Proloagele din 19 ianuarie

Luna ianuarie în 19 zile:Pomenirea Cuvioşilor Părinţilor noştri Macarie pustnicul (+390) şi Macarie alexandrinul (+395)

           Dintre aceştia, cel dintâi Macarie s-a născut în părţile de nord ale Egiptului, către anul 300, din părinţi creştini şi din fragedă vârstă, s-a nevoit la deprinderea credinţei şi a faptelor bune, iar, la bătrâneţe, s-a făcut lăcaş dumnezeiescului Duh. Deci, în tinereţe, căsătorindu-se el şi murindu-i soţia şi părinţii, şi-a împărţit săracilor moştenirea părintească şi, aflând un monah bătrân, venit din pustie la biserica din sat, pentru Sfânta Împărtăşanie, Macarie, s-a făcut ucenicul lui şi, clădindu-şi chilie în pustie, s-a făcut monah, petrecând în rugăciune, în hrană puţină şi în lucrul mâinilor, după obiceiul monahicesc. Dar, cei din sat venind, l-au făcut, fără voia lui, preot, măcar că era tânăr. Deci, acest lucru făcându-se a început Macarie o viaţă şi mai grea. Că venea la slujbă în sat, iar în cealaltă vreme se liniştea în pustie. Însă, mulţi cercetându-l pe dânsul acolo în pustie, iar el simţindu-şi sufletul în primejdie, şi-a săpat singur, departe de chilie, o peşteră, unde-şi petrecea vremea lui de linişte, fără să-l mai tulbure nimeni. Iar pentru mâncarea şi băutura lui, este de prisos a mai scrie, căci trupul şi obrazul său mărturiseau despre covârşirea postului şi a ajunărilor. Dar pacea lui n-a rămas multă vreme netulburată.  Că, din uneltirea diavolului, a fost învinuit pe nedrept de necinstirea unei fecioare, pentru care Macarie a fost batjocorit de tot satul, până aproape de moarte. Iar, fata, rămânând însărcinată şi neputând să nască, a mărturisit pe adevăratul vinovat. Şi, auzind Macarie că vor să vină să-l laude pentru răbdarea şi umilinţa lui, a fugit în pustiul Schitului. Şi, petrecând acolo mulţi ani, tânărul Macarie s-a dus la marele Antonie, că dorea să-l vadă, şi, primit fiind de dânsul cu dragoste, Macarie s-a făcut ucenic de aproape, povăţuit fiind de dânsul, iar Antonie i-a dăruit la moarte, toiagul său, ca moştenire. Deci, către 40 de ani, a luat Macarie de la Dumnezeu darul tămăduirii şi al proorociei şi s-a făcut îndrumător celor din schit. Şi, încă şi mai multă lume venind la el, cerea ajutorul şi învăţăturile lui cele luminate de Duhul Sfânt. Şi le dădea fericitul Macarie învăţături scurte despre rugăciune, răbdare, omorârea patimilor şi bunătate, iar alţii îl căutau pentru tămăduiri şi binecuvântare. Şi, din mila de oameni, a pus de s-a zidit în pustie, o casă de oaspeţi, pentru străini şi bolnavi.  Şi a proorocit fratelui pus să slujească acolo, urgia Domnului, pentru iubirea lui de argint, că luând fratele, până şi de la cei săraci, el ascundea arginţii, şi nu se pocăia, pentru care s-a umplut de lepră. Şi l-a vindecat stareţul şi, certându-l, i-a tămăduit şi patima. Deci, a început Dumnezeu a lucra prin fericitul Macarie, până şi învieri din morţi, spre mântuirea şi folosul oamenilor. Că, venind la dânsul, un eretic, stăpânit de diavolul mândriei, zicea că Mântuitorul n-a luat trup omenesc şi că nu va fi o înviere a morţilor. Şi trăsese la răzvrătirea lui peste cinci sute de suflete, căci ereticul era şi vrăjitor. Iar cu rugăciunea sa Macarie a înviat un mort, care a trăit trei ani, spre adeverirea învierii şi întoarcerea atâtor suflete. Şi încă şi pe alţi doi morţi i-a făcut de au grăit din morminte, scăpând, astfel, pe cei din neamul lor, de vânzare în robie şi de năpastă. Umblând el odată prin pustie, i s-a întâmplat că a aflat o căpăţână de om uscată, zăcând pe pământ.  Şi întorcând-o cu toiagul a auzit un glas dintr-însa că este a unui slujitor la idoli, şi i-a spus lui că cei din iad, neputând să se vadă faţă către faţă fiind cu totul cuprinşi de foc, ori de câte ori Macarie se roagă pentru ei, atunci pot şi ei să se vadă, puţin, unul pe altul, şi aceasta este pentru ei o uşurare. Şi ne-a lăsat acest Macarie şi o carte cu cincizeci de cuvântări, de foarte mult folos duhovnicesc. Deci, cu daruri şi cu fapte dumnezeieşti, ca apostol al Domnului fiind împodobit, la dulci bătrâneţi şi-a primit fericitul sfârşit al vieţii sale şi s-a mutat la Dumnezeu, trăind nouăzeci de ani. 
          Iar celălalt Macarie a fost din Alexandria, născut pe la anul 310 şi era, numit cel tânăr sau alexandrinul. Deci, fiind el în floarea vârstei a fost atins de harul lui Dumnezeu şi s-a despărţit de lume, mergând în pustie şi a petrecut acolo peste 60 de ani, ajungând la înalte bunătăţi şi semne mari. Şi, trăind el mai întâi în pustiul Tebaida, lângă dăscălii cei mari ai vieţii pustniceşti, s-a retras, apoi în Egiptul de Jos şi avea câte o chilie în fiecare din cele trei părţi ale pustiului de acolo: şi la Schit, şi la Chilii şi la Nitria. Şi şedea la Chilii, că vrednicia de preot acolo o primise. Şi se nevoia mult acest Macarie, pentru dragostea Domnului, învăţând pe fraţi înfrânarea şi stăpânirea de sine pînă la nepătimire, rugăciunea şi dragostea de oameni, povăţuindu-i mai vârtos cu fapta şi cu chipul lui de viaţă. Că de auzea că a făcut cineva vreo faptă bună în pustie, se sârguia îndată să împlinească şi el fapta aceluia, cu tot dinadinsul. Deci, auzind el de tabenesioţii mănăstirii Sfântului Pahomie, că tot Postul mare nu mănâncă bucate fierte la foc, şapte ani n-a mâncat fiertură, ci numai verdeţuri crude şi legume muiate; iar altădată, fiind la Tabenesi, n-a mâncat nimic tot Postul mare, împletind tăcut coşniţe şi rogojini în fiecare zi. Încă, se lupta el să se stăpânească şi de somn şi n-a dormit, stând fără adăpost douăzeci de zile şi douăzeci de nopţi. Şi ziua era ars de soarele pustiului, iar noaptea răbda răceala pustiei, chinuindu-se să nu doarmă. Dar la urmă a zis: "Pe cât am putut, am biruit somnul, dar firea de om, care are nevoie de somn, n-am putut-o birui şi m-am supus ei." Asemenea, fiind tulburat el oarecând de lupta cu desfrânarea, s-a dus în adâncul pustiei, într-un loc unde ţânţarii erau cât viespile şi a stat acolo gol şase luni, fiind cumplit înţepat de ţânţari, cât i s-a umplut de băşici tot trupul. Iar după şase luni, întorcându-se la ai săi, numai după glas se mai cunoştea, că trupul lui se schimbase, fiind ca al leproşilor.   Dar iată, Dumnezeu face ca şi fiarele să cunoască pe aleşii Lui, căci stând acest Macarie, odată, şi, vorbind fraţilor cele de folos în ogradă, iată, o hienă, fiară sălbatică, având cu sine pe puiul ei orb, intrând, l-a aruncat la picioarele Sfântului. Iar el, luând puiul l-a binecuvântat şi, punând scuipat pe ochii lui, l-a făcut să vadă şi, luându-l hiena a ieşit afară. Iar, a doua zi de dimineaţă, grăbind, a dus ea fericitului o mare piele de oaie. Iar Sfântul a zis către ea: "Nu primesc din furtişag." Deci ea, plecându-şi capul, a ieşit din ogradă, iar Sfântul a dat pielea Sfintei Melania Romana, numind-o ea, darul hienei. 

         O altă întâmplare arată cum se petrecea în înfrânare, în unire şi în dragoste de fraţi, în obştea lui Macarie. Astfel, aducând cineva, odată Cuviosului Macarie, să mănânce, un strugure frumos şi de curând cules, acesta, vrând să se biruiască pe sine, l-a trimis unui frate neputincios. Dar şi acela, negustând dintr-însul, în taină trimise, din dragoste, strugurele altui frate vecin. Dar şi acela, luând strugurele, făcu la fel şi făcând strugurele înconjorul fraţilor, ajunse din nou la Ava Macarie, negustând nimeni dintr-însul. Şi s-a minunat Macarie de unirea dintre fraţii săi şi, mulţumind lui Dumnezeu, n-a voit nici el să guste dintr-însul nici o boabă, poruncind unui frate să-l mănânce din ascultare. Deci, auzind marele Antonie de bunătăţile acestui fericit Macarie, i-a trimis cuvânt, zicându-i: "Iată, Duhul Sfânt S-a odihnit întru tine şi, de acum, vei fi moştean lucrărilor mele." Şi aşa pustnicindu-se şi la adânci bătrâneţe ajungând către anul 395, s-a mutat Macarie către Domnul. 

Întru această zi, povestire din viaţa 
Sfântului Macarie egipteanul,

despre două femei ce au ajuns la desăvârşire, în lume fiind

          Rugându-se oarecând Cuviosul către Dumnezeu, s-a făcut un glas către dânsul, zicându-i: "Macarie, încă n-ai ajuns la măsura celor două femei, care vieţuiesc împreună în cetatea cea de aproape." Deci, auzind aceasta bătrânul, şi-a luat toiagul său şi a mers în Cetatea aceea şi, aflând casa lor, a bătut în uşă şi îndată una dintre dânsele a ieşit cu mare bucurie şi l-a primit pe el. Apoi, chemând bătrânul pe amândouă, a zis către dânsele aşa: "Pentru voi atâta osteneală am îndurat, venind din pustia cea depărtată, ca să înţeleg lucrurile voastre, pe care spuneţi-mi-le mie, netăinuindu-le." Şi au răspuns femeile către bătrânul: "Crede-ne pe noi, Sfinte Părinte, că nici în noaptea trecută de patul bărbaţilor noştri n-am fost libere, deci, ce fel de lucruri cauţi de la noi ?" Iar bătrânul stăruia, rugându-le pe ele, să-i arate rânduiala vieţii lor. Iar ele, silite fiind, au zis : "Noi nici un fel de rudenie între noi nu aveam şi s-a întâmplat că s-au însoţit cu noi doi fraţi şi, cu dânşii, cinsprezece ani petrecând în aceeaşi casă, nici un cuvânt rău sau spurcat n-am zis una către alta, nici nu ne-am sfădit cândva, ci în pace până acum vieţuim. Şi ne sfătuiam cu un gând, ca, lăsând pe soţii cei trupeşti, să mergem în ceata sfintelor fecioare, celor ce slujesc lui Dumnezeu, dar n-am putut să-i înduplecăm pe bărbaţii noştri, ca să ne lase pe noi, măcar că foarte cu multe lacrimi şi rugăminţi i-am rugat pe dânşii. Drept aceea, necâştigându-ne dorirea, am pus aşezământ între Dumnezeu şi între noi ca nici un fel de cuvânt nesocotit să nu zicem până la moartea noastră." Acestea, auzindu-le, Sfântul Macarie a zis: "Cu adevărat, nici fecioare, nici măritate, nici monah, nici mirean, ci hotărârea cea bună o caută Dumnezeu, primind-o pe ea ca pe însăşi fapta şi fiecăruia, după alegerea cea de bună voie, îi dă pe Duhul Sfânt, Cel ce îndreptează viaţa tuturor celor ce vor să se mântuiască." 

Întru această zi, pomenirea 
Sfintei Muceniţe Eufrasia fecioara (sec. IV).

           Aceasta a fost din cetatea Nicomidiei, pe vremea împărăţiei lui Maximian, de neam vestit, frumoasă la chip, şi cu bune obiceiuri şi credincioasă roabă a lui Hristos Iisus. Şi, fiind prinsă de închinătorii la idoli, a fost silită să aducă jerfă zeilor, şi, nesupunându-se, a fost bătută cumplit, dar ea a răbdat aceasta cu bărbăţie. Apoi, dată a fost spre batjocură unui barbar, şi acesta a dus-o pe ea la casa lui. Iar ea, neîncetat, în mintea ei, se ruga Preacurat Mirelui său, lui Dumnezeu, ca să-i păzească curăţia ei nestricată. Deci, când spurcatul acela barbar s-a închis în casă, Sfânta l-a rugat pe el să o aştepte pe ea puţin, făgăduindu-i să-i dea o buruiană pe care, de o va purta cu sine, apoi nu-l va răni pe el nici o armă a duşmanului, zicând ea despre sine că este fermecătoare. Iar barbarul i-a zis ei: "Îmi vei da pe urmă buruiana aceea." Răspuns-a înţeleapta fecioară: "Nu este cu putinţă să fie găsită buruiana aceea de femei nefecioare, ci numai de fecioare nenuntite. Că altfel, acea buruiană nu are nici o putere." Şi a slăbit-o barbarul, până ce îi va arăta lui buruiana aceea. Deci, Sfânta în grădină mergând şi adunând nişte buruieni, pe care le-a aflat acolo, i le-a arătat lui. Iar el i-a zis : "Şi cum voi şti că sunt adevărate cele grăite de tine ?"  Iar ea a pus buruienile acelea pe grumaji ei şi i-a zis lui: "Ia o sabie ascuţită şi, repezind-o tare cu amândouă mâinile, şi, loveşte-mă în grumaji, pe cât vei putea şi din aceasta vei şti că nicidecum nu mă va vătăma sabia ta." Iar el, crezând cuvintele ei, a luat sabia şi a dus-o la capul Sfintei fecioare şi a repezit-o tare şi, lovind-o i-a tăiat cinstitui ei cap. Şi, cunoscând el că a fost batjocorit de dânsa, scrâşnea cu dinţii săi, dar la nimic nu ajuta. Că acum înţeleapta fecioară s-a dus neîntinată către Mirele ei Hristos, lăsând preaminunat chip de înţelepciunea sa, voind mai bine să moară, decât să-şi piardă fecioria ei. 

Întru această zi, cuvânt pentru un om izbăvit de boală, pentru milostenie, dar care, părându-i rău 
de milostenia sa a căzut şi a murit.

        A fost un oarecare om în Constantinopol şi acela, îmbolnăvindu-se şi de moarte temându-se, a dat la săraci treizeci de litre de aur şi pentru acea milostenie se făcuse sănătos. Dar, din îndemnul diavolului, a început a se mâhni pentru aur, căindu-se de milostenia pe care o făcuse. Şi, spunând aceasta unui om bogat care îi era prieten de aproape, acela i-a zis lui: "Să nu primeşti, omule, nicidecum sfatul acesta rău, că nu cumva să mânii pe Dumnezeu, Care te-a făcut pe tine viu pentru milostenia ta, ca nu cumva să aducă până şi moartea, năpraznică asupra ta şi vei muri fără de pocăinţă." Iar acela n-a ascultat, ci încă şi cu mânie s-a îndepărtat. Deci, i-a zis lui prietenul: "Dacă nu asculţi cuvintele mele şi cele spre mântuirea ta nu le primeşti, eu îţi voi da ţie alt sfat." Iar acela a zis: "Care ? Şi în ce fel ?" Iar adevăratul milostivitor i-a răspuns: "Să vii, împreună cu mine, la biserică şi să zici: "Nu sunt eu, Doamne, cela ce am făcut milostenia, ci este milostenia acestuia.  Şi eu îţi voi da ţie treizeci de litre de aur." Şi acela a făgăduit că aşa va face. Deci, venind la biserică şi aurul în mâini primindu-l, i s-a jurat precum îi spusese lui şi, ieşind prin uşile bisericii, îndată căzând, a murit. Şi i-a cuprins frică şi cutremur pe toţi care s-au aflat acolo, de grabnica osândă a Judecătorului Celui drept. Deci, clericii sfătuiau pe stăpânul aurului să-şi ia ce era al său, iar acesta s-a lepădat de el, zicând: "Să nu-mi fie mie nici prin gând a primi una ca aceasta, pentru că, ceea ce am dăruit Domnului Dumnezeului, a Aceluia este şi întru vistieriile cele de sus s-a scris, cum dar, pot eu să-l am pe el în a mea stăpânire ? Că aşa de năpraznic au murit şi Anania, împreună cu femeia lui Safira, când au dat lui Dumnezeu preţul ţarinii lor, pentru că ascunseseră o parte din preţ. Că Dumnezeu nu Se amăgeşte, nici nu Se defaimă." Deci, auzind, toţi s-au folosit şi au dat săracilor cele treizeci de livre de aur ale mortului. 

Întru această zi, învăţătură a fericitului Macarie.

           Cei ce nu voiesc să păzească cele ale legii şi nici să asculte nu voiesc, să se gătească să asculte şi să rabde ceea ce nu voiesc. Că, de vom tăcea noi pietrele vor striga. Dacă cineva cu îndrăzneală va grăi cele de folos, plată va lua. Iar de va grăi cele spre tihnă, celor ce ascultă, judecată făţarnică va lua. Că mai bine este omului, primindu-şi folosul din grăirea adevărului, chiar de ar fi urât de toţi, decât să se vatăme din făţărnicie, deşi este iubit pentru aceasta. Că pe cei ce sunt urâţi de oameni fără dreptate, îi va ridica Domnul, iar pe cei ce de oameni sunt îndrăgiţi, îi va defăima. Şi multe sunt căile spre pocăinţă: Mai întâi trebuie să ne pocăim de păcatele noastre; A doua cale este să iertăm aproapelui greşelile; A treia este rugăciunea, cea din toată inima înălţată; A patra este să dăm milostenie; A cincea este gândul cel smerit. Deci, să nu ne lenevim, ci, în toate zilele prin toate acestea să umblăm, că foarte plăcute sunt căile acestea. Dumnezeului nostru slavă, acum şi pururea şi în vecii vecilor ! Amin. 

Sursa:

http://www.ortodoxism.ro/proloagele/ianuarie/Proloage19Ian.shtml

http://www.e-icoane.ro/index.php?categoryid=41&p2000_sectionid=18&p2000_imageid=874

http://www.calendar-ortodox.ro/luna/ianuarie/ianuarie19.htm