Acest Sfânt Arhistrateg Gavriil este unul din cei şapte domni mari ai oştilor cereşti, care, de la început, se trimiteau de Dumnezeu pe pământ şi făceau tot binele firii omeneşti. Când fugise Moisi, de la Faraon, în pustie, tradiţia spune că Gavriil este cel care-l învăţa să scrie cărţile Facerii, despre cele dintâi neamuri şi timpuri, începând de la zidirea lumii. Apoi, iarăşi, tot marele Gavriil s-a arătat lui Zaharia, pe când slujea în Sfânta Sfintelor, vestindu-i naşterea, din cea stearpă, a Înaintemergătorului şi zicându-i: "Ia aminte, eu sunt cel ce bine îţi vestesc cuvântul adevărului şi împart bucuria neamului omenesc." Şi, iarăşi, acelaşi Arhanghel Gavriil a fost trimis în cetatea Nazaret, către Fecioara Maria, binevestindu-i ei Întruparea Fiului lui Dumnezeu. Care avea să vină şi să mântuiască lumea. Pentru aceea, dar, acum îi facem soborul acestui mare Arhanghel Gavriil şi cu bucurie îl prăznuim, mulţumindu-i pentru marea lui facere de bine adusă neamului omenesc, şi pentru aripa ocrotitoare a rugăciunilor lui, pentru noi, pe care neîncetat le înalţă către Dumnezeu Cel întrupat, pe Care necontenit Îl slujeşte. Dumnezeului nostru, slavă !
ce a fost egumen în mănăstirea Trighia (sec. IX).
Ştefan Mărturisitorul, cuviosul lui Hristos, a trăit în anii împăratului Leon Armeanul (813-820) şi, iubind din tinereţe viaţa pustnicească, s-a înfrumuseţat cu toate faptele bune şi a fost egumen al Mănăstirii Trighiei, după rugămintea monahilor, celor de acolo. Şi, pe mulţi, cu învăţătura sa, i-a sfătuit să vieţuiască spre plăcerea lui Dumnezeu şi, întru curăţie, să petreacă. După aceea, rău credinciosul împărat, începând a surpa cinstitele şi Sfintele icoane şi gonire cumplită ridicând împotriva dreptcredincioşilor, a chemat pe Cuviosul Ştefan şi-l silea pe el să se lepede de închinarea Sfintelor Icoane şi să iscălească, cu mâna sa, împotriva dreptei credinţe, lupta pentru surparea icoanelor. Dar, Cuviosul, nu numai să facă aceasta n-a primit, ci şi pe împăratul l-a ocărât, numindu-l pe ele păgân şi străin de adevărata credinţă. Deci, a fost chinuit mult, cu bătăi şi cu legături, în temniţă; apoi trimiţându-l în surghiun şi în rele pătimiri şi cu dureri fiind chinuit, a trecut către Hristos Dumnezeu, pentru Care multe nevoinţe a îndurat şi chinuri a răbdat.
despre Malh monahul, cel robit de saracini.
Malh monahul, în tinereţea sa, a fost lucrător de pământ în satul Maroniei, care se află la treizeci de stadii de Antiohia Siriei. Era singurul fiu al părinţilor săi, care voiau să-l lase moştenitor al casei, şi-l sileau spre nuntă. Iar el le răspundea lor: "Vreau, mai bine, să fiu monah, decât mirean." Deci, tatăl, cu multe îngroziri, iar mama, cu îmbunări, îl sileau pe el spre însurătoare. Însă el a fugit pe ascuns, părăsind casa şi părinţii şi însurătoarea, pentru Dumnezeu. Şi, ducându-se în nişte locuri pustii, care sunt între Imma şi Veria, a aflat acolo o mânăstire cu monahi plăcuţi lui Dumnezeu şi s-a supus la învăţătura acelora, deprinzându-se întru monahiceştile nevoinţe, şi, cu osteneli şi cu postiri, omorându-şi, întru sine, patimile trupeşti. Iar, după mulţi ani, i-a venit lui un gând, ca să se ducă în patria sa, să-şi mângâie mama, fiind văduvă, că auzise de moartea tatălui său. Şi gândea să-şi vândă averile sale şi pe unele să le împartă la săraci, pe altele la mânăstiri, iar pe unele să le ţină, spre a sa trebuinţă. Şi, înştiinţându-se de acea socoteală, egumenul lui, a început să ridice glasul asupra lui, spunându-i că aceasta este ispită diavolească şi, sub chipul cel de lucru bun, este meşteşugirea vechiului vrăjmaş, că aceasta zicea el, este ceea ce zice Scriptura: "Câinele s-a întors la spurcăciunea sa." Întru acest chip mulţi monahi s-au amăgit, pentru că diavolul niciodată nu se luptă pe faţă cu cineva. Şi punea egumenul, înaintea lui Malh, multe feluri de istorii din cărţi Întâi, aducându-i aminte de Adam şi Eva, care, prin nădejdea îndumnezeirii, s-au împiedicat de diavolul şi au pierdut Raiul. Şi, egumenul neputând să-l plece pe el, a căzut la picioarele sale, rugându-l să nu-şi lase pe duhovniceştii lui fraţi, nici să nu se piardă pe sine singur, nici punând mâna pe plug, să nu caute înapoi. Iar Malh, neascultând, cât de puţin, pe egumen, s-a dus din mânăstire. Şi l-a petrecut pe el egumenul cu lacrimi, ca pe un mort la îngropare; şi depărtându-se de dânsul, i-a zis lui cel mai de pe urmă cuvânt: "Te văd pe tine, fiule, cu semnul satanei însemnat, pricinile despărţirii tale de noi, acum, nu le mai întreb, răspunsurile tale eu nu le primesc. Dar, oaia cea ieşită din ogradă, se face îndată mâncare lupilor." Şi aşa s-au despărţit, iar Malh s-a dus în calea sa. Şi nu departe de pustia aceea, era un drum mare de obşte, care mergea de la Veria la Edesa, spre care, adeseori, năvăleau saracinii. Deci, călătorii care voiau să meargă pe acolo se adunau împreună mai mulţi, că, de s-ar fi întâmplat să vină saracinii, aceştia să nu-i atace, din cauza mulţimii. Şi, era Malh cu nişte călători, ce se adunaseră, ca la şaptezeci, între care erau şi câteva femei. Şi, mergând ei toţi pe calea aceea, iată, deodată, mulţime de ismailiteni, înfricoşători la chip, pe jumătate goi, s-au ivit întrarmaţi ca la război şi, sărind asupra acelor călători, i-au prins pe toţi, până la unul, împreună cu Malh, şi i-au dus în robie. Atunci Malh şi-a cunoscut gândul său zadarnic şi amăgirea vrăjmaşului şi se căia că, neascultând sfatul egumenului, s-a despărţit de duhovniceasca însoţire şi s-a lipit de mireneasca tovărăşie, prin care a căzut în robia barbarilor. Dar, acum căinţa aceea nu mai era la bună vreme, fiindcă cel ce voise să fie moştenitor averilor părinteşti, el