Proloagele din 3 decembrie

Luna decembrie în 3 zile: Pomenirea Sfântului Prooroc Sofonie (+c. 610 i.Hr.).

Sfântul Prooroc Sofonie era din muntele Savarata, din seminţia lui Simeon. Pe tatăl său îl chema Husia, pe unchiul său Godolia, iar pe strămoşii săi Amorin şi Ezechia. Şi a fost, după numele lui, văzător şi cunoscător al tainelor lui Dumnezeu, că, avand mintea sa totdeauna curată, îndeletnicindu-se întru gândirea lui Dumnezeu şi pe Unul Dumnezeu văzându-L, s-a învrednicit dumnezeieştilor descoperiri şi a cunoscut multe taine, care aveau să fie arătate în zilele cele mai de pe urmă şi le-a spus mai înainte de împlinirea lor. Că a proorocit pustiirea Ierusalimului şi răzvrătirea şi risipirea iudeilor şi venirea lui Hristos şi întoarcerea la credinţă a păgânilor. A trăit cu şase sute de ani înainte de Mântuitorul. Ne-a rămas de la el o carte, în Vechiul Testament, în care se află proorocia sa despre "Ziua mâniei lui Dumnezeu", Stăpânul lumii adică, de ziua când Dumnezeu va judeca şi va pedepsi păcatele tuturor oamenilor din lume, pregătindu-şi astfel "mica rămaşiţă", din care va creşte poporul lui Mesia. Iar "Ziua mâniei Domnului" este aproape. Deci, murind, a fost îngropat şi s-a adăugat la părinţii lui, aşteptând învierea cea de obşte a tuturor.

Întru această zi, pomenirea Cuviosului Părintelui nostru Teodul, ce a fost eparh.

Acesta a trăit pe vremea lui Teodosie cel Mare (379-395), fiind de bun neam şi având dregătoria de căpetenie a pretorilor. Şi deşi avea femeie legitimă, petrecea însă viaţă neprihănită. Deci, văzând răpirile şi jefuirile ce le făceau, cei de pe lângă împăratul şi-a lepădat dregătoria ce avea şi, fiindcă i-a murit şi femeia, şi-a împărţit la săraci toată averea sa, care era ca la cinci sute cincizeci de litre de aur. Şi, sculându-se din Constantinopol s-a dus la Edesa unde, făcându-se monah, s-a suit pe un stâlp, pe care a stat treizeci de ani. Şi acolo s-a învrednicit dumnezeieştilor doriri. Că nu se hrănea cu mâncare obişnuită, ci numai, în fiecare Duminică, se împărtăşea cu Trupul şi Sângele Domnului nostru Iisus Hristos. Şi mânca şi din anafură, iar altceva nimic. Deci, oarecând, fiind el supărat de gânduri, se ruga lui Dumnezu ca să-i arate cu cine este asemenea la fapta bună. Şi, a auzit glas dumnezeiesc, zicându-i că este asemenea cu Cornilie măscăriciul, care se numea şi Pandur şi locuia în Damasc. Această asemănare nu puţină tulburare a pricinuit Cuviosului, din ispitirea cu adevărat a diavolului, vrăjmaşul sufletelor noastre. Şi, sculându-se s-a dus la Damasc şi, aflând pe pomenitul Cornilie, a căzut la picioarele lui, vrând să afle vieţuirea lui. Iar Cornilie zicea că este om păcătos şi că nu are nici o faptă bună. Deci, fiindcă bătrânul cu stăruinţă îl ruga pe el, pentru aceasta, silit fiind, i-a spus: "Eu, părinte, din tânăra mea vârstă, adunându-mă cu măscăricii şi cu juctorii, îmi câştigam cele de nevoie spre vieţuire, prin defăimatul acesta meşteşug. Însă, în sfârşit, venind în gândirea multelor mele păcate şi cugetând la răsplătirile Judecăţii ce va să fie, m-am lăsat din obişnuitele mele răutaţi şi mă îndeletnicesc după putinţă, spre viaţa curată şi spre milostenie către săraci; şi acestea doar ştiu despre mine." Şi fiindcă bătrânul stăruia iarăşi, rugându-l şi jurându-l pe el ca sa-i spună şi pe celelalte ale lui fapte bune, i-a răspuns Cornilie: "Cu puţină vreme mai înainte, Părinte Sfinte, o femeie de bun neam, strălucită cu slava şi cu bogaţia şi cu întreaga înţelepciune, s-a însoţit prin nuntă cu un bărbat, care, fiind cu totul desfrânat, a cheltuit nu numai averea femeii, ci şi pe a sa. Încă şi alţi mulţi bani s-a împrumutat şi i-a pierdut. Şi, fiind aruncat în închisoare, a pricinuit femeii sale nemângâiată supărare. Aceasta, văzând pe ticălosul ei bărbat că se primejduieşte să moară de foame în închisoare şi, neavând ce face, cu ruşine, a început a cere. Şi nu numai aceasta, ci ca o cumpănă, era aproape să cadă şi în desfrânare, fiind ea foarte frumoasă. Deci, pe aceasta eu întâmpinându-o şi, aflănd princina pentru care ea se poartă încoace şi încolo, m-am mâhnit din inimă şi, lăcrimând, am zis către dânsa: "Câtă datorie ai, o, femeie? Iar ea a răspuns: Patru sute de nomisme, domnule al meu. Deci, eu, socotindu-mi lucrurile mele, am aflat că am două sute şi treizeci de nomisme şi, fiindcă aceştia nu ajungeau spre plata a toată datoria, am vândut şi oarecare podoabe ce aveam şi straiele cele mai bune. Şi aşa, făcând suma de patru sute de nomisme, i-am dat în mâinile femeii, zicându-i: "Ia aceşti bani, femeie şi, ducându-te cu pace, slobozeşte pe bărbatul tău din închisoare, rugându-te din toată inima către Iubitorul de oameni Dumnezeu, ca să-mi fie milostiv în ziua Judecăţii." Acestea auzindu-le Teodul şi foarte mult minunându-se, mulţumind lui Dumnezeu, iarăşi s-a întors şi s-a suit pe stâlp. Şi trăind încă puţină vreme după aceasta, cu bună nădejde s-a mutat către Domnul.

Întru această zi, pomenirea Preacuviosului Părintelui nostru Ioan Tăcutul, Episcopul Coloniei (+558).

În al patrulea an al împărăţiei lui Marcian (450-457), dreptcredinciosul imparat, adica in anii patru sute cincizeci si patru, s-a nascut acest Sfant, Parintele nostru Ioan, in Nicopolea Armeniei. Si, invatand Sfintele Scripturi, dupa ce au murit parintii sai si-a impartit averea la saraci si zidind o biserica cu hramul Prea Sfintei Nascatoare de Dumnezeu, traia in liniste acolo, impreuna cu alti zece monahi. Deci, fiindca s-a facut vestit pentru fapta sa buna, a fost hirotonit episcop al Coloniei. Iar dupa ce, timp de noua ani si-a asezat lucrurile eparhiei sale si a savarsit cele ce avea in gandul sau, a trecut marea, catre Ierusalim si, ajungand la Sfintele Locuri si, inchinandu-se, s-a dus in lavra Sfantului Sava. Deci l-a primit pe el Sfantul Sava, fara a-l cunoaste cine este, fiindca nu i-a descoperit Dumnezeu si vrand ca sa cerce el ascultarea si rabdarea lui, l-a pus pe el mai intai la arhondaric, iar dupa aceea la bucatarie. Si, fiindca la amandoua aceste ascultari s-a aratat vrednic, pentru aceasta i-a poruncit lui ca, in celelalte cinci zile ale saptamanii, sa traiasca in liniste, intr-o chilie osebita, fara sa-l vada cineva si fara sa manance sau sa bea ceva. Iar sambata si Duminica l-a oranduit pe el sa mearga la obstestile slujbe ca sa cante impreuna si sa manance impreuna cu ceilalti frati. Deci, vazandu-l pe el marele Sava ca sporeste dupa Dumnezeu, s-a dus impreuna cu el la preasfintitul patriarh al Ierusalimului, Ilie, rugandu-l sa-l cinsteasca pe Ioan cu vrednicia protiei. Iar Ioan a zis catre patriarh: "Lasa putin, stapane, ca trebuie, mai intai, sa cunosti faptele mele si, dupa aceea, de voi fi vrednic de preotie, fa ceea ce ti se va parea tie." Deci, mergand amandoi deosebi, s-a aruncat pe sine Cuviosul la picioarele patriarhului, rugandu-l pe el ca sa nu arate nimanui ceea ce ii va spune. Iar patriarhul s-a invoit cu aceasta, socotind ca are sa auda vreo fapta necuvioasa. Iar, dupa ce a auzit el ca a fost episcop al Coloniei, s-a inspaimantat si a zis catre fericitul Sava: "Nu-l supara pe el mai mult, pentru preotie, ca Ioan nu se face preot". Acest Cuvios, umbland odata pe cale si ostenind, a lesinat. Dupa aceea, facand, rugaciune, a fost rapit in vazduh si s-a aflat in chilia sa, care era la cinci mile departe de locul acela. Candva, au venit persi si au surpat chiliile celorlalti monahi; apoi, mergand si la chilia Cuviosului acestuia, ca sa faca asemenea, s-a aratat acolo pe neasteptate un leu, care a gonit pe barbari si chilia Cuviosului s-a pazit nevatamata. Un crestin dreptslavitor a mers candva la Sfantul, luand cu sine si pe un altul raucredincios, adica, pe un monifizit si, cerand crestinul ca sa dea Cuviosul binecuvantare amandoura, a zis Cuviosul: "Tie, ca unui drept-credincios, iti dau blagoslovenia mea, iar celuilalt nu-i dau blagoslovenia mea pana nu se va intoarce de la eresul lui Sever". Acestea auzindu-le dreptslavitorul acela s-a inspaimantat de darul Sfantului de mai-nainte cunostinta. Iar monofizitul cel raucredincios a cazut jos si a lesinat. Apoi, tarziu, viindu-si in sine, a cazut la picioarele Cuviosului, rugandu-l sa-l invete ce sa faca. Iara Sfantul, ridicandu-l pe el in sus si invatandu-l cele cuvenite, l-a induplecat sa dea anatemei toate felurile de eresuri si pe acesta al lui Sever monofizitul, de care era stapanit si sa se apropie de soborniceasca Biserica si inaintea tuturor sa faca aceasta anatematizare si, asa, sa ramana nedespartit de Biserica lui Hristos. Deci, dupa ce a zis acestea, i-a binecuvantat pe amandoi si sarutandu-i cu sarutare sfanta si facand rugaciune pentru ei, i-a trimis pe amandoi la casele lor, bucurandu-se. Preacuviosul Ioan a fost sfintit episcop, cand era de douazeci si opt de ani si pe scaunul sau a stralucit zece ani. Iar in pustiul Ruva a facut nevointa sase ani, in lavra Sfantului Sava, doisprezece ani, iar in pustie, ani patruzeci si opt. Deci, toti anii vietii sale au fost o suta patru. Si asa a adormit in Domnul, de trei ori fericitul.

Întru această zi, cuvânt al Cuviosului Părintelui nostru Arsenie, pentru lucrurile omeneşti.

A zis ava Daniil, ucenicul Sfântului Arsenie, că le spunea lor Părintele Arsenie, ca despre un oarecare, grăind (însă el însuşi era acela) că, singur şezând el în chilie, a auzit un glas, zicându-i: "Vino ca să-ţi arăt ţie lucrurile cele omeneşti ! Deci, sculându-se, a ieşit la un loc oarecare şi i-a arătat lui Îngerul Domnului, acolo, pe un arap care tăia lemne şi care, făcând o sarcină grea, încerca să o ducă şi nu putea. Deci, în loc ca să mai ia din sarcină şi să lepede, ca să o poată ridica şi să o ducă, el, dimpotrivă, ducându-se, mai tăia alte lemne şi mai adăuga, punându-le peste sarcină şi aceasta încă de mai multe ori o făcea. Apoi, i-a arătat lui pe un om care sta la un puţ şi scotea apă dintr-însul şi o turna într-o cadă crăpată, încât dintr-însa apa iarăşi curgea înapoi în puţ. Şi i-a zis lui îngerul: "Aşteaptă puţin şi-ţi voi arăta ţie alt lucru". Şi a văzut doi oameni călări pe cai, care voiau să treacă prin uşa unei biserici, ducând o bârnă în curmeziş, dar nu puteau să intre. Cel ce tăia lemne este acela ce petrece întru multe păcate şi, în loc de pocăinţă, alte fărădelegi adăuga peste cele dintâi. Iar cel ce scotea apa aceea este omul care face fapte bune, iar de păcate nu se părăseşte, nici se lasă şi pentru aceasta îşi pierde plata sa, cea de la Dumnezeu. Cei cu bârna sunt cei ce fac faptele cele bune cu mândrie şi nu voiesc să umble pe calea duhovnicească cea smerită; şi, de aceea rămân afară de Împărăţia lui Dumnezeu. Deci, se cuvine fiecăruia ca, în curăţenie să-şi câştige faptele bune, ca nu în zadar să se ostenească. Dumnezeului nostru, slavă, acum şi pururea şi în vecii vecilor ! Amin.

Sursa: ortodoxism.ro, e-icoane.ro, calendar-ortodox.ro