Sfântul Isachie a fost din părţile de răsărit ale împărăţiei, din Asia Mică, în zilele împăratului arian Valens(361-378). Din slăbiciunea minţii şi puţinătatea credinţei sale, acest împărat căzuse, din adevăr, în mrejele rătăcirii lui Arie şi a ucenicilor lui şi prigonea credinţa ortdocşilor, închizând sfintele biserici, pe unele prefăcându-le în grajduri de cai, iar pe altele dărâmându-le până la temelii. Deci , în zilele când Valens s-a ridicat cu război împotriva goţilor de la Dunăre, atunci a ridicat, cu duhul şi Dumnezeu pe robul Isachie, care auzind de jalea creştinilor şi de năvălirea goţilor a lăsat pustia şi a venit la Constantinopol. Şi nădăjduia fericitul să poată pătrunde la împărat ca să–l roage să deschidă sfintele lăcaşuri de închinare. Dar ostaşii de strajă nu l-au lăsat, nici măcar să treacă de poarta palatului. Şi a rămas Fericitul, multă vreme aşteptând ceasul cel cu bun prilej. Deci, împăratul vrând să iasă la războiul cu goţii în fruntea armatei sale, Fericitul Isachie i-a ieşit înainte. Cu multă căldură îl ruga Cuviosul pe împărat să dea hotărâre pentru deschiderea bisericilor care stăteau încuiate, dar împăratul nu a vrut să-l asculte, ci a dat poruncă să-l alunge din calea lui. Peste câteva zile pe drumul spre întâmpinare cu goţii, Cuviosul a ieşit, iarăşi, înaintea împăratului, de data aceasta rugându-l, şi mai fierbinte, să înceteze urgia împotriva dreptei credinţe, dar şi ameninţându-l că, de nu va deschide bisericile, va pieri în război. Şi s-a mâniat împăratul de atâta îndrăzneală şi a poruncit slujitorilor să-l bată cu toiege şi, făcându-i tot trupul o rană, l-au aruncat într-o mlaştină cu mărăcini ca să se înece. Sfântul, însă, s-a ridicat degrabă şi, pe drumuri ascunse a ieşit din nou în calea împăratului, la locul numit Trilon şi apucându-i calul de frâu, îi spuse împăratului că de nu va deschide bisericile, va pieri în război. Deci, împăratul a dat poruncă să-l lege şi l-a dat în seama a doi sfetnici ai săi , Victor şi Saturnin, până se va întoarce din război. „Poate o să te întorci", i-a zis Sfântul împăratului, "dar mie mi-a spus Dumnezeu, că vei fi înfrânt, vei fugi şi vei fi prins, iar sfârşitul tău va fi prin foc" Şi aşa a şi fost: Valens a fost înfrânt de goţi, şi fugind, s-a ascuns într-o şură de paie, căreia goţii i-au dat foc şi aşa a pierit rău-credinciosul Valens. Iar Sfântul Isachie, trăind în sfinţenie încă mulţi ani la Constantinopol, s-a mutat cu pace la Domnul.
într-o insulă a mării, împreună cu fiul ei
Fericitul părintele nostru Marcu, Monahul ne spunea: ”Mergând eu de la Roma, la Constantinopol, am poposit într-o insulă, fiindcă sufla un vânt potrivnic; şi multe zile am petrecut în insula aceea. Deci, într-o zi, ieşind din corabie şi umblând prin insulă, am văzut, de departe, o umbră de om şi am alergat grabnic, iar după ce m-am apropiat de omul ce mi se arăta, am auzit un glas aşa: "Omule al lui Dumnezeu, de vrei să-mi vezi nemernicia mea şi să-mi dăruieşti, smereniei mele, rugăciunea ta, aruncă-mi una din hainele tale, că femeie goală sunt, precum mă vezi, şi nu se cade mie a mă arăta aşa la sfinţia ta". Deci, cum am auzit cuvântul acesta, am dezbrăcat o haină de pe mine şi i-am aruncat-o ei, iar ea, luând-o s-a îmbrăcat. Apoi, întorcâdu-se către răsărit, a făcut metanii şi, sculându-se, şi-a întors mâinile sale la cer, cu mare glas, zicând: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiule şi Cuvântul lui Dumnezeu, slavă Ţie că ai împlinit dorirea robilor tăi celor nevrednici şi m-ai învrednicit să văd pe preotul Tău". Şi acestea zicând, s-a întors spre mine şi s-a închinat. Asemenea şi eu am făcut, şi rugându-ne ne-am aşezat. Deci, i-am zis ei: "De unde eşti, stăpâna mea şi cum ai venit aici şi câţi ani ai de când locuieşti în insula aceasta ?" Iar ea a răspuns, zicând: "Eu, cinstite părinte, din ţara grecească sunt, din cetatea Laria, fiică de părinţi săraci, care după ce au murit, m-au lăsat pe mine săracă. Însă, un dregător m-a luat pe mine în casa sa şi m-a crescut pe mine în învăţătură bună, ca pe o fiică a lui. Iar, după ce am ajuns la creşterea cea desăvârşită, fiindcă avea acel om, iubitor de Hristos, un singur fiu, m-a însoţit cu dânsul, ca să-i fiu femeie, neferindu-se de a mea sărăcie. Însă, după ce s-a făcut aceasta, rudeniile şi prietenii bărbatului meu îl ocărau pe el totdeauna, zicându-i: "De ce ţi-a făcut ţie tatăl tău aşa ? Oare nu putea el să-ţi găsească o femeie asemenea cu bogăţia sa ? De ce ţi-a dat ţie asemenea femeie proastă şi săracă". Iar el răspundea: "Tatăl meu cel sfânt mi-a dat-o mie pe aceasta şi o iubesc pe ea, de vreme ce el însuşi a crescut-o şi o vedea pe ea că-i mai bună decât cele bogate. Că tatăl meu n-a cinstit bogăţia, nici neamul cel bun, ci, pe cea bună cu faptele, pe aceea mi-a dat-o mie". Şi aşa răspundea către cei de aproape bărbatul meu, însă ei nu încetau, ocărându-l pe el. Deci, eu, văzându-l pe el totdeauna ocărât de prietenii săi, i-am zis lui: "Teme-te de Dumnezeu, omule, şi nu mă opri pe mine, ca să mă duc într-o mănăstire, iar tu îţi vei lua altă femeie, bogată, asemena cu neamul tău". Iar el zicea: "Eu la aceea nicidecum nu caut, că iubesc lucrul pe care l-a făcut tatăl meu cel sfânt". Aceasta şi către mine şi către alţii o zicea, iar ei nu încetau, ocărându-l pe el. Deci eu, văzându-l defăimat de toţi, m-am gândit să fug, care lucru am şi făcut. Şi sculându-mă, într-o noapte, şi de toţi tăinuindu-mă, am fugit singură, neluând cu mine nimic, în afară de lucrurile cu care eram îmbrăcată. Apoi, mergând la malul mării, am aflat o corabie şi am urcat în ea. Dumnezeu povăţuindu-mă, am ajuns la insula aceasta, însă nu ştiam că sunt însărcinată. Şi, o, cum îţi voi spune ţie, omule a lui Dumnezeu, câte am suferit aici ? Fiindcă slăbeam şi mă topeam de foame, încât abia puteam să adun verdeţuri, ca să-mi hrănesc acest smerit trup. Şi crescând pruncul în pântecele meu, după ce s-au împlinit nouă luni, am născut, şi mi-am rupt hainele mele, de l-am înfăşat pe el. Şi precum Dumnezeu a vroit şi a poruncit, aşa l-am hrănit pe el şi este acum de treizeci de ani şi petrece în peşteră lăudând pe Dumnezeu în toate ceasurile, împreună cu mine, având mintea la ceruri. Dar eu mă rugam lui Dumnezeu în toate zilele ca să miluiască a mea smerenie şi să trimită un preot ca să lumineze pe fiul meu cu Sfântul Botez. Şi, iată, nu mi-a trecut cu vederea Domnul rugăciunea mea, trimiţându-mi pe plăcutul Său, ca să-mi împlinească dorirea mea. Deci rogu-mă ţie, cinstite părinte să mergi la corabie, ca să aduci sfintele veşminte şi pâini, ca să-mi luminezi pe fiul meu şi sfânta slujbă să săvârşeşti şi să ne învredniceşti pe noi a ne împărtăşi cu Preacuratul Trup şi cu Sfântul Sânge al Domnului nostru Iisus Hristos. Încă , mă rog şi de aceasta, ca să aduci o haină să îmbraci pe fiul meu, din Sfântul Botez. Şi să nu spui de mine nici unui om, iar eu te voi aştepta pe tine la locul acesta, până te vei întoarce ca să mergem împreună la fiul meu." Deci, acestea auzindu-le, m-am închinat. Apoi, ducându-mă la corabie, n-am zis nimic, ci, luând pâini şi veşmintele de slujbă, m-am întors şi am aflat pe femeie la locul la care o lăsasem şi mi-a zis mie: "Acum să mergem părinte, la robul tău, adică la fiul meu". Iar, după ce ne-am apropiat noi, ne-a văzut de departe acela, pe mama lui şi pe mine, şi s-a ascuns în prăpăstii şi în peşteri, apoi, apropiindu-se mama lui i-a zis: "Ce ai făcut fiule ? Au nu ţi-am spus ţie, ca să rogi pe Domnul Dumnezeul tău, Iisus Hristos, să trimită pe preotul Lui, să te boteze pe tine? Ci, iată, că Domnul a auzit rugăciunea ta şi a trimis pe arhiereul Său, ca să-ţi plinească dorinţa ta. Deci, ieşi, fiule, şi te închină celui ce a venit să te lumineze pe tine". Iar el, auzind acestea, a ieşit şi mi s-a închinat mie şi eu, asemenea m-am închinat lui. Apoi, mi-a zis mama lui: "Dacă porunceşti, părinte, să mergem la izvor, ca să-l luminezi pe el". Şi mergând la izvor, l-am învăţat pe el toate cele ale botezului şi, toată slujba, după rânduială, făcând, l-am botezat pe el, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Şi, făcându-le rugăciune cu dumnezeiască Liturghie, s-au împărtăşit amândoi cu dumnezeiescul Trup şi Sânge al Domnului nostru Iisus Hristos. Iar, la sfârşit, am gustat puţin din cele ce adusesem. Apoi, mi-a zis mie fericita aceea: "Pentru Domnul, după ce vei merge tu la corabie, să nu spui nimănui de noi. Iar, mergând, cu Dumnezeu, la Constantinopol, de vei voi să spui cele ce Domnul Dumnezeu ţi-a arătat ţie, spune-le, în afară de numele acestei insule şi că mă aflu aici, ca, nu cumva, venind cineva aici, să ne afle pe noi, fiindcă, în treizeci de ani, n-am văzut om, fără numai pe tine unul." Şi aceasta zicând, mi s-a închinat mie, împreună cu fiul său, şi s-au dus amândoi în pustia cea mai depărtată din insulă. Iar eu, lăcrimând, m-am închinat lui Dumnezeu, mulţumindu-I că mi-a arătat mie, pe unii ca aceştia, preaslăviţi Sfinţi şi că are purtare de grijă de cei care, cu toată inima Îi slujesc Lui şi păzesc dumnezeieştile Lui porunci. Deci, întorcându-mă la corabie, n-am spus nimănui nimic, până ce am mers la Constantinopol, iar acolo am spus la toţi. “Dumnezeului nostru slavă!”
Sursa: PROLOAGELE Editura Mitropoliei Olteniei CRAIOVA - 1991
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu