Luna octombrie în 10 zile: Sfinţii Mucenici Evlampie şi Evlampia (+303).
Aceşti Sfinţi Mucenici au fost pe vremea împărăţiei lui Maximian
(286-305), pe când în Nicomidia domnea Maxim. Deci, pornindu-se
prigoana, mulţi dintre creştini se ascundeau în munte şi prin
pustietăţi. Printre cei ascunşi se afla şi un tânăr Evlampie, care a
fost trimis în cetate să cumpere pâine. Şi el, mergând, a văzut cărţile
împărăteşti la porţile cetăţii şi, citindu-le, a fost prins de
închinătorii la idoli şi dus în faţa judecătorului şi, fiind întrebat, a
mărturisit că este creştin. Şi a poruncit judecătorul să fie pus la
chinuri, iar tânărul Evlampie le-a îndurat cu multă bărbăţie. L-au dus
apoi în capiştea idolilor şi l-au îndemnat să se închine lui Marte, zeul
războiului. Iar el, în loc să jertfească, a poruncit idolului să cadă
şi, căzând, s-a sfărâmat în ţăndări. Deci, încăpând el la chinuri şi mai
grele, a venit la privelişte şi sora sa Evlampia care, mărturisind că
şi ea este creştină, se ruga de prigonitori să fie părtaşă la chinurile
fratelui ei, pentru Hristos. Şi, băgându-i pe amândoi într-un cazan cu
apă în clocot şi rămânând nevătămaţi, multă lume a crezut în Hristos şi
li s-au tăiat capetele tuturor, împreună cu dânşii.
Întru aceastã zi, cuvânt din Pateric, despre rãzboiul desfrânãrii.
Un frate era în mare război şi supărare de gândurile desfrânării
şi a mers la un stareţ mare şi-l ruga pe el, grăind: "Fă bine şi te
roagă pentru mine, că mă supără foarte mult războiul desfrânării". Deci,
s-a rugat stareţul pentru dânsul. Apoi a venit iarăşi a doua oară la
stareţ şi acelaşi cuvânt i-a zis. Asemenea şi stareţul nu se lenevea a
ruga pe Dumnezeu pentru dânsul şi a zice: "Doamne, arată-mi mie şederea
fratelui acestuia şi din ce parte se năvăleşte satana asupra lui, că
m-am rugat şi n-a aflat odihnă". Şi Dumnezeu i-a descoperit lui despre
dânsul. Că l-a văzut pe el şi pe demonul desfrânării şezând aproape de
el şi bârfind împreună. Iar îngerul cel trimis lui spre ajutor, departe
stând şi mâniindu-se asupra fratelui, că nu se îndrepta spre Dumnezeu,
ci se îndulcea cu cugetele şi tot gândul său îl dădea vrăjmaşului. Deci,
a cunoscut stareţul că de la fratele este pricina. Şi i-a zis lui: "Tu
te laşi supus, şi te împrieteneşti cu gândul tău şi, de aceea,
pătimeşti." Şi l-a învăţat pe dânsul, că se cade a se împotrivi
gândurilor. Iar fratele, aşa făcând, cu rugăciunea stareţului a aflat
odihna.
Întru aceastã zi, cuvânt pentru alegerea episcopilor
şi a preoţilor şi pentru slujba lor.
Stând ava Amos în Ierusalim şi fiind ales patriarh, au venit toţi
egumenii din mănăstirile pustiului la închinăciune şi, cu ei, m-am
pogorât şi eu împreună cu egumenul meu. Şi a început patriarhul a grăi
către părinţi: "Rugaţi-vă pentru mine, părinţilor, că mare sarcină şi
greu de purtat mi s-a încredinţat mie şi nu puţin mă înfricoşează pe
mine acest lucru păstoresc al preoţiei. Lui Petru, adică, şi lui Pavel
şi lui Moise, unora ca aceştia le este cu putinţă a păstori sufletele
cele cuvântătoare, iar eu sunt mai păcătos decât toţi. Că iată am aflat
scris că cinstitul şi fericitul Leon, care a fost întâi stătător al
romanilor, a petrecut până la patru zeci de zile în rugăciune, lângă
mormântul Apostolului Petru, şi, vieţuind în post, ruga pe Apostol să
facă rugăciune lui Dumnezeu pentru dânsul să-i ierte greşelile. Iar după
ce s-au sfârşit patruzeci de zile, i s-a arătat lui îngerul, grăindu-i:
"M-am rugat pentru tine şi ţi s-au iertat toate păcatele tale. Pentru
hirotonie, însă, ai să dai seamă."
Întru aceastã zi, cuvânt din Limonar, despre fapta bunã.
Cineva dintre părinţi ne-a spus nouă că un oarecare mirean avea
copii, între care era unul, mai mare, cu numele Aviv. Acesta era
feciorelnic şi foarte se păzea, cucernic şi postitor şi de la toate
înfrânat şi gândea să iasă din lume. Iar tatăl lui îl oprea şi voia a-l
încurca în grijile lumii acesteia. Şi era pentru aceasta supărat pe
dânsul şi totdeauna îl ocăra pentru multa lui înfrânare. Şi îi zicea
lui: "Pentru ce nu te duci în lucrurile lumii acesteia, ca şi fraţii
tăi?" Iar el, răbdând, tăcea. Şi toţi îl iubeau pe el pentru multa lui
înţelegere şi pentru cucernicia lui. Iar,
bolnăvindu-se tatăl lui şi apropiindu-se sfârşitul vieţii, rudeniile şi
toţi cei ce-l iubeau pe el socoteau că tatăl lui îl urăşte şi-l va
lipsi pe el de partea lui de moştenire, fiindcă tatăl său era foarte
bogat. Deci, adunându-se, au mers către tatăl lui şi i-au zis: "Voim să
te rugăm pe tine un lucru." Iar el a zis: "Ce anume?" Şi ei au zis:
"Pentru fiul tău Aviv, ca să nu-l lipseşti pe el de moştenire." Iar el a
zis lor: "Oare mă rugaţi pe mine pentru acela, care nu se îngrijeşte de
loc de ale vieţii, ci numai se roagă şi posteşte?" Şi i-au zis lui:
"Aşa". Şi a grăit lor: "Chemaţi-l aici". Şi când a intrat la dânsul, a
zis lui: "Apropie-te către mine, fiule." Şi apropiindu-se, s-a întins
tatăl său pe sine la picioarele fiului său, plângând şi zicând:
"Iartă-mă pe mine fiul meu, şi te roagă lui Dumnezeu pentru mine, ca să
mă ierte milostivul Dumnezeu pentru aceasta, că te-am supărat în zadar.
Că tu pe Hristos ai iubit, iar eu, ticălosul, lumeşte am judecat." Şi
chemând pe toţi fraţii lui, le-a zis lor: "Iată, de acum fratele vostru
Aviv vă este vouă şi tată şi stăpân şi să-l ascultaţi pe el, întru toate
ce va porunci." Iar după ce a răposat tatăl lor, a împărţit lor
moştenirea. Şi partea sa a împărţit-o săracilor şi pentru el nu şi-a
lăsat nimic. Şi a zidit pentru sine o chilie mică pentru linişte, iar
când a isprăvit-o pe ea, s-a îmbolnăvit şi, apropiindu-se vremea
sfârşitului său, a venit unul din fraţii lui şi şedea lângă dânsul, iar
el a zis: "Mergi, frate, şi fă mângâiere în casa ta, că astăzi este zi
sfântă şi praznic" (că era praznicul Sfinţilor Apostoli). Şi a răspuns
fratele lui: "Cum te voi lăsa pe tine?" Iar el a zis: "Mergi, şi când va
veni vremea, te voi chema pe tine." Şi, apropiindu-se ceasul, s-a
sculat singur şi a mers la uşa fratelui său şi a lovit în uşă şi,
auzind, fratele a cunoscut că-l cheamă. Iar când a venit la fratele lui,
acesta s-a culcat îndată şi şi-a dat sufletul său Domnului şi toţi au
proslăvit pe Dumnezeu şi s-au minunat de un sfârşit atât de fericit. Aşa
moare cel credincios. El de moarte nu se teme, nici de judecată, că
acestea nu se vor atinge de el, după cum ne încredinţează pe noi Domnul
Iisus, zicând: "Cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în Cel ce M-a
trimis are viaţă veşnică şi la judecată nu va veni, ci s-a mutat din
moarte la viaţă." (Ioan,5, 24). Un asemenea sfârşit preafrumos primeşte
lupta şi pătimirea creştinului drept-credincios. O, de ar fi cu putinţă a
îndemna pe fiecare la această credinţă, ca să se străduiască spre lupta
cea neobosită şi să se lupte el cu toată osârdia, intrând pe uşa cea
strâmtă şi fericit să-şi sfârşească alergarea sa. Că acolo îl aşteaptă
pe el cununa cea slăvită, neveştejită a fericirii, în Hristos Iisus
Domnul nostru, Căruia I Se cuvine slava în veci ! Amin .
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu