, a trimis pe zugravul sau, ca sa zugraveasca pentru sine chipul Domnului. Dar acela, din pricina luminarii minunate ce iesea din fata lui Hristos, n-a putut sa implineasca ceea ce i se poruncise. Atunci, Insusi Domnul a intiparit pe mahrama, chipul Lui cel dumnezeiesc si de viata facator, inchipuind in acest fel asemanarea Sa, si a trimis-o lui Avgar, implinindu-i dorinta.
Iar ca Sfintii Apostoli ne-au dat noua multe randuieli in afara de Scriptura, aceasta, Pavel, Apostolul neamurilor, o marturiseste astfel: "Deci, dar, fratilor, stati neclintiti si tineti predaniile pe care le-ati invatat, fie prin cuvant, fie prin epistola noastra" (II Tes. 2, 15). Si iarasi: "Fratilor, va laud ca in toate va aduceti aminte de mine si tineti predaniile, precum vi le-am dat (I Cor. 11,2).
Intru aceasta zi, patimirea Sfantului Mucenic Diomid, doctorul (+304).
Sfantul Diomid era de neam din Tarsul Ciliciei, cu mestesugul, doctor, iar cu credinta, crestini tamaduia nu numai trupurile, ci si sufletele omenesti. Ca invata pe pagani sa creada in Hristos si-i aducea pe ei la Sfantul Botez. Iar in vremea imparatului Diocletian, lasand Tarsul, a mers in Niceea, cetate din Bitinia, si, acolo, dupa obiceiul sau, facand leacuri, tamaduia toate bolile, nu atat cu cele materiale, cat, mai ales, prin chemarea numelui lui Iisus Hristos, cel Atotputernic si datator de tamaduiri, si cu insemnarea cinstitei Cruci. Si, asa, ii castiga pe cei necredinciosi. Si multi se intorceau, prin leacurile si invatatura lui, de la inselaciunea idoleasca, spre Hristos. De acest lucru instiintandu-se Diocletian imparatul, care se afla atunci, in partile acelea ale Rasaritului, a trimis sa-l prinda pe el. Si, cand au ajuns la dansul, ostasii trimisi l-au aflat pe el tocmai adormit in Domnul. Deci, i-au taiat capul mortului, ca sa-l duca la imparat. Iar, dupa taierea capului, indata, ostasii aceia si-au pierdut lumina ochilor si au ramas orbi. Si, indrumati fiind de altii, au mers la imparat, ducand capul taiat al lui Diomid. Deci, imparatul, vazand capul si pe ostasi orbi, le-a poruncit lor ca, iarasi, sa duca inapoi capul, la locul sau. Si cand ostasii au facut aceasta, indata au vazut. Si au crezut in Hristos, adevaratul Dumnezeu. Caruia se cuvine slava, in veci! Amin.
Intru aceasta zi, cuvant din proorocestile invataturi, catre episcopi si catre toata ceata sfintita, ca sa invete pe oameni dreapta credinta fara teama.
Asa zice Domnul: "Fiul omului sa mergi si sa spui fiilor lui Israel si sa greiesti cuvintele Mele catre dansii. Sa nu te temi de dansii, nici sa nu te inspaimantezi de fata lor, fiindca neam indaratnic sunt. Pentru ca straja te-am pus pe tine peste casa lui Israel. Ca, auzind tu cuvantul din gura Mea, sa-i ingrozesti pe ei, in numele Meu. Cand zic Eu celui fara de lege: Cu moarte vei muri, si nu-i vei spune lui, nici nu vei zice celui fara de lege sa paraseasca si sa se intoarca din calea lui cea rea, ca sa fie viu, iar cel fara de lege va muri in faradelegile lui, apoi, sangele lui, din mainile tale, il voi cere. Iar, de-i vei spune tu celui fara de lege si nu se va intoarce de la faradelegile sale, si din calea sa cea rea, si cel pacatos va muri intru faradelegile sale, atunci tu iti vei izbavi sufletul tau. Si, daca vreun drept se va abate din calea cea dreapta a sa si va face pacate, si osanda este pusa inaintea sa, si el va muri, fiind de tine lasat sa moara in faradelegile sale, ca si cum faptele lui bune nu s-ar pomeni, atunci, sungele lui, din mainile tale, il voi cere. Iar, de vei spune tu dreptului aceluia sa nu greseasca, si te va asculta, dreptul acela va trai in veac, iar tu iti vei izbavi sufletul tau".
Sa mai zicem, iarasi, si din Faptele Sfintilor Apostoli, precum a zis Pavel: "Voi stiti cum m-am purtat cu voi, in toata vremea, din ziua cea dintai, cand am venit in Asia, slujind Domnului, cu toata smerenia si cu multe lacrimi si incercari, care mi s-au intamplat, prin uneltirile iudeilor. Si cum nu v-am ascuns nimic din cele folositoare, ca sa nu vi le vestesc si sa nu invat, fie inaintea poporului, fie prin case, marturisind si iudeilor si elinilor intoarcerea la Dumnezeu prin pocainta si credinta in Domnul nostru Iisus Hristos. Iar, acum, iata, ca fiind eu manat de Duhul, merg la Ierusalim, nestiind cele ce mi se vor intampla acolo. Pentru aceea, va marturisesc, in ziua de astazi, ca sunt curat de sangele tuturor. Caci nu m-am ferit sa va vestesc toata voia lui Dumnezeu. Drept aceea, luati aminte de voi insiva si de toata turma... Ca eu stiu aceasta, ca dupa plecarea mea, vor intra, intre voi, lupi ingrozitori, care nu vor cruta turma." (Fapte 20, 18-22,26-29). Acelasi Pavel, in Epistola sa catre Timotei, a zis: "De pofteste cineva episcopie, bun lucru doreste. Se cuvine, dar, ca episcopul sa fie fara de prihana, barbat al unei singure femei, veghetor, intelept, cuviincios, iubitor de straini, destoinic sa invete pe altii, nebetiv, nedeprins sa bata, neagonisitor de castig urat, ci bland, pasnic, neiubitor de arginti, bine chivernisind casa lui, avand copii ascultatori, cu toata bunacuviinta; ca daca nu stie cineva sa-si randuiasca propria lui casa, cum va putea purta grija de Biserica lui Dumnezeu" (I Tim. 3, 1-5). Si, iarasi, acelasi Apostol zice: "Propovaduieste cuvantul, staruieste cu timp si fara de timp, mustra, cearta, indeamna, cu toata indelunga-rabdare si invatatura. Caci, va veni o vreme, cand nu vor mai suferi invatatura sanatoasa si - dornici sa-si desfateze auzul - isi vor ingramadi invatatori dupa poftele lor si isi vor intoarce auzul de la adevar si se vor abate catre basme." (II Tim. 4, 2-4).
Drept aceea, fratilor, acestea auzindu-le, sa ne ingrijim de mantuirea noastra si a oamenilor, pe de o parte, cu rugaminte, iar, pe de alta , cu certarea, invatand poporul lui Dumnezeu sa pazeasca viata curata si sa-L faca lor, pe Dumnezeu, milostiv. Si, asa, ne vom mantui si pe noi, si pe dansii. Ca a Lui este slava, acum si pururea si in vecii vecilor! Amin.
Tot în aceasta zi, pomenirea Sfintilor Martiri Binecredinciosului Voievod Constantin Brâncoveanu, împreuna cu fiii sai Constantin, Stefan, Radu, Matei si sfetnicul Ianache, care au patimit pentru Hristos la anul 1714.
Acest binecredincios si de Hristos iubitor Voievod al Tarii Românesti s-a nascut la anul 1654 din parinti de bun neam, dupa tata fiind coborâtor din voievodul Matei Basarab, iar dupa mama, nepot al voievodului Serban Cantacuzino, în timpul caruia la anul 1688 s-a tiparit pentru întâia data în întregime Sfânta Scriptura în limba româna.
Ramas orfan de tata înca din pruncie, tânarul Constantin a fost crescut de catre unchiul sau, stolnicul Constantin Cantacuzino, cel mai învatat boier al vremii sale. Acesta s-a îngrijit sa-i puna dascali întelepti spre a primi învatatura aleasa. Pentru iscusinta si întelepciunea sa Constantin a primit înalte dregatorii, bucurându-se de multa cinstire înca din tinerete.
Dupa moartea voievodului Serban Cantacuzino la anul 1688, luna octombrie în 29 de zile, la staruintele tuturor boierilor si dregatorilor tarii, vrednicul Constantin Brâncoveanu primi scaunul de domn al Tarii Românesti, fiind uns de catre mitropolitul Teodosie. Împodobit de Dumnezeu cu daruri alese, el a cârmuit tara cu adânca pricepere si înalta priveghere, cu blândete si rabdare crestineasca.
Luând în ajutor pe Hristos, împaratul veacurilor si având pilda pe vrednicii sai înaintasi, Constantin voievod, îsi începu slavita domnie punând temelia celei mai mari mânastiri ctitorite de el, cea de la Hurezi, unde si-a pregatit si loc de vesnica odihna. Nenumarate sunt însa bisericile si mânastirile ridicate sau înzestrate de milostivul si evlaviosul domnitor pe tot cuprinsul Tarii Românesti.
Darnicia si purtarea de grija a evlaviosului Voievod Constantin Brâncoveanu nu se vor opri însa la hotarele Tarii Românesti, ci se vor întinde si la fratii români din Moldova si din Transilvania, fiind vrednice de pomenit si multele ajutoare trimise dreptcredinciosilor crestini aflati în suferinta pe meleagurile siriene, caucasiene si arabe, precum si la toate locurile sfinte ale Rasaritului.
Se întâmpla deci ca în Saptamâna Patimilor, în anul de la Hristos 1714 a trimis sultanul turcilor, Ahmed al III-lea, multime de ostasi de l-au luat pe Constantin Voda cu fiii si ginerii sai si în jalea tuturor locuitorilor orasului Bucuresti l-au dus la înalta Poarta. Aici crestinul Voievod si fiul sau cel mare au fost chinuiti cumplit de catre necredinciosi vreme de patru luni, fiind supusi la amarnice suferinte".
Dupa aproape 25 de ani de stralucita domnie i-a fost dat marelui Voievod Constantin Brâncoveanu, din iconomia lui Dumnezeu, sa-si încununeze fruntea, el si cei patru fii ai sai Constantin, Stefan, Radu si Matei, precum si sfetnicul sau Ianache, cu coroana sfânta a muceniciei pentru credinta ortodoxa, pe care au marturisit-o si nu au parasit-o nici în fata calaului pagân.
În ziua praznicului Adormirii Maicii Domnului, la 15 august, când Dreptcredinciosul Voievod Constantin Brâncoveanul împlinea 60 de ani, primi sfârsitul mucenicesc prin sabie împreuna cu fiii sai: Constantin, Stefan, Radu si Matei si cu sfetnicul sau Ianache, în cetatea Sfântului Constantin cel Mare, la Constantinopol, în anul 1714. Trupurile martirizate au fost apoi aruncate de necredinciosi în mare, de unde au fost culese de crestini milostivi, care le-au îngropat în taina si cu evlavie nu departe de Constantinopol, în insula Halchi, în biserica mânastirii Maicii Domnului.
Osemintele Sfântului Voievod Martir au fost aduse în tara la anul 1720 de catre doamna Marica, sotia sa si înmormântate în biserica Sfântul Gheorghe Nou din Bucuresti, ctitoria sa, unde de atunci si pâna în zilele noastre vegheaza lumina candelei care aminteste locul de odihna al Voievodului.
Sursa:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu