Rugăciune...

Sfinte Ierarhe Ioan Maximovici Arhiepiscop de Shanghai, Bruxelles şi San Francisco şi Sfinte Părinte Iosif cel Nou de la Partoş, mitropolit şi ocrotitor al Timişoarei şi a tot Banatul, făcătorule de minuni şi Sfântă Preacuvioasă şi Multmilostivă Maică Parascheva ocrotitoare a Moldovei şi a tuturor românilor rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi !

Cuviosul Paisie Aghioritul - Pustnicul din Sinai

Sursa: https://www.youtube.com/watch?v=cRA3tFjpbig

Cuviosul Paisie Aghioritul - Panaguda

Sursa: https://www.youtube.com/watch?v=u4GGDtNbIDg&t=1960

Cuviosul Paisie Aghioritul Ultimii Ani din Viața Pământească

Sursa: https://www.youtube.com/watch?v=TQwzZbJbUco#t=3029

Viaţa Cuviosului Paisie Aghioritul - Partea I - Film rusesc subtitrat.

Sursa: https://www.youtube.com/watch?v=lLUYP8N5XjU

Viaţa Cuviosului Paisie Aghioritul - Partea II-a - Film rusesc subtitrat.

Sursa: https://www.youtube.com/watch?v=WpWemaobFog

Profeţia Cuviosului Paisie Aghioritul despre al treilea război mondial

Sursa: http://www.youtube.com/watch?v=Ldo58VsYbF8

sâmbătă, 21 mai 2016

Proloagele din 21 mai

Luna mai în 21 zile: pomenirea Sfinţilor, slăviţilor, de Dumnezeu încoronaţilor şi întocmai cu Apostolii, marilor împăraţi Constantin (+337) şi Elena (+327)
       Marele între împăraţi, fericitul şi pururea pomenitul Constantin, a fost fiul lui Constanţiu Clor şi al cinstitei Elena. Şi era pe vremea când crudul împărat Diocleţian îşi luase însoţitori, la cârmuirea întinsei împărăţii a romanilor, aşa încât, partea de răsărit a împărăţiei, o cârmuia însuşi împăratul Diocleţian, având, la rândul lui, ca ajutor, pe ginerele său Galeriu, iar capitala, era poarta Asiei, Nicomidia. Partea de apus avea ca împărat pe Maximian Hercule, însoţit de fiul său, Maxenţiu, iar, ca ajutor, pe Constantin Clor, tatăl Sfântului Constantin şi soţul Sfintei Elena, capitala fiind la Roma. Şi avea Constantin, sub stăpânirea sa, întinse ţinuturi: Galia, Spania şi Britania. Dar, pe când, în toate părţile împărăţiei, creştinii îndurau cele mai crunte prigoniri, în ţinuturile sale, Constantin, nu numai că a oprit orice prigoană împotriva lor, ci, socotindu-i cei mai cinstiţi dintre cetăţeni, îi folosea pe creştini la cârmuirea treburilor împărăţiei. Deci, murind bunul Constantin, în locul lui a venit fiul său, marele Constantin, precum la Roma, în locul lui Hercule, a venit fiul său, Maxenţiu. Şi s-a întâmplat ca Maxenţiu, să pornească război contra lui Constantin. Şi istoriseşte episcopul Eusebiu, care a fost duhovnicul lui Constantin, că, plecând în întâmpinarea duşmanului său, împăratul Constantin se ruga, cerând ajutor de la Dumnezeu, înainte de a începe lupta, ştiind că oastea lui este mai slabă, decât oastea lui Maxenţiu. Ca răspuns la rugăciunea lui, Constantin a văzut ziua, în amiaza mare, strălucind pe cer, o cruce luminoasă, pe care scria, cu slove alcătuite din stele: "Prin acest semn vei învinge". Iar, în noaptea ce a urmat, tot el a văzut, în vis, pe Însuşi Domnul Iisus Hristos, apropiindu-se de el şi îndemnându-l să-şi facă steag ostăşesc cu semnul Sfintei Cruci pe el. Deci, chipul cinstitei Cruci, punându-l pe arme, a mers la Roma şi a biruit pe pierzătorul Maxenţiu, care, căzând în râul Tibru, s-a înecat, la podul Milvius, în anul 312; şi aşa, Constantin a eliberat pe cetăţenii Romei, de tirania lui Maxenţiu. Încredinţat că, prin biruinţa lui a fost ajutat de Dumnezeul creştinilor, fericitul Constantin, a dat în anul 313, ca împărat al Romei, o hotărâre, prin care a oprit prigonirea creştinilor şi a dat libertate credinţei în împărăţia romanilor. Actul acesta mare se numeşte "Decretul din Milan". Mai târziu, fericitul Constantin şi-a mutat capitala împărăţiei, de la Roma, la Bizanţ. Deci, a zidit din nou această cetate şi, împodobind-o cu tot felul de palate, ca pe o adevărată nouă Romă creştină numită, apoi, Constantinopol, după numele său. Această cetate, a fost adusă, de Împăratul Constantin, lui Hristos, ca o roadă a credinţei sale (330). Ca împărat al creştinilor, Constantin a arătat multă râvnă şi pentru unitatea credinţei creştine. Şi aceasta s-a văzut pe vremea, ereziei lui Arie, cea mai mare rătăcire din viaţa Bisericii lui Hristos. Arie învăţa că Hristos n-a fost Dumnezeu adevărat, îmbrăcat în fire de om şi coborât în lume, cum socoteşte dreapta credinţă, Hristos, pentru el, era numai o creatură trimisă să izbăvească omenirea. Şi era mare tulburare în Biserică. Deci, înţelegând că numai prin unitatea credinţei, Biserica era un mare sprijin pentru unitatea împărăţiei, marele Constantin a hotărât ţinerea Sinodului de la Niceea, la care el însuşi a fost de faţă. Aici, episcopii din toată lumea creştină au osândit rătăcirea lui Arie şi au mărturisit dreapta credinţă, alcătuind cea mai mare parte din Crez, pe care, de atunci, îl rostim şi noi, la orice Sfântă Liturghie. Şi a fost ajutat Sfântul Constantin şi de evlavia şi râvna mamei sale, pe care împăratul a trimis-o la Ierusalim, pentru descoperirea locurilor sfinte din Evanghelii. Şi, descoperind locul Golgotei, al Sfântului Mormânt şi lemnul Sfintei Cruci, împărăteasa a zidit, cu împărătească dărnicie, biserica Sfântului Mormânt (Anastasis), biserica din Betleem, pe cea din Nazaret şi alte sfinte locaşuri. Multe alte fapte de folos credinţei lui Hristos au săvârşit marele Constantin şi maica sa Elena, pentru care s-au învrednicit a se numi "Sfinţii cei întocmai cu Apostolii, împăraţi". Şi a murit Sfântul Constantin, după ce s-a botezat, la anul 337, cu zece ani în urma morţii mamei sale, Sfânta Elena.

În această zi, prăznuirea vieţii şi pătimirii sfinţilor martiri 
Constantin Vodă Brancoveanu şi cei patru fii ai săi: Constantin, 
Ştefan, Radu şi Matei şi a sfetnicului Ianache Văcărescu
        Istoria românilor este dominată, la sfârşitul veacului al XVII-lea şi primele decenii ale celui următor, de puternica personalilate a voievodului Ţării Româneşti, Constantin Brâncoveanu. Îndelungata sa domnie, începută la 29 octombrie 1688 şi încheiată în mod tragic în anul 1714, în ziua de 15 august, corespunde unor importante prefaceri economice, sociale, politice şi culturale. Timp de mai bine de 25 de ani, în condiţiile accentuării decăderii Imperiului Otoman şi ale sângeroaselor războaie care angajau marile puteri din vecinătatea hotarelor ţării, el a reuşit să se menţină în scaunul domnesc şi să transforme Ţara Românească într-un important centru diplomatic european, ca şi într-unul de luptă împotriva jugului otoman. După cum a existat o epocă a lui Mircea cel Bătrân, a lui Ştefan cel Mare, a lui Mihai Viteazul sau a lui Matei Basarab, prin amploarea faptelor lor politice sau militare, aşa a existat şi una a domniei lui Constantin Brâncoveanu. Ea se deosebeşte însă de celelalte epoci prin natura metodelor politice. Cu Constantin Brâncoveanu se încheia ciclul voievozilor războinici. El a adoptat politica negocierilor diplomatice şi a stabilirii de relaţii personale cu conducătorii importanţi ai lumii de atunci. Prin educaţia şi prin formaţia lui politică, în care a continuat pe unchii săi, Şerban Cantacuzino şi stolnicul Constantin Cantacuzino, noul domnitor, el însuşi "împodobit cu învăţătură", a trăit din plin conştiinţa unităţii poporului român, indivizibil în întreg spaţiul Daciei de odinioară. El nu a deosebit pe românii din Ţara Românească de cei din Moldova sau din Transilvania şi a căutat, în limitele posibilităţilor, să se ocupe de poporul român în integritatea lui, căutând să menţină autonomia Ţării Româneşti, să apere naţionalitatea românilor din Transilvania şi să aibă relaţii cât mai strânse cu domnitorii de la Iaşi. Noul domnitor era, cum îl caracterizează cronicarul, "cu daruri vrednice împodobit", a îngriji ţara cu "adâncă pricepere şi înaltă priveghere", "cu blândeţe şi răbdare", izvorâte din "înţelepciunea şi multa bunătate" pe care i-o dăruise Dumnezeu. Trupul lui Şerban Cantacuzino zăcea neîngropat, când boierii, cu mitropolitul Teodosie şi cu Patriarhul Ecumenic, Dionisie al IV-lea Seroglanul (Muselinul), se adunaseră la sfat "să aleagă un nou domn". "Şi făcură socoteală că Constantin logofătul Brâncoveanu este neam de al lui Matei-vodă şi are şi alte bunătăţi, blândeţe şi altele; să-l ridice pre dânsul domn, ca şi om este în vârstă, de va putea chivernisi domnia cum se cade, în vreme ce este ţara ocolită de oşti şi de primejdii ... Şi aleseră pe Constantin logofătul Brâncoveanu să le fie domn şi să ridicară cu toţii din curtea domnească şi merseră la mitropolie, unde este obiceiul a să pune domnu şi îndată ce au sosit acolo au strâns oştile şi au trimis un boiariu de au chemat pe Constantin logofătul Brâncoveanu de la curte, că rămaseră acolo. Şi poruncind să aducă comisai al doilea cal domnesc. Şi îndată ce sosi acolo ziseră cu toţii: "- Logofete, noi cu toţii pohtim să ne fii domn". El zise: "- Dar ce aş vrea eu cu domniia de vreme ce ca domn sunt la casa mea; nu-mi trebuieşte să fiu". Iar ei ziseră: "- Ne rugăm, nu lăsa ţara să intre alţi oameni sau răi, sau nebuni să o strice, ci fii!" "Şi-l luară de mâini şi-l împingeu de spate. Şi acolea fiind şi un capegiu împărătesc pentru trebi împărăteşti, îl dusease şi pă el la mitropolie şi duseră caftan la capegi-başa al Împăratului, de l-au îmbrăcat cu caftan, şi intrară în biserică, de i-au citit moliftele de domnie, şi au mers de i-au sărutat toţi mâna". Cum spune cronica, Constantin Brâncoveanu era, după tată, boier din neamul lui Matei Basarab, din satul Brâncoveni, fostul judeţ Romanaţi. Bunicul său, Preda vornicul, fiul lui David din Brâncoveni, fusese căsătorit cu nepoata de soră a lui Matei Basarab, "de unde raţiunea pentru care Constantin Brâncoveanu se considera coborâtor din Basarabi". Fiul lui Preda Vornicul este Papa postelnicul, tatăl domnitorului, care se căsătorise cu Stanca, una din fiicele postelnicului Constantin Cantacuzino, ginerele lui Radu Şerban, înrudit cu Mihai Viteazul, şi care au avut şase feciori, toţi mari dregători, unul dintre ei, Şerban, ajuns domn, altul stolnicul Constantin, cel mai învăţat boier al vremii sale. Prin poziţia pe care o avea în stat, prin averea pe care o stăpânea, prin însuşirile sale intelectuale şi morale s-a impus în faţa tuturor, "mai ales că nu avea duşmani şi era privit cu simpatie de majoritatea reprezentanţilor clasei dominante". El n-a urmărit domnia şi n-a dorit "jugul acesta asupra domniei mele". A acceptat-o însă la rugămintea şi la cererea sfatului de obşte al ţării: " - Ne rugăm nu lăsa ţara să intre alţi oameni, sau răi, sau nebuni să o strice, ci fii!". Şi Constantin Brâcoveanu s-a dovedit cu adevărat domn creştin al Ţării Româneşti, un sfert de secol, ridicând numele ei în veşnicia istoriei. Profitînd de liniştea de la hotare, noul ales va pune temelia mănăstirii Hurezi. Cu toate greutăţile întâmpinate şi cărora a trebuit să le facă faţă cu tact, cu perspicacitate, cu răbdare şi cu înţelepciune, Constantin Brâncoveanu a ctitorit epoca cea mai strălucită a culturii noastre vechi româneşti. Dar mai presus de toate, el şi-a încununat fruntea, a lui şi a celor patru feciori şi a lui Ianache Văcărescu, primul său sfetnic şi dregător, unchiul soţiei sale, cu nimbul sfânt al muceniciei pentru credinţa ortodoxă, pe care nu a părăsit-o nici în faţa călăului. După cum îl caracterizează Nicolae Iorga, Constantin Brâncoveanu "a ştiut, în curs de un sfert de veac, să servească pe turci, de nevoie, fără să părăsească nici un drept al ţării sale; a ştiut să înlăture stăpânirea necondiţionată a creştinilor, austrieci, poloni, ruşi, asupra pământului românesc; a ştiut să lege de muntenii săi, prin legături culturale şi politice, Moldova; a ştiut, chiar după ce legăturile politice cu Ardealul au fost rupte, să păstreze încă pe acelea ale culturii cu acest pământ. Şi, în acelaşi timp, prin acea largă operă de cultură răsăriteană, de cultură în toate limbile Răsăritului, prin găzduirea fruntaşilor bisericeşti ai Orientului, patriarhi, mitropoliţi, dascăli, prin operele lui de ctitorie la toate "locurile sfinte", el a ştiut, faţă de regiunile siriene, arabe, caucasiene supuse ori vasale turcilor, ca şi faţă de grecitatea europeană, să înlocuiască pe împăraţii bizantini de odinioară, ca urmaş legitim al cărora era privit. Domn autonom în ţara lui, înconjurat cu prestigiul superior al cesarilor constantinopolitani ai lui Constantin cel Mare, în întreaga lume a Orientului, aceasta a fost situaţia lui Constantin Vodă Brâncoveanu". Drumul de mărire al voievodului a urcat sfârşitul domniei lui în calvarul Golgotei, unde a băut din paharul cu oţet şi fiere al pătimirilor... Trădarea îşi făcuse loc în sufletele Cantacuzinilor, rudele voievodului, porecliţi şi Seitaneştii, încă din 1707. Voievodul era străin de urzelile complotului Cantacuzinilor şi-şi vedea de treburile domniei. Fiind convins că poziţia sa era consolidată. "El avea, cum scrie Del Chiaro, o fire atât de blândă încât nu credea niciodată că ar putea fi trădat". În primăvara anului 1714, situaţia voievodului s-a înrăutăţit când a venit ca vizir Gin Ali Paşa, un nebun, cum îl caracterizează Nicolae Iorga, care credea că putea reface prestigiul imperiului prin vărsare de sânge. Un doctor grec, Anton Corai, care fusese unul din medicii domnitorului la Bucureşti, aflând întâmplător de planul vizirului de a-l prinde şi de a-l ucide pe Brâncoveanu şi familia lui, i-a scris imediat în taină, dar acesta n-a voit să-i dea crezare, fiind convins că loialitatea sa faţă de Poartă nu-i putea fi pusă la îndoială. "Iar turcii, spune Cronica anonimă, cu sfaturile Saitaneştilor, atuncea au găsit vreme, când era domnul în Bucureşti, şi fără nici o grijă şi au trimis cu taină mare pe imbrohorul cel mare al împăratului şi pe Mustafa Aga Capigi-Başa ca să-l prinză şi să-l ducă cu toată casa lui şi cu toţi ginerii la Ţarigrad". În ziua de 24 martie 1714 într-o marţi din Săptămâna Patimilor, a sosit la Bucureşti capugiul Mustafa Aga, însoţit de 12 ciohodari înarmaţi cu iatagane şi pistoale. Capugiul, care era o cunoştinţă veche a voievodului, anunţase că era numai în trecere prin Bucureşti spre Hotin, spre a nu da de bănuit planul său. A doua zi, el s-a prezentat la Curte, pentru a fi primit de domn, care l-a întâmpinat ceremonios înconjurat de marii boieri, în sala divanului, adresându-i vorbe prietenoase, în limba turcă. Ca răspuns, Mustafa Aga a scos năframa de mătase şi a pus-o pe umărul domnului, spunându-i că, fiindu-i vechi prieten, regretă că tocmai el a primit porunca împărătească de a-l declara mazilit şi a-l duce, cu toată casa, cu fiii şi ginerii săi, la Constantinopol. A urmat citirea firmanului, declarându-l hain, cu poruncă adresată boierilor să ia pe Constantin Brâncoveanu, pe fiii şi pe ginerii lui în paza lor, până când vor fi preluaţi de imbrihorul cel mare, care aştepta la Giurgiu cu 400 de ieniceri, iar în caz de nesupunere ţara va fi trecută prin foc şi sabie de 12 000 de turci care aşteaptă la hotarele ei. În atmosfera de groază, nimeni nu s-a opus, nimeni n-a schiţat un gest de apărare. Trimişii turci şi complicii lor, Cantacuzinii, răspândiră zvonul în oraş că, în caz de răscoală, Bucureştiul va fi pârjolit de către turcii care se apropiau de capitală. S-au luat măsuri pentru izolarea întregii familii domneşti de boieri şi de slujitorii curţii. Cămările domneşti au fost scotocite şi jefuite, fiind confiscate toate bunurile lui Brâncoveanu şi ale familiei sale. În ziua următoare, în joia Patimilor, a sosit şi imbrihorul cel mare, cu vreo 300 de oameni, pe care boierii trebuiră să-l primescă sărbătoreşte, la Văcăreşti. Adus la curte, el a spus că porunca împărătească este să se aleagă un nou domn, pe care îl vor voi ei, dar boierii au stăruit că îl vor domn tot pe Constantin Brâncoveanu. Supărat, imbrihorul i-a ameninţat şi l-a numit în faţa tuturor domn pe vel-logofătul Ştefan Cantacuzino, fiul Stolnicului. Brâncovenii au fost deposedaţi de toate bunurile lor, fiind jefuite şi palatele de la Mogoşoaia, de la Potlogi, de la Obileşti şi casele din Şcheii Braşovului, iar averile confiscate, încărcate în 40 de care. Actul funest al trădării se încheiase. Înainte de despărţire, Del Chiaro informează că bătrânul mazilit a ţinut să-i spună vărului său, noul domn, şi celor din preajma sa: "Dacă aceste nenorociri sunt de la Dumnezeu pentru păcatele mele, facă-se voia Lui ! Dacă sunt însă fructul răutăţii omeneşti, pentru pieirea mea, Dumnezeu să ierte pe duşmanii mei, dar păzească-se de mâna teribilă şi răzbunătoare a judecăţii divine!" A început apoi urcuşul Calvarului. Ostaşi otomani călări înconjurau convoiul. După careta în care erau fostul domnitor cu doamna lui, urmau caretele cu cei patru copii, cu toţi ginerii, cu nora cea mai mare şi nepoţelul Constantin şi cu vistiernicul Ianache Văcărescu. Se înşirau apoi carele cu averile celor maziliţi. Prin faţa bătrânelor case brâncoveneşti, pe tot lungul podului lui Şerban Vodă, sute, mii de bucureşteni priveau tăcuţi, înmărmuriţi, cu ochii în lacrimi, trecerea înceată a convoiului. Ei îşi plângeau domnul, şi neputinţa lor de a-l apăra s-a exprimat în cântece şi balade. În cuvintele cronicarului, tragedia durerii este săpată ca în piatră: "... iar pe Constantin vodă cu toată casa lui şi cu ginerii lui, a doua zi, în vinerea Paştilor, l-au luat Mustafa aga cu tare urgie împărătească şi l-au dus la Ţarigrad şi l-au băgat în Edicula, unde au fost un loc mai de urgie, şi toată avuţia ce au avut acolo lângă dânsul o au luat turcii...". Ajunşi la Constantinopol, după un drum de trei săptămâni de calvar, Brâncoveanu şi ai lui au fost jefuiţi de tot ce aveau asupra lor şi aruncaţi în întunecatele subterane de la Fometta, din Cele şapte turnuri(Edicule) şi în "Groapa sângelui", de la 15 mai 1714, Brâncoveanu şi fiul său mai mare, ca să mărturisească toate averile. "Din aprilie şi până spre sfârşitul lunii iulie, osândiţii au fost supuşi la cele mai cumplite chinuri. La capătul suferinţelor, nu le mai rămăseseră Brâncovenilor decât sufletele din ei. Au căutat călăii să le smulgă şi sufletele, dar de data aceasta au rămas neputincioşi. Istoricul francez M. Mignot afirmă că muftiul le obţinuse graţierea cu condiţia ca bătrânul voievod să treacă la mahomedanism. Voievodul ca şi fiii lui "au rămas însă constanţi în credinţa lor şi apărură la locul supliciului cu o nobilă tărie". Condamnaţi la moarte, la 15 august 1714, zi aleasă anume ca să le mărească şi mai mult durerea, praznic împărătesc pentru creştini, când el împlinea 60 de ani şi era onomastica doamnei sale, Marica, Brâncoveanu a fost scos din temniţă cu toţi fiii, ginerii, nepoţelul Constantin şi cu sfetnicul de încredere, bătrânul vel vistier Ianache Văcărescu. Istoviţi de cumplitele suferinţe, desculţi, numai în cămăşi, cu capetele descoperite, au fost purtaţi în lanţuri, ca făcătorii de rele, pe uliţele Constantinopolului spre locul de execuţie Ialy-Kiosc, din apropierea marelui serai. Convoiul îl deschidea cel mai mic dintre copii, Matei, în vârstă de 11 - 12 ani şi îl încheia bătrânul voievod. Scena s-a defăşurat pe malul Bosforului "cu un ceas înainte de amiază". De faţă erau, pe lângă şirurile de ieniceri şi mulţimea de popor îngrozită, şi sultanul Ahmed al III-lea, crudul său vizir Gin Ali, şi ambasadorii marilor puteri europene, Franţa, Anglia, Rusia, Imperiul Habsburgic, invitaţi speciali la macabrul spectacol. Impresionaţi de cruzimea asasinilor, ei dovedeau în realitate o Europă neunită şi nesolidară în faţa barbariei şi a tiraniei păgânilor. Cumplita dramă, spun unii martori oculari, n-a durat un sfert de ceas. Călăul i-a pus în genunchi pe toţi şase, la o oarecare distanţă unul de altul. Li s-au scos bonetele şi li s-a îngăduit să-şi facă o mică rugăciune, înainte de execuţie. Del Chiaro, secretarul florentin, păstrează următoarele cuvinte de îmbărbătare ale lui Brâncoveanu: "Fiii mei, fiţi curajoşi, am pierdut tot ce am avut în această lume, cel puţin să salvăm sufletele noastre şi să ne spălăm păcatele cu sângele nostru". În Cronica Bălăcenilor, care nu erau prietenii Brâncovenilor, îmbărbătarea este mai amplă: "Fiii mei, fiii mei! Iată, toate avuţiile şi orice alta am pierdut. Să nu ne pierdem încă sufletele ! Staţi tari, bărbăteşte, dragii mei, şi nu băgaţi seama la moarte. Priviţi la Hristos, Mântuitorul nostru, câte a răbdat pentru noi şi cu ce moarte de ocară a murit ! Credeţi tare în aceasta şi nu vă mişcaţi din credinţa pravoslavnică pentru viaţa şi lumea aceasta ! Aduceţi-vă aminte de Sfântul Pavel, care zice: că "nici sabie, nici îmbulzeală, nici moarte, nici alta orice nu-l va despărţi de Hristos; că nu sunt vrednice muncile şi nevoile acestea de aici spre mărirea ceea ce o va da Hristos". Acuma dară, o dulcii mei fii, cu sângele nostru să spălam păcatele noastre". Sub lovitura de paloş a gâdelui căzu mai întâi capul vistiernicului Ianache Văcărescu, apoi al fiului mai mare, urmară al lui Ştefan şi al lui Radu. Când călăul a ridicat paloşul să taie capul copilului Mateiaş, acesta "în grozăvia spaimei se rugă sultanului să-l ierte, făgăduind că se va face musulman". Din ce resorturi sufleteşti, din ce adâncuri de conştiinţă, din ce tainică rezistenţă morală a mai putut să înfrunte împărăţia şi pe călăii ei, după atâtea luni de torturi, nu se poate şti. Dar gândul că sufletul omenesc dăinuieşte în veşnicie poate explica tăria bătrânului tată, care îşi îmbărbăta astfel pe ultimul copil: "Din sângele nostru n-a mai fost nimeni care să-şi piardă credinţa. Dacă este cu putinţă, mai bine să mori de o mie de ori, decât să-ţi renegi credinţa strămoşească pentru a trăi câţiva ani mai mult pe pământ". Copilul, ca renăscut, îşi puse liniştit gâtul pe tăietor şi-i zise călăului: "Vreau să mor creştin: Loveşte !" şi acesta îi "zbură capul". La capătul unei "zguduitoare tragedii ce n-are pereche nici în analele sângeroase constantinopolitane ale sultanilor de odinioară, numai atunci s-a pus capăt celor mai straşnice clipe pe care le poate suferi vreodată un suflet omenesc. Capul lui Constantin Brâncoveanu nu s-a putut deslipi de trup la lovirea nedibace, poate miloasă a călăului, şi, grămada, trupul bătrânului părinte a căzut în ţărâna udată de sângele tuturor copiilor săi". După cumplitul sfârşit, cele şase trupuri martirizate, în care încetaseră acum suferinţele, au fost târâte pe uliţi şi apoi aruncate în apele Bosforului, iar capetele purtate în prăjini pe uliţele constantinopolitane, au fost înfipte la prima poartă a seraiului, unde au stat trei zile, iar spre seară au fost şi ele aruncate în mare. Pe ascuns, poate la îndemnul Patriarhiei Ecumenice, creştinii milostivi au cules din valuri, cât vor mai fi putut găsi, "sărmanele rămăşiţe ale mucenicilor" şi le-au dus în taină şi le-au îngropat, nu departe de Constantinopol, în insula Halchi, în biserica mănăstirii Maicii Domnului, zidită de împăratul Ion Paleologul al II-lea, ajutată înainte cu multe daruri de domnitorul martir. După uciderea lui Brâncoveanu şi a copiilor săi, doamna Marica, spune Del Chiaro, se găsea închisă cu nepoţelul, scăpat ca prin minune de la moarte, cu nora şi cu ginerii ei la Fornetta. Câţiva binevoitori ai familiei s-au străduit să le obţină eliberarea. Plata pentru răscumpărare a fost fixată la 50.000 de galbeni şi banii au fost împrumutaţi "cu dobândă uriaşa de 30% şi i s-au plătit mareului vizir". Dar, "neîmpăcaţii lor duşmani din Ţara Românească, născocind mii de minciuni şi de pâri închipuite, au dat aceluiaşi vizir 40.000 de galbeni pentru ca să zădărnicească actul de hărăzire a libertăţii cumpărată cu bani, astfel că au fost trimişi pe neaşteptate în surghiun într-un loc numit Kulahia, unde au stat vreo trei ani, de unde au fost apoi eliberaţi şi trimişi din nou în Ţara Românească. Osemintele lui Constantin Brâncoveanu au fost aduse în ţară în taină de doamna Marica abia în 1720, în timpul domniei lui Nicolae Mavrocordat şi înmormântate în biserica Sfântul Gheorghe Nou. Deasupra mormântului, prin grija doamnei Marica, această Hecuba a românilor, cum a fost numită, s-a aşezat o lespede de marmură albă, cu chenar floral, specific brâncovenesc, fără nici o inscripţie. Spre capul câmpului lespedei, mărginită de chenar, este săpată stema Ţării Româneşti, în centrul căreia uşor se poate distinge vulturul cu cruce în cioc, un indiciu ca acesta este mormântul domnesc şi aici îşi doarme somnul de veci Constantin Brâncoveanu. În mod discret, evlavioasa doamnă, pentru cinstirea memoriei soţului ei, a suspendat de un suport, deasupra criptei, o candelă de argint cu o frumoasă lucrătură cizelată tot în stil brâncovenesc, cu inscripţia în litere mărunte chirilice: "Această candelă, ce s-au dat la s(ve)ţi Gheorghie cel Nou, luminează unde odihnescu oasele fericitului Domnu Io Constantin Brâncoveanu Basarab Voievod şi iaste făcută de Doamna Mării Sale Mariia, carea şi măria sa nădăjduieşte în Domnul iarăşi aici să i se odihnească oasele. Iulie, în 12 zile, leat 7228 (+1720)" Textul inscripţiei candelei nu menţionează şi prezenţa rămăşiţelor pământeşti ale copiilor ucişi odată cu tatăl lor. Este o indicaţie că osemintele lor, ca şi ale lui Ianache Văcărescu, nu vor fi putut fi aduse în ţară. Lumina candelei mormântului a acoperit taina inscriţiei timp de două veacuri, fiind descoperită abia în iulie 1914. Cu prilejul comemorării a două sute de ani de la moartea martirică a voievodului Constantin Brâncoveanu, la 15 august 1914, mitropolitul primat al României de atunci, Dr. Konon Aramescu Donici, a săvârşit parastasul la mormântul voievodului, pentru prima dată, în mod oficial. Pentru confirmarea inscripţiei candelei au fost întreprinse săpături arheologice în mormântul cu lespedea de marmură fără inscripţie, în zilele de 9 - 16 decembrie 1932. Osemintele au fost aşezate într-un sicriu ornat cu podoabe în stil brâncovenesc, al cărui lemn a fost luat dintr-un stejar din grădina palatului de la Mogoşoaia. Sicriul acesta a fost păstrat timp de un an şi jumătate în altarul bisericii Sfântul Gheorghe Nou, fapt care constituie consfinţirea lor ca sfinte moaşte de martir creştin. La iniţiativa fostului patriarh Miron Cristea, în 1934, cu prilejul praznicului Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, hramul catedralei patriarhale din Bucureşti, "Biserica a crezut a fi o creştinească datorie să reaşeze la locul de odihnă scumpele oseminte în cadrul unei slujbe şi procesiuni festive, ca toţi credincioşii să aibă putinţa a li da cuvenita cinste". Astfel, în seara zilei de 20 mai, sicriul cu osemintele lui Constantin Brâncoveanu a fost luat din biserica Sfântului Gheorghe Nou, adus şi aşezat în paraclisul patriarhal, unde s-a săvârşit slujba vecerniei cu priveghere de toată noaptea. A doua zi, după Sfânta Liturghie, în catedrala patriarhei, unde a fost de faţă conducătorul statului român de atunci, cu membrii familiei sale, cu tot sfatul ţării, cu înalţi ierarhi, clerici, monahi şi mulţime de credincioşi, s-a oficiat solemn parastasul pentru slăvitul voievod şi neamul său cel adormit. La sfârşitul slujbei, Patriarhul Miron Cristea a vorbit despre însemnătatea momentului comemorat. După aceea s-a format o impresionantă procesiune, cu onoruri militare, ca odinioară în vremea lui Constantin Brâncoveanu la sfinţirea ctitoriei sale, Sfântul Gheoghe Nou, şi ca în vremea Bizanţului de altădată. Procesiunea, în mijlocul căreia se afla sicriul cu osemintele domnitorului, purtat pe umeri de clerici, a străbătut în sunetele clopotelor bisericilor mai multe străzi din centrul capitalei şi a făcut două opriri cu ecteniile pentru morţi la biserica Domniţa Bălaşa şi la Universitate, în faţa statuii lui Mihai Viteazul, locul fostei mânăstiri Sfântul Sava, care a adăpostit Academia brâncovenească. În pacea sfântă, Constantin Brâncoveanu şi-a regăsit odihna trupului său mult pătimitor, în cinstirea de mărire a întregii suflări româneşti, ca unul care "ca mucenicii cei vechi s-au sfârşit".
Întru această zi, cuvânt din Pateric, despre împăratul Constantin, care s-a pogorât din cer şi a vorbit cu Paisie Pustnicul, despre care lucru auzind Ioan Colov, l-a scris, spre folosul celor ce-l ascultă
       Zis-a un oarecare dintre Sfinţii Părinţi, cei din Schit, că, i-a spus ava Ioan Colov, zicând: "Am vrut odată, să merg să cercetez pe Paisie Sihastrul, fiindcă era cu putinţă, ca, numai din privirea lui, să dobândesc dumnezeiescul dar. M-am dus la dânsul şi, mai înainte de a bate la uşa chiliei lui, l-am auzit vorbind înăuntru cu un om şi, sfiindu-mă a bate, stăteam afară. Am făcut, însă, puţin zgomot, pe care auzindu-l, cinstitul Părinte a ieşit afară şi, văzându-mă pe mine, bucurându-se, m-a îmbrăţişat şi m-a sărutat, şi eu, asemenea, pe dânsul, Apoi, intrând împreună cu dânsul în chilie şi nevăzând înăuntru pe nimeni altul, nu mă dumiream şi mă întrebam cine să fi fost, oare, acela ce, puţin mai înainte, vorbea împreună cu Părintele. Şi priveam şi într-o parte şi într-alta, să văd pe cineva. Şi el m-a întrebat: "De ce priveşti încoace şi încolo şi nu te dumireşti, ca şi cînd ai vedea vreun lucru străin ?" Iar eu i-am răspuns: "Cu adevărat, lucru preaslăvit văd şi, nedumirindu-mă, nu ştiu ce să zic, că puţin mai înainte am auzit glasul altui om, care împreună vorbea cu tine şi, acum, nu văd pe altcineva; şi ce este aceasta nu ştiu. Deci, rog pe cuvioşia ta, să-mi arătaţi această preaslăvită taină". Iar dumnezeiescul părinte mi-a zis: "O, Ioan, taină preaslăvită îţi va descoperi ţie astăzi Dumnezeu. Iar eu se cade să-ţi arăt dragostea ce o are, spre noi, monahii, bunătatea Lui. Acela, prietene prea ales, pe care l-ai auzit vorbind cu mine, era marele Constantin, întâiul împărat al creştinilor. Că s-a pogorât din cer, trimis fiind de Dumnezeu, şi mi-a zis: "Fericiţi sunteţi voi, care v-aţi învrednicit a avea petrecere monahicească, pentru că, după adevăr, a voastră este îndumnezeita fericire a Mântuitorului." Iar eu i-am zis: "Şi cine eşti tu, Domnul meu, care zici acestea şi mult ne fericeşti pe noi, monahii ?" Şi mi-a răspuns: "Eu sunt, cel zis, marele Constantin şi m-am pogorât din cer, ca să-ţi arăt slava, pe care o dobândesc monahii în ceruri, precum şi prietenia şi îndrăznirea ce o au către Hristos. Şi te fericesc pe tine, o, Paisie, pentru că-i îndemni pe ei, la această fericită petrecere a pustniciei. Ci, mă prihănesc şi mă ocărăsc pe mine, că n-am nimerit o rânduială atât de mare ca aceasta, a monahilor, şi nu sufăr paguba ce am suferit." Şi, iarăşi, am zis eu: "Pentru ce, o, minunatule, te necăjeşti pe tine ? Oare n-ai dobândit tu slava cea pururea fiitoare şi dumnezeiasca strălucire ?" Şi mi-a răspuns: "Aşa este, am dobândit-o, dar nu am aceeaşi îndrăznire ca monahii, nici o cinste întocmai cu a lor. Ci am văzut sufletele unor monahi, care, despărţindu-se de trup, zburau ca nişte vulturi cu multă îndrăzneală se suiau la Ceruri. Şi ceata cea potrivnică, a dracilor, nu îndrăznea să se apropie de ele. Apoi, am văzut că se deschideau lor uşile cerului şi intrau înăuntru şi, arătându-se Cerescul Împărat, stăteau de faţă, cu multă îndrăznire, la Scaunul lui Dumnezeu. Deci, pentru această vrednicie minunându-mă eu, de voi monahii, vă fericesc şi mă defăimez pe mine, că nu m-am învrednicit a lua o îndrăznire ca aceasta. Ci, o, de aş fi lăsat, măcar la sfârşit, vremelniceasca împărăţie şi haina împărătească şi coroana şi să mă fi făcut sărac şi să fi purtat sac şi să fi primit şi alte nevoinţe ale petrecerii monahiceşti." Iar, eu, iarăşi, am zis: "Toate bine le zici, o, sfinţitule împărat şi ne mângâi pe noi cu acestea, însă, acestea se cuvin a fi judecăţile Dumnezeului nostru, şi nu este cu dreptate a zice, altfel, despre dumnezeiasca, dreapta judecată. Că Dreptul Judecător toate cu dreptate le dă; după vrednicia fiecăruia şi după ostenelile fiecăruia îi dă şi plata. Că, într-o privinţă, viaţa ta nu avea ostenelile cele întocmai, nici era asemenea, cu viaţa monahilor. Că tu, adică, aveai femeie ajutătoare, pe copiii tăi, pe slugile tale şi multe feluri de rânduieli, de îndulciri şi de odihne. Iar monahii defăimând toate cele dulci şi veselitoare ale acestei vieţi, au luat pe Dumnezeu în loc de bunătăţile lumii şi pe El îl au ca bucurie şi bogăţie a lor şi a face cele bine-plăcute Lui socotesc că este desfătare şi mare îndulcire. Şi sunt, cum zice Apostolul, lipsiţi, necăjiţi, rău pătimind. Drept aceea, cu neputinţă îţi este ţie, împăratul meu, să te faci întocmai cu aceia." Deci, în vremea când ziceam noi acestea, ai venit şi tu, fratele meu, Ioan, iar el, îndată, s-a suit la ceruri. Acum, dar, învăţându-te, prin această pildă, câte bunătăţi pricinuiesc durerile pustniciei, întăreşte pe fraţi. Acestea auzindu-le eu, Ioan, mari mulţumiri am dat lui Dumnezeu. Apoi, vorbind împreună îndestul cu dumnezeiescul Paisie, m-am întors la locuinţa mea, bucurându-mă".

Întru această zi, cuvânt din Pateric
       Un frate, cândva, a mers la râu să ia apă şi a găsit acolo o femeie, spălând cămăşi în pârâu, şi, prin lucrarea diavolului, îndată a căzut cu ea în păcatul desfrânării. Şi, după săvârşirea păcatului, luând apă în vasul său, a plecat să meargă la chilia sa şi, mergând spre chilie cu apa şi vrând diavolul să-l arunce pe el în deznădeje, îi aducea lui gânduri rele în mintea sa, zicându-i aşa: "O, ticălosule, pentru ce mai mergi tu acum la chilia ta, după ce ai făcut un păcat atât de mare şi ai mâniat pe Dumnezeu, încât nu mai este nici o nădejde de mântuire a ta, ci, mai bine, de acum, du-te în lume". Iar fratele, cunoscând că aceste gânduri sunt sfaturi ale vrăjmaşului, care vrea, până la sfârşit, să-l înşele şi să-l piardă pe om, a zis către aceste gânduri: "De unde aţi venit voi la mine, ca să mă îndemnaţi să deznădăjduiesc şi să mă duc în lume ? Nu vă ascult pe voi, nici nu voi face după sfatul vostru. Şi chiar dacă am greşit, iarăşi este pocăinţă şi milostivirea lui Dumnezeu este pururea gata." Şi aşa, mergând la chilia lui, stătea în linişte, rugându-se lui Dumnezeu şi păzindu-şi rânduiala sa nesmintită, după obiceiul său, rugându-se lui Dumnezeu, cu lacrimi, cu plângere şi cu suspine pentru iertarea păcatului său. Iar Domnul Dumnezeu, văzând pocăinţa lui, a descoperit aceasta unui părinte bătrân, ce era aproape cu chilia de dânsul, zicându-i aşa: "Fratele a căzut şi iar s-a ridicat şi, îmbărbătându-se, a biruit". Iar bătrânul, înţelegând aceasta, despre acel frate, a mers la dânsul şi l-a întrebat pe el, zicând: "Fiule, cum petreci ?" Răspuns-a lui fratele: "Bine, cu rugăciunile tale". Zis-a lui bătrânul: "Nu ţi s-a întâmplat ţie ceva, vreo ispită oarecare, în aceste zile ?" Zis-a fratele: "Nu, părinte". Zis-a lui bătrânul: "Fiule, nu tăinui de mine ceea ce ţi s-a întâmplat ţie, că Dumnezeu mi-a arătat mie, că ai căzut, dar, ridicându-te, ai biruit". Atunci, fratele i-a spus lui toată întâmplarea, precum s-a petrecut. Iar bătrânul i-a spus lui: "Cu adevărat, socotinţa şi priceperea ta, fiule, au risipit şi au surpat puterea vrăjmaşului". Şi aşa a mers bătrânul la chilia sa, iar fratele a petrecut în pocăinţă toate zilele vieţii sale; şi, aşa, prin pocăinţa sa, s-a mântuit. Dumnezeului nostru, slavă, acum şi pururea şi în vecii vecilor! Amin.
Sursa:

Niciun comentariu:

Athosul - pentru viață!

Sursa: https://www.youtube.com/watch?v=JZ9hQU_E5v8

Arhimandritul Efrem de la Vatoped

Sursa https://www.youtube.com/watch?v=FZhoTTC0ep4