însuşi a rămas rob la saracini. Deci, când şi-au împărţit aceia robii, Malh monahul, împreună cu o oarecare femeie, au venit, ca parte, unui arap, care punându-i pe amândoi pe o cămilă cu pas de călătorie grabnică. Malh cu femeia şedeau pe dânsa şi se ţineau unul de altul, ca să nu cadă; şi, aşa, în calea aceea, au alergat. Iar hrana lor, pe cale, era carne nefiartă, iar băutura, lapte de cămilă. Şi, după trecerea căii celei lungi, prin pustia aceea, şi peste un oarecare râu mare, au ajuns saracinii la locurile lor. Acolo, arapul, ducând pe robii săi la femeia sa, le-a poruncit să se închine la femeia lui şi la copiii lor, după obiceiul saracinilor. Deci, plecându-şi grumajii Malh şi cea împreună robită cu sine, s-au închinat stăpânei lor. Iar aceea l-a pus pe Malh în slujba casei: să aducă apă, să măture gunoiul, încă şi alte slujbe mai grele să le facă. Şi slujea Malh, pentru neascultarea de părinţi, avându-şi schimbat chipul monahicesc, umblând gol, după obiceiul ţării aceleia, în care, pentru arşiţa soarelui cea mare, abia îşi acoperea acele părţi ale trupului, pe care se cădea să le acopere. I s-a poruncit, după aceea, ca să pască oile în pustie, unde avea o singură răcorire şi mângâiere în necazurile sale, că, adică, fiind în singurătate cu oile, rareori îşi vedea pe stăpâni şi pe cei împreună robi, şi gândea la Sfântul Iacov şi la Moise, care, oarecând, au păscut în pustie turmele. Şi se hrănea cu brânză şi cu lapte şi se ruga, cântând psalmii pe care îi învăţase în mânăstire şi cu care, în robia sa, se veselea, mulţumind judecăţilor lui Dumnezeu, că viaţa monahicească, pe care era să o piardă în patria sa, o află pe ea, acum în pustie. Însă negrăite sunt meşteşugirile diavolului în tot locul, că şi acolo, întru o viaţă ca aceea, Malh a fost aflat de pizmaşul său, precum îndată vom auzi. Deci, arapul acela văzând pe robul său Malh slujindu-i lui întru toate cu osârdie şi cu credinţă şi văzând că i se înmulţiseră dobitoacele sale, gândea în ce chip să-i facă lui răsplătire pentru acea credincioasă slujbă a lui; şi a socotit să-i dea lui Malh de soţie pe femeia cea robită, care, cu dânsul, pe aceeaşi cămilă fusese adusă. Şi, chemând pe Malh, i-a grăit lui despre dânsa, ca să o ia de soţie. Şi acesta, nevrând, i-a spus lui că este creştin şi că nu i se cade să ia de soţie o femeie care are bărbat viu, că şi bărbatul ei era dus rob la alt stăpân. Dar arapul, mâniindu-se, şi-a scos sabia şi sta să lovească; şi, de n-ar fi alergat Malh ca să se apuce cu mâinile de grumajii aceleia, l-ar fi tăiat stăpânul lui în acel loc. Deci, după ce a sosit noaptea, a luat monahul pe femeia aceea în peştera sa. Şi ce a fost între dânşii acolo, însuşi fericitul Malh a mărturisit, mai pe urmă, aşa: "Mâhnire a fost asupra mea, în loc de veselie, şi întristare, în loc de mângâiere. Că ne îngreţoşam unul pe altul şi unul altuia nu îndrăzneam să ne zicem nimic. Atunci, cu adevărat, mi-am cunoscut robia şi, căzând la pământ, am început a plânge pentru călugăria mea, cea atât de năpraznic primejduită. Şi, plângând, ziceam aşa: "Până la aceasta m-au adus păcatele mele, să-mi pierd neprihănirea mea şi să fiu bărbat unui femeie străine. Ce mi-a folosit mie că am lăsat, pentru Dumnezeu, în tinereţile mele, casa, părinţii şi însurătoarea, dacă voi face acum, ceea ce, la început, de bună voia mea, am trecut cu vederea? Să rabd toate acestea, numai pentru că, petrecând în mânăstire oarecând, am dorit iarăşi să văd cetatea mea. Ce să facem, o, suflete al meu? Oare vom pieri, ori vom birui? Oare să aşteptăm mâna lui Dumnezeu cea ajutătoare, ori cu a noastră sabie să ne ucidem? Întoarce sabia ta, spre tine, o, suflete! Că ţi se cade ţie să te temi, mai mult de moartea sufletului, decât de moartea trupului, că şi curata neprihănire este mucenicie." Acestea zicând şi ridicându-mă de la pământ, am luat sabia mea şi am întors vârful ei foarte ascuţit spre pieptul meu şi am zis către femeie: "Fii sănătoasă şi vie, o, femeie; iar pe mine, să mă ai, mai bine, mucenic mort, decât bărbat viu". Iar ea a căzut la picioarele mele, zicându-mi: "Cu Domnul nostru Iisus Hristos, şi în acest greu ceas, te jur pe tine şi te rog să nu-ţi verşi sângele tău pentru sufletul meu. Şi eu mi-am ales partea, că, şi de s-ar întoarce bărbatul meu, să-mi păzesc, până la sfârşit, curăţia la care m-am deprins în robia aceasta; şi, mai bine, doresc a muri, decât să o pierd. Eu aş fi dorit să mor, dacă ai fi cerut să te împreunezi cu mine. Deci, să mă ai de soţie a curăţiei şi să iubeşti unirea sufletească, încât stăpânii noştri să te socotească că-mi eşti bărbat şi numai Hristos să ştie că-mi eşti frate duhovnicesc. Şi aşa, stăpânii noştri, de ne vor vedea iubindu-ne întru noi cu înlesnire ne vor crede, părându-li-se că suntem în însoţire trupească." Iar eu, a zis Sfântul Malh, m-am înspăimântat şi m-am mirat de o minte întreagă ca a femeii aceleia şi am iubit-o pe ea şi am întărit cuvânt ca să petrecem împreună în curăţie, însă niciodată n-am privit spre trupul ei, nici n-am atins-o cu mâna pe dânsa, temându-mă să nu-mi pierd neprihănirea mea, în petrecerea cea paşnică cu dânsa." Într-o duhovnicească însoţire că aceea, Cuviosul Malh a petrecut zile multe cu acea femeie întreagă la minte şi se făcuseră prea iubiţi de stăpânii lor, care n-aveau nici o teamă de plecarea lor de la dânşii, pentru că uneori Malh, şi câte o lună întreagă nu mergea la casa stăpânilor săi, stând în pustie, ca un credincios păstor al turmei lui. După multă vreme a robiei sale, Malh Cuviosul, şezând odată singur în pustie şi nevăzând pe nimeni, decât numai cerul şi pământul, a început, în tăcerea lui, a-şi aduce aminte de petrecerea sa dinainte, când era în mânăstire cu monahii; şi mai ales îşi aducea aminte de faţa egumenului său, de la care învăţase Scriptura şi viaţa monahicească. Şi cugeta la cuvintele cu care fusese sfătuit de dânsul ca să nu despartă de obştea fraţilor. Şi, aducându-şi aminte de aceasta şi cugetând, a văzut înaintea să nişte furnici, mişcându-se într-un loc strâmt; unele duceau sarcini mai mari decât ele, altele trăgeau seminţe; unele scoteau pământul afară şi îşi făceau ca o apărare de ploaie, altele îşi găteau hrană pentru iarnă şi mărunţeau grăunţele cu gura, ca nu cumva, muindu-se, să încolţească şi să se prefacă în iarbă, iar altele scoteau afară pe morţii lor. Dar, ceea ce era mai de mirare, era că, atâta mulţime fiind, intrau şi ieşeau fără să se împiedice una pe alta, ci mai mult, dacă vedeau pe una ducând sarcină grea, altele îndată alergau şi o ajutau. Malh, privind la ele, şi-a adus aminte de cuvintele lui Solomon, care zice: "Mergi la furnică, o, leneşule, şi râvneşte, văzând căile ei, pentru că ea îşi găteşte în vremea secerişului multă hrană." Însă a gândit şi aceasta, că viaţa în mânăstire este asemenea furnicarului, unde slujesc toţi împreună şi nimeni nu are nimic al său, ci toate sunt de obşte. Şi a început a se întrista foarte în robia sa, suspinând şi dorind să-şi vadă mănăstirea lui şi să vieţuiască în chilia sa, ca mai înainte. Iar după ce s-a întors el la casa stăpânului său, mergând la bordeiul lui, l-a întâmpinat păruta lui femeie şi, văzându-l trist la faţă şi tulburat, l-a întrebat de ce este mâhnit. Malh i-a spus gândurile sale, iar ea îl sfătuia să fugă şi îl ruga să nu o lase nici pe ea, ci să o ia cu dânsul şi s-o dea la vreo mânăstire de fecioare. Deci, mult sfătuindu-se, au început a se pregăti de fugă, şoptind între dânşii, având nădejde, dar şi gânduri de frică. În turma pe care o păştea Malh erau doi ţapi mari, pe care i-a tăiat şi, din pielea lor, a făcut doi saci, iar carnea au uscat-o şi s-au pregătit de drum. Apoi, într-o seară târziu, având nădejdea în Dumnezeu, au luat sacii aceia şi carnea şi au plecat, alergând repede. Sosind la râul cel mare, care era departe ca la zece stadii de la casa arapului, au luat sacii, i-au legat tare şi s-au lăsat pe rău, încălecând pe ei, şi folosind picioarele ca pe nişte vâsle, au înotat, ajungând în partea cealaltă. Iar carnea pe care o aveau de drum, udându-se de apă, s-a afundat în râu, rămânând numai puţină, că abia numai trei zile puteau să le ajungă; şi au băut apa, pentru setea ce-i aştepta înainte. Şi s-au pornit în cale, mergând repede, fugind mai mult noaptea decât ziua, pe de o parte, de frica saracinilor, iar, pe de alta, pentru arşiţa soarelui, care ardea cumplit pe acolo; însă uneori şi ziua mergeau, deşi se ardeau de zăduf, şi se uitau înapoi adeseori, temându-se să nu-i gonească din urmă stăpânul lor. Iar, în a treia zi, mergând, s-au uitat înapoi şi au văzut de departe, doi saracini, după dânşii, călări pe două cămile, mergând repede. Şi au cunoscut, îndată, că este stăpânul lor, care, luându-le urma pe nisip, gonea după dânşii, şi s-au temut mult, înmărmurind ca nişte morţi şi aşteptând ca să-i ucidă arapul. Dar, după rânduiala lui Dumnezeu, au văzut, de-a dreapta lor, o peşteră adâncă, ce se întâmplase acolo, şi au intrat într-însa şi au stat de partea stângă, neintrând mai adânc, că se temeau ca, nu cumva, fugind de moarte, să cadă în altă moarte, fiindcă în nişte peşteri ca aceea se întâmpla de erau animale sălbatice, scorpii, sau alte jivine purtătoare de otravă. Deci, de amândouă părţile, adică, şi de stăpânul lor, care-i gonea, şi de primejdiile cele înfricoşătoare, ce se ascundeau în peşteră, temându-se, stăteau, tremurând, ca şi cum ar fi fost morţi, gândind numai la aceasta: "Dacă ne va ajuta Dumnezeu, vom scăpa de moarte, iar de ne va osândi pe noi, păcătoşii, apoi, îndată această peşteră ne va fi nouă mormânt." Deci, arapul ajungând, cu sluga, la peştera aceea şi, legându-şi cămilele una de alta, sta în uşa peşterii cu sabia, iar pe slugă a trimis-o în peşteră, ca să-i scoată afară pentru că voia ca, el însuşi, să-i taie pe amândoi. Deci, sluga aceea, intrând în peşteră ca la trei sau patru coţi, a trecut de ei, deoarece, intrând de la strălucirea soarelui la umbră, nu putea îndată să-i vadă, stând de aproape, dar ei vedeau pe sluga aceea, care striga: "Ieşiţi tâlharilor, ieşiţi la moarte, pentru ce zăboviţi? Ieşiţi, că vă aşteaptă stăpânul." Aşa strigând acela, îndată, alergând o leoaică din adâncimea peşterii, l-a apucat de grumaji şi omorându-l, l-a tras la culcuşul său. O, Doamne, cât este de mare purtarea Ta de grijă, pentru robii tăi şi cât de grabnic este ajutorul Tău, în cea mai de pe urmă primejdie! Aceasta o vedea şi Malh şi femeia, şi erau cu inima plină, dar şi de frică, pentru că văzuseră un vrăjmaş al lor pierind, fără ştirea celuilalt, care stătea înaintea uşii plin de mânie. Văzând că sluga zăboveşte în peşteră şi nici glasul lui nu se auzea, arapul a socotit că se împotrivesc doi împotriva unuia şi nemaiputând, de mânie, să aştepte mai mult, a intrat în peşteră cu sabia scoasă răcnind cu sălbăticie, ca o fiară cumplită. Iar leoaica, auzind glasul, a alergat asupra lui şi l-a prins, încă neajungând el la cei doi fugari şi, ucigându-l şi pe acela, l-a tras alături de celălalt, în culcuşul său. Un ajutor ca acela minunat şi neaşteptat al lui Dumnezeu văzând fericitul Malh, cu acea fericită femeie, au mulţumit milostivului Dumnezeu, Cel prea mare. Dar şi după bucuria aceea, încă le era frică să nu-i mănânce leoaica aceea şi pe dânşii, măcar că, mai cu voie le era lor, ca de fiară să piară, decât să cadă în mâinile oamenilor celor fără de omenie. Iar leoaica, luându-şi cu gura puiul său, a ieşit din peşteră. Şi ei, atunci mult timp tăcuţi şi văzând că leoaica nu se mai întoarce, au ieşit, ziua, acum, apunând. Şi au văzut cămilele stând aproape de peşteră, având pe dânsele pâine şi băutură şi, mâncând şi bând, s-au întărit şi s-au veselit, apoi, încălecând pe ele, s-au dus în calea lor, mulţumind lui Dumnezeu. Şi în zece zile, trecând pustia aceea, au sosit la oştile greceşti şi au spus tribunalului toate cele despre dânşii, iar tribunul i-a trimis la Sabin, ducele Mesopotamiei. Deci, ducele, cumpărând cămilele de la dânşii şi bine pregătindu-i pe ei de cale, i-a trimis, cu bucurie, unde voiau fiecare. Pe femeia aceea, Cuviosul Malh a dat-o într-o mânăstire de femei. Iar el s-a întors la al său locaş, din care a ieşit, unde a aflat mort pe egumenul, părintele său, şi a spus fraţilor toate cele ce i s-au întâmplat lui. Şi şedea în mânăstire, fără să iasă, sfătuind şi pe ceilalţi ca, niciodată, să nu treacă cu vederea pe egumen, nici să iasă din mânăstire. Şi aşa, vieţuind cealaltă vreme a vieţii sale, a plăcut Domnului şi a trecut la Domnul, lăsând, după dânsul, chip de întreagă înţelepciune, ca să ştie, şi cei mai de pe urmă, că, întreaga înţelepciune, nici de sabie, nici de pustietate, nici de fiare, nu se biruieşte. Că cel ce se dă pe sine lui Hristos, poate, după dreptate, muri cu trupul, dar, cu duhul, nu poate fi biruit, întărindu-l pe dânsul Hristos, Dumnezeul nostru. Căruia Se cuvine slava în veci ! Amin.
Sursa:
http://www.ortodoxism.ro/proloagele/martie/Proloage26Mar.shtml
http://www.calendar-ortodox.ro/luna/martie/martie26.htm
http://www.e-icoane.ro/index.php?categoryid=41&p2000_sectionid=20&p2000_imageid=1305
http://www.calendar-ortodox.ro/luna/martie/martie26.htm
http://www.e-icoane.ro/index.php?categoryid=41&p2000_sectionid=20&p2000_imageid=1305
http://www.doxologia.ro/sarbatoare/soborul-sfantului-arhanghel-gavriil-0
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu