Proloagele din 5 octombrie

          Luna octombrie în 5 zile: Pomenirea Sfintei Muceniţe Haritina (+304).

        Aceasta a trăit în vremea împăratului Diocleţian şi a comitelui Dometie. Rămasă orfană de părinţi, copilă, în foarte tânără vârstă fiind, Haritina a fost luată, ca slujnică în casă, de un om bun şi milostiv, Claudie cu numele, care a crescut-o ca pe fiica sa şi a îngrijit-o ca pe firescul său copil. Şi avea de ce s-o îngrijească astfel, că era blândă, smerită, ascultătoare, tăcută, curată şi înţeleaptă, dar, mai ales, ea era creştină în ascuns şi, crezând, s-a jurat să fie toată viaţa mireasa lui Hristos. Şi se bucura Claudie de viaţă ei curată şi sfântă. Iar ea în cămara ei, pe cei ce o cercetau îi învăţa Legea Domnului, ziua şi noaptea, aducând pe mulţi necredincioşi la credinţă şi fiind tuturor pildă. 

 Deci, aflând comitele că este creştină, a scris stăpânului ei să o trimită la dânsul, pentru cercetare. Iar Claudie nu vroia să o dea pe mâna ostaşilor. Dar ea îi zicea: "Nu te mâhni, domnul meu, ci te bucură că mă voi socoti jertfa lui Dumnezeu şi pentru păcatele tale şi pentru ale mele". Deci, zicând el: "Pomeneşte-mă şi pe mine la cerescul Împărat", o trimise pe ea cu ostaşii la dregător. Şi, sosind ea înaintea acestuia şi pe Hristos mărturisind, i-au ras capul şi i-au turnat pe cap jeratic de cărbuni vii. Şi, cu frigări de fier înroşit în foc, i-au împuns pieptul şi coastele. Apoi, i-au legat de gât o piatră grea şi au aruncat-o în mare. Şi, ieşind vie, s-a arătat iarăşi comitelui, care mult a chinuit-o, scoţându-i din rădăcină unghiile de la mâini şi de la picioare şi dinţii, după care Sfânta şi-a dat duhul la Dumnezeu.

Întru aceastã zi, vedenia lui Cosma Monahul, înfricoşãtoare şi de folos.

      Întru al treisprezecelea an al împărăţiei lui Roman(950-963), care ocârmuia cu cinste împărăţia romanilor, se afla în Constantinopol un oarecare om, Cosma, unul din cei ce slujeau la iatacul lui Alexandru(acesta fusese împărat cu puţin mai înainte, ca unul ce era fiu al lui Vasile Macedoneanul şi frate al lui Leon cel înţelept). Şi era unul din cei mai de încredere slujitori. Acesta, alergând la viaţa călugărească, a fost făcut egumen călugărilor şi se afla la mănăstirea de pe apa Sangarului. Deci, trecând câţiva ani, i s-a întâmplat să cadă într-o boală foarte grea, şi a zăcut multă vreme, peste cinci luni, şi s-a întâmplat într-o zi, pe la trei ceasuri, să se trezească puţin şi, venindu-şi în fire, s-a sculat încetişor din pat şi a şezut sprijinit, şi de o parte şi de alta de cei din casă. Şi, aşa sprijinit, o vedenie a avut. Şi era mintea lui dusă, iar ochii pironiţi în sus, la podul casei, de pe la ceasul al treilea până la al noulea, iar gura lui şoptea cuvinte neîncheiate şi neînţelese. Şi, întru aceste ceasuri ce s-au zis mai sus, mai venindu-şi oarecum în fire, a cerut de la cei ce erau cu dânsul două bucăţi de pâine uscată, zicând: "Daţi-mi cele două bucăţi de pâine ce am luat de la bătrânul". Şi, zicând acestea, îşi băgă mâinile în sân, pipăind şi cercetând cele ce căuta. Iar unii din cei ce stăteau acolo, socotind că va fi fost vreo nălucire şi nu o vedenie, se rugau să le spună şi lor această mare taină, zicându-i: "Spune, părinte şi nu suferi să nu ne foloseşti, unde ai fost vreme de atâtea ceasuri? Şi la ce vedenii îţi suiseşi gândul? Şi cu cine vorbeai, mişcându-ţi buzele"? Iar el, văzându-i pe ei foarte întristaţi şi plânşi, a zis: "Încetaţi fiilor, că de va da Domnul să-mi vin în fire, voi plini cererea voastră." Deci, când s-a făcut dimineaţă, s-a strâns la dânsul toată obştea frăţească şi a început el a povesti aşa: "De voi vrea să mi le amintesc iarăşi, toate câte una, cu gândul meu, părinţilor şi fraţilor, şi să le povestesc cu amănuntul, aceasta ar trece peste mintea şi limba omenească, ci, numai câte voi ţine minte şi voi putea să povestesc, aceasta vă voi povesti. Acolo, unde şedeam pe patul meu, sprijinit de doi fraţi, mi se păru că vedeam în partea stângă mulţime de măscărici, ce nu semănau a oameni, cu obraji negri; şi negreala nu era la toţi la fel, ci la unii mai multă, la alţii mai puţină. Şi unii erau cu obraji schimonosiţi, alţii cu vânătăi la ochi, alţii însemnaţi cu sânge, având căutătură groaznică şi sălbatică, unii cu buze umflate, alţii cu buzele vinete, la unii buzele de sus, la alţii buzele de jos, aceştia, deci, veneau şi se apropiau de patul meu şi se nevoiau să mă ia de la voi, şi, văzându-vă că staţi împrejurul meu, mi se părea că nu-mi era prea mult frică şi că nu mă temeam de apropierea lor. Apoi, nu ştiu cum, am rămas fără voi şi singur şi am fost cuprins de dânşii şi au cutezat de m-au luat. Deci, unii mă trăgeau legat, înainte, alţii mă împingeau înapoi, unii de o parte, alţii de altă parte şi mă strângeau tare şi aşa m-au dus la o râpă foarte mare, lăţimea ei nu era mai mult decât o aruncătură de piatră, iar adâncimea, până la tartar, şi mă trăgeau cu sila la acea râpă. Şi era către râpă o cărăruie foarte îngustă, atât cât nici o urmă de picior nu încăpea. Deci, pe acea cărăruie strâmtă mă trăgeau şi eu mă lăsam tot spre partea dreaptă, de mă cumpăneam ca nu cumva să scap, să cad în acea prăpastie adâncă peste seamă. Şi, în prăpastie se vedea un râu, care curgea cu mari căderi, sunând. Deci, trecând cu multă groază acea cărăruie strâmtă, se făcea că mergeam spre partea răsăritului, şi am aflat o poartă mare, deschisă, la capătul prăpastiei. Acolo şedea un om mare, ca un uriaş negru şi groaznic la chip, ai cărui ochi erau strâmbaţi şi foarte mari şi sângeraţi şi lăsa dintr-înşii pară de foc multă şi fum din nări; iar limba lui spânzura afară din gură de un cot, iar mâna lui cea dreaptă era uscată de tot, iar cealaltă era umflată, ca un stâlp gol, şi foarte întinsă. Şi cu aceasta apuca pe cei osândiţi de-i arunca în acea prăpastie. Şi strigau toţi câţi erau osândiţi în acea prăpastie: "Vai, vai!" Deci, apropiindu-mă eu de acel om înfricoşător şi groaznic, el strigă tare către cei ce mă duceau, zicând: "Acesta este prietenul meu, tinzându-şi mâna cu poftă să mă apuce". Iar eu, de frică înspăimântându-mă, mă cutremuram şi mă trăgeam înapoi şi îndată se arătară doi bărbaţi, precum i-ar fi trimis cineva, oameni bătrâni şi cuvioşi, care socoteam să fie Andrei şi Ioan, Sfinţii Apostoli, asemănându-i după chipul lor de pe sfintele icoane. Pe aceştia, văzându-i acel scârnav şi groaznic uriaş, îndată se trase şi se ascunse. Deci, luându-mă după aceşti doi bătrâni şi trecând prin porţile ce s-au zis mai sus, ca şi prin oraşul care era între porţi, am ieşit la un loc şes, unde erau nişte aşezări foarte frumoase şi, ajungând până la locul unde se sfârşea acea câmpie, am ieşit la o vale cu pajişte verde, a cărei frumuseţe şi daruri ce avea, este peste putinţă a le povesti, şi a le arăta prin cuvinte. Iar în mijlocul ei şedea un bătrân, om foarte luminat la faţă şi de cinste, având împrejurul lui mulţime de copii, ca nisipul mării. Atunci, pierindu-mi frica, întrebam cu smerenie pe cei ce mă purtau, cine este bătrânul acela? Şi ce era acea mulţime nenumărată, dimprejurul lui? Şi ei ziseră: "Acesta este Avraam şi sânul lui Avraam de care ai auzit." Şi îndată, ducându-mă ei, mă închinai cu plecăciune şi sărutai pe acel ce ziceau ei că este Avraam. Şi iarăşi, mergând noi mai înainte şi sfârşind calea, am aflat o livadă foarte mare de măslini, în care, precum mi se părea, erau mai mulţi pomi decât stelele cerului. Şi la fiecare pom era un cort şi un pat sub cort şi pe fiecare pat era un om, între care am cunoscut pe mulţi din cei ce se aflau la curtea împărătească şi pe mulţi din oraş, şi pe unii din ţărani, încă şi pe unii din ai mănăstirii noastre. Şi aceştia, pe care i-am cunoscut, sunt toţi morţi de mai multă vreme. Deci, gândind eu ca să întreb ce era livada aceea de măslini, aşa de mare şi minunată, bătrânii, chiar înainte de întrebarea mea, au zis: "Te întrebi, ce este această mare şi preaînfrumuseţată livadă de măslini? Şi ce sunt acestea toate câte sunt într-însa? Acestea sunt cele pe care le auzi: "Multe lăcaşuri sunt la Tine, Doamne, împărţite tuturor după vrednicie, după măsura bunătăţilor". Iar, după acea livadă de măslini, era o cetate, a cărei frumuseţe, şi felurime de culori, încheietura şi tocmirea zidurilor, este cu neputinţă cuiva a le povesti. Însă, erau douăsprezece caturi împrejurul întregului zid, ca douăsprezece brâie, împodobite cu cele douăsprezece pietre scumpe. Şi fiecare brâu din acestea era întreg făcut dintr-o piatră şi fiecare brâu îşi făcea înconjurarea sa; şi ce trebuie să spun, este netezitura zidului, bună alcătuire şi tocmirea ce era în toate. Şi în zidul acela erau porţi cu amestecătură de aur şi de argint. Şi de la porţi înlăuntru era pardoseală de aur şi casă de aur, cu scaune de aur şi cu mese de aur şi toată cetatea era plină de lumină nepovestită, plină de mireasmă, plină de bucurie, prin care trecând, n-am văzut nici om, nici vită, nici pasăre zburătoare, nici alt nimic din câte se mişcă pe pământ şi în văzduh. Iar către marginile cetăţii aceleia erau zidite curţi minunate, împărăteşti. Şi la intrarea curţilor era o încăpere lungă, cât ai azvârli cu o piatră. Şi din marginea încăperii până la cealaltă margine, era întinsă o masă de marmură, înaltă cât se rezema omul şi plină de oaspeţi ce şedeau şi toată casa era plină de o lumină de nedescris, de bun miros şi de daruri. Iar în fundul încăperii era o scărişoară învârtită, ce ieşea într-un foişor foarte desfătător, care se vedea de la masă. De aici, plecând, se iviră dinafară doi tineri luminaţi la faţă ca fulgerul şi plini de toată strălucirea. Şi ziseră bătrânilor, celor ce mă ţineau: "Să stea şi acesta la masă". Şi îndată, cum ziseră, arătară şi locul la care bătrânii, aducându-mă, m-au aşezat, iar ei rămaseră de o parte. Şi tinerii intrară până în casa cea mai dinlăuntru, de la fereastra Soarelui. Şi, zăbovind ei, eu mă uitam şi luam aminte la masa aceea şi cunoşteam mulţi prieteni din cei ce şedeau şi din mireni şi din monahii cei din mănăstirea noastră, iar unii erau din cei ce se aflau la împărăţie. Deci, târziu, după aceea, venind iarăşi, acei tineri strigară pe cei doi bătrâni, zicându-le: "Ridicaţi-l pe acesta că mult îl plâng fiii lui cei duhovniceşti şi Împăratului i se făcu milă şi va să-l lase să petreacă în viaţă cu monahii şi ducându-l pe altă cale, luaţi în locul lui pe monahul Atanasie de la Traian. Şi îndată, luându-mă bătrânii, degrabă ieşirăm din boltă şi din cetate şi am mers pe altă cale, aflând şapte iezere pline de munci şi cu chinuri: unul era plin de întuneric, altul plin de foc, altul cu negură rău mirositoare, altul cu viermi şi altele cu tot felul de chinuri şi toate rău pline de mulţime, care plângea şi se tânguia cu jale.

Deci, trecând aceste iezere şi ajungând la un loc puţin mai înainte, am aflat pe bătrânul acela ce zicea că este Avraam şi, închinăciune făcându-i iarăşi, l-am sărutat. Iar el mi-a dat un pahar de aur plin de vin, mai dulce decât mierea şi trei bucăţi de pâine uscată, din care una am muiat-o în vin şi, precum mi se pare, am mâncat-o şi am băut şi vinul tot. Iar celelalte două bucăţi, pe care le ceream ieri, le-am băgat în sân. După aceea, peste puţin, iarăşi am mers la locul acela unde şedea uriaşul cel negru, ce era peste măsură de înfricoşător şi avea obrazul asemenea cu noaptea, care văzându-mă, scrâşnea cu dinţii asupra mea şi-mi zicea cu mânie şi cu amar: "De aici mi-ai scăpat, dar de acum înainte nu voi înceta a face tot felul de lucrături măiestre împotriva ta şi asupra mănăstirii tale. Până aici, fraţilor, au fost câte am cunoscut şi am ţinut minte de v-am spus. Iar cum mi-am venit în fire, nimic nu ştiu". Deci, trecând vedenia aceasta într-acest chip, îndată au trimis la mănăstirea lui Traian şi aflară pe monahul Atanasie mort şi-l scoteau afară pe o năsălie. Şi, întrebând când a murit, auziră: "A murit ieri, pe la al noulea ceas, în ziua în care a văzut părintele Cosma vedenia şi şi-a venit în fire." Deci, peste scurtă vreme, aceste două mânăstiri s-au făcut una, fiind aproape una de alta, şi, până în ziua de astăzi, se cârmuiesc de acelaşi egumen. Şi, părintele Cosma, ce a avut această vedenie, ocârmuind treizeci de ani amândouă mănăstirile, a sporit mult aceste mânăstiri, atât cu viaţa cea plăcută lui Dumnezeu a monahilor, cât şi cu prinoasele venite din toate părţile, toată îndestularea având, pentru hrana lor şi a săracilor. Întru slava iubitorului de oameni Dumnezeului nostru. Amin.

 

 Întru aceastã zi, cuvânt al Sfântului Andrei, despre furul de morminte.

       În Constantinopol a murit fiica unui dregător, care îşi petrecuse viaţa sa în feciorie curată. Iar când murea, a rugat pe tatăl său ca să o îngroape pe ea înaintea cetăţii, la casa de săraci ce era în via lor. Şi dacă a adormit, luând-o, au dus-o la acel loc şi au îngropat-o după obiceiul creştinesc. Şi, într-aceea era un fur de morminte care, dezgropând pe morţi, dezbrăca hainele de pe dânşii. Acela, stând pe drum, pândea unde vor îngropa pe acea fecioară. Şi, cunoscând mormântul ei, a gândit că, ducându-se noaptea, să o dezgroape şi să ia de pe dânsa îmbrăcămintea. Deci, s-a întâmplat că mergea într-acolo Sfântul Andrei, făcând el pentru Hristos, obişnuitul său mare zel. Şi, cum l-a văzut pe acel fur de morminte, a cunoscut cu duhul gândul lui cel rău, şi, vrând să-l abată pe el de la acel lucru, căutând spre dânsul cu chip sălbatic, ca şi cum s-ar fi mâniat, i-a zis: "Aşa grăieşte duhul judecăţii, către cel ce răpeşte hainele celor ce zac în morminte: "De acum tu nu vei mai vedea soarele, de acum tu nu vei mai vedea ziua, nici faţă omenească, pentru că se vor închide uşile casei tale şi mai mult nu se vor deschide, se va întuneca ţie ziua şi nu se va lumina în veci!" Iar el, auzind aceasta, n-a înţeles ce grăieşte Sfântul şi, neluând în seamă cele zise, s-a dus. Dar Sfântul a zis către el: "Deci pleci? Nu fura, că mă jur pe Hristos, că de vei face aceasta, nu vei mai vedea soarele". Iar el, cunoscând ce i-a zis, a început a se mira, cum de îi ştie gândurile lui şi, întorcându-se către cel "nebun" pentru Hristos, a început a-i zice: "Cu adevărat eşti bolnav, îndrăcitule, şi grăieşti cele neştiute şi ascunse, din tulburarea demonului. Dar eu mă voi duce acolo ca să văd ce este adevărat din cuvintele tale." Iar Sfântul, sărind, a trecut alăturea. Apoi, ticălosul acela, făcându-se seară, a aflat vreme prielnică, şi, ducându-se, a prăvălit piatra de pe mormânt şi a intrat într-însul şi mai întâi a luat haina cea mai de deasupra şi toată podoaba, că de mult preţ era; şi, după ce a luat toate, a vrut să plece. Apoi, i-a zis lui gândul: "Foarte bună este şi cămaşa; să o iei şi pe ea!". Şi, luând cămaşa de pe fecioară, i-a lăsat trupul gol şi vroia să iasă. Iar fecioara, moartă fiind, din porunca lui Dumnezeu şi-a ridicat mâna sa cea dreaptă şi l-a lovit pe el peste obraz şi îndată au orbit ochii lui. Şi, înspăimântându-se, ticălosul a început a tremura, încât, de frica aceea începuseră a i se muta fălcile şi dinţii, genunchii şi toate oasele. Şi, deschizându-şi gura sa, fecioara cea moartă a grăit către dânsul aşa: "Ticălosule, nu te-ai temut de Dumnezeu? Nici n-ai gândit că şi tu eşti om? Se cădea ţie să te ruşinezi de goliciunea feciorească şi destul îţi era ce mai întâi ai luat, iar cămaşa să o fi lăsat pe trupul meu gol. Dar nu m-ai miluit şi cumplit om te-ai arătat mie şi ai gândit să mă faci de râs, la a doua venire a Domnului, tuturor sfintelor fecioare. Deci, acum, eu te voi face să nu mai furi niciodată, ca să ştii că viu este Dumnezeu Iisus Hristos, că după moarte este judecată, răsplătire şi pedeapsă. "Şi, aceasta zicându-i, fecioară s-a sculat şi, luându-şi cămaşa, s-a îmbrăcat şi, punându-şi pe sine toate podoabele şi hainele, s-a culcat şi a zis: "Tu Doamne, pe mine una spre nădejde m-ai sălăşuit." Şi aşa, cu pace, a adormit. Iar ticălosul acela abia a putut ieşi din mormânt şi, aflând gardul viei, a ieşit la calea ce era aproape şi aşa, cercând cu mâinile pe gard, a mers la poarta cetăţii. Iar celor ce-l întrebau pricina orbirii lui, el altfel de cum fusese le spunea toate. Dar, mai pe urmă, le-a spus toate, pe rând, unui prieten al său. Şi de atunci a început a cere milostenie şi aşa se hrănea. Iar odată, şezând singur, îşi zicea lui însuşi: "Blestemat să fii, gâtule, că pentru tine am luat orbirea aceasta." Şi iarăşi zicea: "Cel ce-şi hrăneşte pântecele său să muncească şi să nu fure, ca să-l hrănească." Şi îşi aducea aminte de Sfântul Andrei şi se mira că a văzut dinainte şi i-a proorocit toate cele ce aveau să i se întâmple lui. Şi mulţi din vremea aceea, auzind această minune, s-au lepădat de lucrul satanei şi s-au făcut mai buni cu faptele şi cu obiceiul, pentru Hristos Iisus Domnul nostru, Căruia Se cuvine slava, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Sursa:

http://www.ortodoxism.ro/proloagele/octombrie/Proloage05Oct.shtml;

http://www.e-icoane.ro/index.php?categoryid=41&p2000_sectionid=27&p2000_imageid=1192