Trebuie să ştim că Biserica lui Dumnezeu prăznuieşte astăzi Indictonul, adică începutul anului nou bisericesc, luând acest obicei de la cei de demult. La români, indictionul (de la latinescul indictio) era un fel al lor de a număra anii şi anume era un period de 15 ani, pentru adunarea dărilor către stat. Sfânta Biserică serbează însă această zi pentru două pricini: Întâi pentru că luna septembrie este socotită ca începutul anului. Drept aceea, ea mulţumeşte lui Dumnezeu pentru roadele de peste an şi se roagă ca şi anul nou să fie roditor. Cea de a doua pricină a Bisericii este că ea cinsteşte această zi ca ziua în care Domnul a pus început propovăduirii Sale în lume. Astăzi ea face început, astfel, la anul Domnului cel bine primit, deschide împărtăşirea noastră din cununa bunătăţilor dumnezeieşti, a anului nou ce începe, iar scopul ei este plinirea lui Hristos în noi, adică plinirea noastră după chipul şi asemănarea lui Hristos . În cinstea acestui început al propovăduirii Domnului, Biserica aminteşte astăzi de intrarea Domnului, în sinagoga din Nazaret, unde, dându-I-se cartea Proorocului Isaia, a aflat locul în care Mântuitorul şi lucrarea Lui în lume sunt zugrăvite de Prooroc prin aceste cuvinte: "Duhul Domnului este peste Mine, pentru care M-a uns să binevestesc săracilor. M-a trimis să vindec pe cei zdrobiţi cu inima; să propovăduiesc robilor dezdrobirea şi celor orbi vederea: să slobozesc pe cei apăsaţi şi să vestesc anul cel plăcut al Domnului. Şi, închizând cartea şi dându-o slujitorului, a şezut, iar ochii tuturor din sinagogă erau aţintiţi asupra Lui. Şi El a început a zice către ei: Astăzi s-a împlinit Scriptura aceasta în urechile voastre". (Luca,4,18-21). Prăznuim deci, astăzi, anul Domnului cel bine primit, dând mulţumire pentru toate bunătăţile pe care le-am luat din mâinile Domnului, măcar că, pentru ele, şi noi singuri suntem datori să ne sârguim, ca să fim bine primiţi înaintea Lui. Dar prăznuim nu indictionul cel moştenit de la împăraţii romani, ci pe cel aşezat nouă de Împăratul slavei, Hristos, iar Indictionul lui Hristos sunt poruncile lui cele sfinte. Că Împăratul nostru Hristos nu caută de la noi fier şi aramă, argint şi aur. Ci, în loc de fier şi aramă, El caută de la noi bunătatea credinţei celei întemeiate şi tari, în dreapta cinstire de Dumnezeu. Că, prin credinţa aceasta, ca printr-o aramă de fier şi o pavăză de aramă, să biruim pe cei potrivnici, urmând strămoşilor noştri care, "prin credinţă, au biruit împărăţii, au făcut dreptate, au dobândit făgăduinţele, au astupat gurile leilor, au stins puterea focului, au scăpat de ascuţişul sabiei, s-au împuternicit, din slabi ce erau, şi s-au făcut tari în războaie, au întors taberele vrăjmaşilor în fugă" (Evr.11.33-34). Asemenea, în loc de argint, Împăratul nostru Hristos caută de la noi bunătatea nădejdii celei neindoite spre Dumnezeu, nebăgând seamă la toate primejdiile şi necazurile ce vin de la lume, de la trup şi de la diavol, care năvălesc asupra noastră. Că, "nădejdea nu ruşinează". (Rom.5,5), dimpotrivă, nădejdea răsplătirii îndeamnă pe ostaşi la luptă şi la nevoinţă, precum şi Sfântul Damaschin zice: "Mucenicii Tăi, Doamne, cu credinţa întărindu-se şi cu nădejdea împuternicindu-se, au stricat tirania vrăjmaşului şi au dobândit cununile" (Octoih, glas trei, miercuri, stihoava vecerniei. Iată de ce "Cei ce se încred în Domnul sunt ca muntele Sionului; nu se va clătina în veac cel ce locuieşte în Ierusalim" (Ps. 124, 1). În sfârşit, în loc de aur, Împăratul nostru Hristos cere de la noi bunătatea cea scumpă a dragostei către Dumnezeu şi către aproapele, cea nefăţarnică. Că, precum aurul este mai cinstit decât argintul, arama şi fierul, aşa şi dragostea este mai cinstită decât nădejdea şi credinţa, precum stă scris: "Şi acum rămân aceste trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea" (I Cor. 13, 13). Că aur ca acesta caută de la noi Hristos, ca să-L iubim nu numai crezând cu inima şi mărturisind cu gură, ci şi faptă, dragostea, arătând-o, adică să punem tot sufletul şi să fim gata de moarte pentru dragostea Lui, precum ne învăţa iubitul Său ucenic, Ioan, zicând: "Fiii mei, să nu iubim cu vorba, numai din gură, ci cu fapta şi cu adevărul" (I Ioan, 3,18). Acesta este Indictionul creştinesc pe care Biserica îl cere azi de la noi, în locul indictionului cel vechi al păgânilor: "Dezbrăcaţi-vă, zice ea, de omul cel vechi, dimpreună cu faptele lui", şi îmbrăcaţi-vă în omul cel nou, "după Chipul ce L-a zidit" (Col.3,9-10), "ca să umblăm şi noi întru înnoirea vieţii". (Rom.6,4). Să prăznuim deci Indictionul, împlinind poruncile Domnului Dumnezeului nostru, din toată inima, precum Dumnul Însuşi ne îndeamnă, prin gura lui Moise, în Cartea Leviţilor, zicând: "De veţi umbla după legile Mele şi de veţi păzi şi plini poruncile Mele, vă voi da ploaie la timp, pământul şi pomii îşi vor da roadele lor. Voi trimite pace pe pământul vostru, veţi alunga pe vrăjmaşii voştrii, căuta-voi spre voi şi vă voi binecuvânta sufletul meu nu se va scârbi de voi. Voi umbla printre voi, voi fi vouă Dumnezeul vostru, şi voi poporul Meu" (Lev.26, 3-12).
Întru această zi, pomenirea Preacuviosului Părintelui nostru Simeon Stâlpnicul (+459).
Slavitul Simeon a fost din partile Ciliciei, dintr-un sat ce se numea Sisan, fiu al unor parinti crestini, Susotion si Marta, si de copil era cioban la oile tatalui sau. Pe cand avea treisprezece ani, intr-o vreme de iarna, cand oile, din pricina zapezilor mari, n-au fost scoase la pasune, fericitul copil a intrat in Biserica, Duminica fiind, cu parintii sai si a auzit pe Domnul din Sfanta Evanghelie, fericind pe cei saraci, pe cei blanzi, pe cei curati cu inima si a intrebat pe un cinstit batran: "Ce sunt cuvintele acestea?" Iar batranul, fiind calauzit de Duhul Sfant, i-a descoperit lui calea cea duhovniceasca a vietii, adica urmarea lui Hristos in curatie si infranare, in desprinderea de lume si in slujba rugaciunii si a dragostei de Dumnezeu si de semeni, calea cea stramta a impacarii, care duce la fericita implinire a vietii de aici si de dincolo de moarte. Deci, samanta cazand in pamant bun, a inflorit indata in el dorinta de a trai dupa cuvantul Evangheliei si, fara sa se mai intoarca acasa, a intrat intr-o manastire, la loc singuratic, numita Ograda, primit de staretul Timotei, dupa sapte zile de asteptare la portile manastirii. In scurta vreme a invatat pe de rost toata Psaltirea, cum se cerea pe atunci celor ce voiau sa fie calugari, si a deprins usor toata pravila manastirii, incat, dupa doi ani Cuviosul Simeon, simtind nevoia unor osteneli calugaresti mai grele, a primit sfatul staretului sau sa mearga intr-o manastire cu pravila mai aspra, ca sa nu descurajeze pe fratii cei neputinciosi. Si asa a intrat fericitul in manastirea cu viata mai aspra, a marelui ava Eliodor, dar si aici fericitul intrecea nevointele tuturor, incat a fost sfatuit sa duca o viata de pustnic. Drept aceea, slujitorul lui Dumnezeu s-a linistit intr-o pustie, la poalele muntelui Telanis, unde a aflat o chilie mica, si a petrecut acolo timp de trei ani. Aici s-a suspus pe sine la incercare cu post de patruzeci de zile, ca Moise, si ca Ilie si ca Insusi Domnul nostru. Si-l ruga Cuviosul pe batranul Vassus, indrumatorul duhovnicesc al locului aceluia, sa-i astupe usa chiliei, ca sa stea fara mancare, in vremea celor patruzeci de zile. Dar acesta nu s-a invoit cu o masura de ucidere de sine ca aceasta, decat punandu-i in chilie zece paini si un urcior cu apa, ca, de va avea nevoie, sa guste si sa se intareasca; si asa i-a astupat usa. Si, trecand patruzeci de zile, s-a intors Cuviosul si deschizand usa, l-a aflat pe acesta la pamant, zacand ca un mort, iar painea si apa neatinse. Si, luand un burete, i-a spalat si i-a racorit gura lui, rasufland putin Cuviosul, l-a impartasit pe el cu Sfintele Taine, dupa care, primind putina hrana usoara, s-a intarit. Si acest dar de infranare il spunea Vassus multor frati, ca un lucru de folos, iar Cuvisoul, de atunci, in toti anii, in Postul cel mare, asa postea, douazeci de zile rugandu-se neincetat in picioare, iar douazeci de zile sezand, de osteneala. Si, ducandu-se vestea despre el, ca primise darul tamaduirii bolilor, multime de oameni alerga spre dansul, unii cu bolnavii lor, altii de necazuri si de ispite fiind cuprinsi, si fiecare nu se intorcea desert, ci primea, unul tamaduire, altul mangaiere, altul un ajutor de folos, si cu bucurie se duceau la casele lor. Si puteai sa vezi la dansul, ca raurile de pretutindeni, adunandu-se felurimi de popoare, de semintii si de limbi: ismailiteni si persi, armeni si iberici, britani si italieni, crestini si pagani, luand binecuvantare de la dansul. Si, tulburat fiind fericitul de o cinstire ca aceasta si de neodihna, a aflat un chip strain de a scapa de impresurarile omenesti: s-a gandit sa-si zideasca un stalp. Deci, a zidit stalpul si pe el o chilioara stramta si, acolo sudindu-se, petrecea in post si rugaciune; si a fost intaiul stalpnic. Si era acel stalp inalt ca de sase coti, iar mai pe urma si-a zidit Sfantul alti stalpi si mai inalti. Si asa petrecea, udandu-se de ploaie, arzandu-se de zaduf si inghetand de frig si vorbind poporului de doua ori pe zi; iar hrana lui era lintea muiata si, ca bautura, apa. Si auzind parintii din pustie, se minunau de straina lui petrecere. Si au trimis la dansul ca sa vada ce duh locuieste in el, zicand: "Pentru ce nu mergi pe calea parintilor si alta cale noua ai aflat? Deci, pogoara-te de pe stalp si urmeaza vietii pustnicilor". Si parintii pustnici i-au invatat pe trimisi ca, de se va arata nesupus, cu sila sa-l traga jos de pe stalp, iar de va asculta si de va voi singur sa se pogoare, sa-l lase pe el si sa stea asa cum a inceput, cunoscand ca este de la Dumnezeu. Deci, ajungand trimisii soborului sfintilor pustnici si spunandu-i hotararea lor, el indata a pasit cu piciorul pe scara, vrand se se coboare. Dar trimisii strigara: "Nu te pogora, sfinte parinte, ci petreci cum ai inceput. Acum stim ca lucrul tau este de la Dumnezeu, Care de folos sa-ti fie până la sfarsit". Puterea cuvintelor lui, asprimea vietii lui si stralucirea minunilor lui, marea lui iubire de oameni in suferinta si intelepciunea lui au intors la Dumnezeu un mare numar de necredinciosi. Imparatii Teodosie cel Tanar (408-450) si Leon cel Mare (457-474) ii cereau sfatul si rugaciunile, imparatul Marcian (450-457) a imbracat haine straine, ca sa-l poata auzi mai bine. Cu sfatul sau, Eudoxia imparateasa s-a lepadat de ratacirea lui Eutihie, pe care o cinstea, si foarte minunat a fost pentru toti oamenii din vremea lui. Si asa, a trait Sfantul pana in anul 459, cand Domnul l-a chemat la El.
Întru această zi, cuvânt din Limonar, despre Mina, diaconul.
Ne-a spus noua Gheorhe de la Rait de un frate cu numele Mina, care a fost diacon acolo. Ca acesta a iesit de la o slujba in lume si ce a patimit nu am aflat, ci numai stiu atat ca a lasat chipul calugaresc si a ramas in lume. Iar dupa ce au trecut multe zile, acesta a mers in cetatea lui Dumnezeu, Antiohia, si, cand trecea prin Seleucia, a vazut de departe manastirea Preacuviosului Simeon Stalpnicul si a zis intru sine: "Ma voi sui si voi vedea pe marele Simeon", ca niciodata nu-l vazuse. Iar dupa ce a ajuns el la stalp si s-a apropiat, daca l-a vazut pe el Sfantul Simeon, indata de la Dumnezeu s-a instiintat ca a fost calugar si a avut slujba diaconiei. Si a chemat pe cel ce-l slujea, zicand: "Adu-mi foarfecele aici". Iar acela le-a adus. Zis-a Sfantul Simeon catre slujitorul sau: "Bine este cuvantat Domnul, tunde-l pe acela", si-l arata cu degetul sau, ca erau multi stand pe langa stalp. Iar acesta, minunandu-se de cuvantul Sfantului si de frica mare fiind cuprins, deloc nu s-a impotrivit, cunoscand ca Dumnezeu a descoperit staretului despre dansul. Iar dupa tunderea lui, i-a zis marele Simeon: "Fa rugaciune, diacone". Si facand el rugaciune, Sfantul i-a grait iarasi: "Sa mergi la Rait, de unde ai iesit". Iar el zicand: "Nu pot suferi rusinea de la parinti", Simeon iarasi i-a grait lui: "Sa ma crezi, fiule, ca nu e nevoie sa te rusinezi de aceasta, ca, te vor primi pe tine cu ochi blanzi si vor avea bucurie si veselie de a ta intoarcere. Si sa stii fiule, ca Dumnezeu va sa faca semn cu tine, ca sa cunosti ca ti-a iertat tie pacatul acesta, ca negraita este bunatatea Lui". Iar, dupa ce a venit la Rait, l-au primit parintii cu mainile intinse si l-au dus in Sfantul altar. Iar intr-o Duminica, ducand el Preasfintele Daruri ale marelui Dumnezeu si Mantuitorului nostru Iisus, si deodata, au inceput sa-i curga ochii lui. Si, din acest semn, au cunoscut parintii, ca l-a iertat pe el Dumnezeu de greseala, dupa cuvantul Sfantului Simeon.
Minunea Sfântului Simeon, cu un preot.
Un preot oarecare, sezand intr-o zi in fata bisericii, iata, un duh necurat a venit la dansul in chip de nor intunecat si innegrit si s-a pus ca un acoperamant pe capul lui si l-a lipsit de lumina si mintea lui i s-a luat si i s-au slabit lui toate oasele si nu putea sa graiasca; si, intrand unii, l-au aflat pe el ca pe un mort. Si a petrecut in boala aceea noua ani, neputand a se intoarce pe sine pe alta parte, daca nu-l intorcea pe el cineva. Si auzind rudele lui, cele despre Sfantul Simeon, au mers la Sfantul, ducandu-l si pe el in pat si ajungand ca la trei stadii de manastire, zacea acolo. Iar Sfantul Simeon, stand la rugaciune, i s-a descoperit lui despre preotul acela. Si, la miezul noptii, a chemat Sfantul pe unul din ucenicii lui si i-a zis: "Ia din apa aceasta si mergi degraba si vei afla acolo pe un preot purtat pe pat; sa-l stropesti cu apa aceasta si sa-i spui: "Iti zice tie pacatosul Simeon, intru numele Domnului nostru Iisus Hristos, scoala-te si-ti lasă patul tau si vino la mine cu picioarele tale". Iar ucenicul, mergand, a facut dupa cuvantul Sfantului. Si s-a sculat inaintea Sfantului. Si i-a zis lui Sfantul: "Scoala-te, nu te teme, macar de te-a si mahnit pe tine diavolul noua ani, ci iubirea de oameni a lui Dumnezeu nu te-a lasat pe tine pana in sfarsit sa pieri. Ca nu cu temere de Dumnezeu, ci si prea cu nedreptate ai stat in Sfantul altar si, mai inainte de a afla adevarul, ai ascultat pe clevetitorii cei ce judecau in taina pe aproapele lor si fara de nici o vina asupreai pe unii, indepartandu-i de impartasirea Sfintelor Taine. Si aceasta facand, pe iubitorul de oameni Dumnezeu nu putin L-ai mahnit. Drept aceea, se si intarise asupra ta diavolul. Ci iubirea de oameni a lui Dumnezeu si indurarile Lui s-au inmultit spre tine. Insa pe cei care te-au nedreptatit, mergand, ii vei afla pe ei rugandu-se tie, cu multa durere, sa-i ierti; precum a facut Dumnezeu mila cu tine, asa si tu sa faci mila cu dansii, inca si tarana luand de aici, vei presara peste dansii". Si a iesit preotul cu bucurie i-a poruncit lui Sfantul si indata s-au vindecat si aceia, slavind pe Dumnezeu.
Despre tâlharul ce s-a pocăit lângă stâlpul Sfântului Simeon.
Un oarecare tâlhar din Antiohia, Ionatan cu numele, pe mulţi oameni îi ucidea pe drumuri şi prin case, tâlhăreşte năvălind năprasnic prin sate şi prin cetăţi; şi nimeni nu putea să-l prindă pe el, măcar că mulţi îi pândeau calea, că era puternic şi viteaz foarte, încât nimeni nu putea să-i stea împotrivă. Deci, s-a pornit toată Antiohia şi a trimis ostaşi ca să-l prindă pe dânsul, iar el neputând să se ascundă de dânşii, ca un leu fugind de la faţa celor ce-l goneau pe el, a alergat în ograda Cuviosului Simeon şi, apucându-se de stâlp, ca păcătoasa de picioarele lui Hristos, plângea cu amar. Deci Sfântul a strigat către dânsul, de sus: "Cine eşti, de unde şi de ce ai venit aici?" Iar el a zis: "Eu sunt Ionatan, tâlharul, cel ce am făcut toate răutăţile şi am venit aici, ca să mă căiesc de păcatele mele". Acestea grăindu-le el, iată au năvălit de la Antiohia ostaşii care-l goneau pe el, strigând către Cuviosul: "Dă-ne nouă, părinte, pe vrăjmaşul nostru, tâlharul, că, iată, şi fiarele sunt gata în cetate să-l mănânce pe el". Răspuns-a lor fericitul Simeon: "Fiii mei, nu eu l-am adus pe el aici, că Dumnezeu, Cel ce voieşte pocăinţa lui, l-a povăţuit aici. Deci, de veţi putea intra înăuntru, prindeţi-l pe el, că eu nu pot să-l scot la voi, că mă tem de Acela Care l-a trimis la mine". Acestea auzindu-le ostaşii şi neîndrăznind nu numai să intre în ogradă, ci nici cuvânt să zică împotrivă, s-au întors cu teamă şi au spus toate în Antiohia. Iar tâlharul a petrecut şapte zile lângă stâlp, căzând la rugăciune către Dumnezeu, mărturisindu-se şi plângând cu plângere mare, cât şi cei ce erau acolo, văzând pocăinţa şi plângerea lui se umileau. Iar după şapte zile, a strigat către Sfântul: "Părinte, îmi porunceşti să mă duc?" Iar părintele i-a zis: "Au, iarăşi, la lucrurile tale cele rele, te vei întoarce?" Iar el a răspuns: "Ba nu, părinte, ci vremea mea a sosit". Şi aşa, vorbind cu dânsul, şi-a dat duhul său la Dumnezeu. Iar ucenicii Sfântului Simeon, vrând să îngroape pe tâlhar lângă ogradă, iată mai marii oştilor veniră de la Antiohia după tâlhar şi începură a striga: "Dă-ne nouă, părinte, pe vrăjmaşul nostru, de care toată cetatea s-a cutremurat". Răspuns-a Cuviosul: "Cel ce l-a adus pe el la mine, Acela în mulţime de oaste cerească a venit şi l-a luat pe el la Sine, curăţit prin pocăinţă; deci nu mă tulburaţi pe mine". Acestea, auzindu-le acei dregători şi văzând pe tâlharul mort, s-au înspăimântat şi au lăudat pe Dumnezeu, Cel ce nu voieşte moartea păcătosului. Şi, întorcându-se, au spus în cetate cele de la Cuviosul ce au auzit şi au văzut.
Sursa:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu