Luna martie în 5 zile: pomenirea Sfântului
Cuviosului Mucenic Conon, cel din Isauria.
Acesta a trăit pe vremea Apostolilor și era din satul Vidania, din țara numită Isauria, fecior al lui Nestor și Nadia. Încă înainte de a veni el la credință, părinții săi, însurându-l cu o fecioară, numită Ana, Sfântul s-a învoit a petrece în curăție cu femeia sa, fiind și ea la un gând cu dânsul. Și, primind el credința și Sfântul Botez, la îndemnul Arhanghelului Mihail, atâta și-a umplut sufletul de sfintele învățături, încât a înduplecat pe soția și părinții lui să se boteze. Și, ducând o viață smerită de muncă și de înfrânare, Cuviosul Conon propovăduia fără încetare cuvântul lui Dumnezeu, încât a primit și darul facerii de minuni. Deci, cu râvna lui pentru răspândirea credinței și cu puterea făcătoare de minuni, cea dată lui, Sfântul Conon a adus la credința cea adevărată pe mulți închinători la idoli. Așa, voind odată poporul să aducă jertfă unui idol, ce era într-o peșteră din munte, Sfântul Conon a făcut pe demonul, ce era ascuns în chipul acela idolesc de piatră, să mărturisească singur că nu este el Dumnezeu. Iar poporul, auzind aceasta, într-un glas strigă: "Unul singur este Dumnezeu, Cel al lui Conon." Și s-au botezat toți, făcându-se închinători Domnului Hristos. Iar pătimirea fericitului Conon a fost așa: Pornindu-se prigoana împotriva creștinilor, poruncită de păgânul împărat de la Roma, Domiţian, a venit în Isauria, ca dregător, trimisul împărătesc Magnus, care a început a prinde pe creștini, silindu-i să se lepede de Hristos. Deci, în mulțimea de creștini, care au suferit atunci prigoana, s-a aflat și Sfântul Conon, care, dovedindu-se neclintit în credință, cu răbdare a suferit cumplite bătăi și schingiuiri de moarte. Dar locuitorii cetății, auzind câte pătimește Sfântul Conon, cel cunoscut și prețuit de ei, au alergat ca să-l izbăvească, iar pe Magnus, prinzându-l să-l ucidă. Deci, începând a se strânge poporul, Magnus a prins de veste și a fugit. Iar poporul, slobozind pe Sfântul și legând rănile lui, l-a dus la casa lui, unde a mai trăit doi ani, după aceea, cu pace, și s-a mutat la Domnul.
Sfântul Ierarh Nicolae Velimirovici, Episcop de Ohrida şi Jicea
Pentru noi, creştinii ortodocşi, Episcopul Nicolae Velimirovici (1880-1956) a fost şi este un om sfânt, un înger al pământului şi un om al cerului. A fost un neostenit predicator, astfel încât am putea să-l numim un „Gură de Aur al secolului XXI”. Sfântul Episcop Nicolae este un dar deosebit de la Dumnezeu pentru noi în vremea noastră şi trebuie primit de fiecare credincios după măsura şi rodirea credinţei sale, după înmulţirea faptelor creştineşti din viaţa lui. Episcopul Nicolae s-a născut la 23 decembrie 1880, de praznicul Sfântului Naum al Ohridei, din părinţi sârbi binecredincioşi, Dragomir şi Katarina Velimirovici, în satul Lelici. El este cel dintâi fiu şi a fost urmat de alţi opt copii, care au murit cu toţii în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Educaţia sa, începută în sânul familiei, a continuat la Mănăstirea Celie, el urmând, apoi, cursurile gimnaziului din Valievo. Încă de tânăr s-a arătat înzestrat cu o minte iscusită şi a dovedit o râvnă neostoită pentru învăţătură şi rugăciune. Adesea, în vacanţele de vară, Nicolae urca în clopotniţa catholiconului Mănăstirii Celie şi stătea acolo cât era ziua de lungă citind cărţi şi rugându-se. După ce a terminat clasa a şasea a gimnaziului din Valjevo, Nicolae s-a înscris pentru examenul de admitere la Academia Militară, însă nu a fost admis din motive medicale: doctorii au zis că este prea plăpând pentru o carieră militară. Cu siguranţă aceasta a fost voia dumnezeiască a Tatălui ceresc, Care a dorit ca Nicolae să meargă pe altă cale decât cea lumească. Nicolae s-a înscris pe urmă la Seminarul Sfântul Sava din Belgrad, unde a şi fost admis. În afară de disciplinele obişnuite, Nicolae a început să studieze cărţile scriitorilor faimoşi ai culturii europene: Shakespeare, Voltaire, Nietzsche, Marx, Puşkin, Tolstoi, Dostoievski şi alţii. Autorul său favorit era scriitorul muntenegrean Petru Njegoş. Când, la sfârşitul anilor de seminar, şi-a susţinut lucrarea despre viaţa şi gândirea lui Njegoş (în Mănăstirea Rakovica, 1902), i-a uimit cu cunoştinţele sale nu numai pe colegi, ci şi pe profesorii şi îndrumătorii săi. Datorită inteligenţei şi cunoştinţelor sale, precum şi activităţilor sale evanghelice, Nicolae a fost trimis să studieze în străinătate. Aici şi-a desăvârşit erudiţia. A studiat până şi spiritualitatea şi filosofia Indiei Antice. Nicolae a devenit un adevărat spirit renascentist, a cărei erudiţie şi profunzime de gândire erau recunoscute de toţi. În 1908, Nicolae şi-a susţinut teza de doctorat la Universitatea din Berna, având ca temă: „Credinţa în Învierea lui Hristos ca temelie a dogmelor Bisericii apostolice”. În anul următor, acest geniu autentic şi-a pregătit un alt doctorat în filosofie, la Oxford (Anglia), pentru ca în vara aceluiaş an să susţină cea de-a doua sa teză de doctorat la Universitatea din Geneva, cu tema: „Filosofia lui Berkeley”.
În 1909, vindecându-se în mod minunat de dizenterie, Nicolae hotărăşte să se călugărească, primind numele Sfântului Ierarh Nicolae. La 20 decembrie 1909, monahul Nicolae a fost hirotonit preot, iar la scurtă vreme, arhimandrit.
Odată cu începerea Primului Război Mondial, Părintele Nicolae a fost trimis într-o misiune diplomatică oficială în Anglia în încercarea de a obţine sprijinul guvernului englez pentru poporul sârb. Pe lângă ajutorul obţinut pentru ţara sa, Părintelui Nicolae i s-a acordat şi titlul de Doctor Honoris Causa la Universitatea Cambridge. În toată această perioadă, el nu şi-a încetat activitatea literară şi misionară, publicând numeroase articole şi tratate teologice, primind şi alte titluri onorifice (doctor în teologie la Universitatea din Glasgow, Scoţia). Spre sfârşitul verii lui 1915, Sfântul Nicolae şi-a continuat lucrarea misionară călătorind în Statele Unite. Această călătorie a fost providenţială pentru viitorul ierarh: un înger al Domnului i-a apărut în vis şi i-a descoperit că, într-o zi, se va întoarce în America şi va reorganiza comunităţile ortodoxe sârbe dispersate într-o episcopie sârbă pe pământ american, în deplină comuniune cu Biserica din patria mamă.
La 12 martie 1919, Sinodul Bisericii Ortodoxe Sârbe îl ridică pe Părintele Nicolae, în vârstă de 39 ani, la rangul de Episcop al Jicei, scaunul istoric al celui dintâi arhiepiscop al Serbiei, Sfântul Sava. Sfântul Episcop Nicolae a simţit că, pentru a ajunge la dragostea adevărată, e necesară credinţa adevărată. Această credinţă este jertfa supremă pentru un luptător autentic al credinţei ortodoxe a unui popor aflat în suferinţă, aşa cum a fost şi încă mai este în aceste vremuri poporul Bisericii Ortodoxe din Serbia. În 1921, Episcopul Nicolae a fost strămutat în Eparhia Ohridei şi Bitolei, pentru a uşura unirea dintre Biserica sârbă şi cea macedoneană. Fericitul Părinte a reuşit să îi unească pe sârbii şi macedonenii din aceste regiuni. Însă Episcopul Nicolae a fost chemat să ţină cuvântări în universităţi şi biserici din America, unde a propovăduit Ortodoxia, a strâns fonduri pentru ajutorarea celor loviţi de Primul Război Mondial, mulţumind comunităţilor ortodoxe sârbe pentru ajutorul acordat în timpul războiului, şi a înfiinţat o Eparhie Ortodoxă Americană a Bisericii Sârbe. Sfântul Nicolae Velimirovici a rămas în amintirea credincioşilor din Statele Unite drept iniţiator, susţinător şi protector al Bisericii Ortodoxe Sârbe din America, profesor la Seminarul „Sfântul Sava” din Libertyville(Illinois), decan şi rector la Seminarul Sfântul Tihon din Zadonsk din South Canaan(Pennsylvania) şi autor al nepreţuitelor Proloage de la Ohrida, publicate în patru volume. În această perioadă, el propovăduieşte întoarcerea Europei la adevăratul ei izvor şi la adevărata temelie a întregii ei culturi şi civilizaţii, Domnul Iisus Hristos, Mântuitorul lumii. Sfântul a susţinut o bogată activitate socială, prin înfiinţarea de orfelinate în care mulţi copii săraci au cunoscut dragostea lui Hristos. Toate activităţile misionare, sociale şi diplomatice nu l-au împiedicat pe Sfântul Nicolae să se dedice scrisului şi păstoririi credincioşilor lui. A scris numeroase cuvântări cuprinse în lucrările: Noi predici la poalele muntelui, Omilii la Evanghelii, Gânduri despre bine şi rău, Rugăciuni pe malul lacului, Războiul şi Biblia, Semne şi simboluri, Proloagele de la Ohrida, Epistole misionare, Viaţa Sfântului Sava, Casiana, Predici, Credinţa sfinţilor, Mai presus de Răsărit şi de Apus etc.
Roadele scrierilor Sfântului Nicolae se pot vedea şi în viaţa ucenicilor săi, dintre care cel mai de seamă a fost marele dogmatician aghiograf şi teolog sârb, arhimandritul Iustin Popovici(+1979). Aşa cum Sfântul Nicolae Velimirovici a luptat pentru canonizarea Sfântului Ioan din Kronstadt, la fel şi Părintele Iustin Popovici a depus tot efortul pentru canonizarea duhovnicului său – Sfântul Nicolae Velimirovici. Duhovnicul a fost de curând canonizat, iar lumea aşteaptă cu emoţie canonizarea ucenicului.
Declanşarea celui de-Al Doilea Război Mondial îi va aduce noi suferinţe şi încercări. Cu multă nădejde în ajutorul lui Dumnezeu, el a pornit la luptă împotriva forţelor naziste, atee, care au distrus sănătatea duhovnicească a poporului sârb. Este de la sine înţeles cât de mult l-a costat aceasta, căci, în anul 1941, Episcopul Nicolae a fost arestat şi condamnat la închisoare, împreună cu Patriarhul său, Gavriil Dojici, în cumplitul lagăr de la Dachau, din Germania. Nici măcar în închisoare nu a încetat a scrie lucrări care sunt ca un jurnal duhovnicesc al anilor de captivitate. În acest înspăimântător lagăr, Episcopul Nicolae a privit neîncetat, „Prin fereastra temniţei”, la Domnul şi Mântuitorul Iisus Hristos, Care i-a dat putere să privească în viitor. Deşi era închis între cei patru pereţi ai celulei, Sfântul Nicolae Velimirovici a propovăduit, prin întreaga sa viaţă, puterea libertăţii dăruită de Dumnezeu oamenilor. În chip proorocesc, până în amănunt, el a prevăzut cel de-Al Doilea Război Mondial şi a înfăţişat vizionar armele şi metodele folosite. A văzut şi a simţit pe pielea sa împlinirea acestor proorocii în mai multe temniţe nemţeşti, între 1941 şi 1945, unde, împreună cu Întâistătătorul Bisericii Sârbe, fericitul întru adormire Patriarh Gavriil, a fost închis de Gestapo. Maltratările zilnice la care erau supuşi întemniţaţii, spânzurătorile, crematoriile şi camerele de gazare de la Dachau erau urmările înspăimântătoare ale culturii europene, dovada până unde poate cădea omul atunci când se îndepărtează de Dumnezeu. Constatarea lui Voltaire, că omul ajunge cea mai cumplită fiară atunci când Dumnezeu pleacă de la el, s-a dovedit a fi prea blândă, căci în ultimul război au fost oameni mai răi decât fiarele. Spunea Sfântul Nicolae: „Atâta vreme cât Europa L-a urmat pe Hristos, ca pe «soarele dreptăţii», şi pe sfinţii Săi apostoli, mucenici, sfinţi şi nenumăraţi drepţi, precum şi alţi oameni care au bineplăcut Lui, Europa a fost ca o piaţă luminată de sute şi mii de lumânări, mari şi mici, arzând strălucitor. Totuşi, atunci când dorinţa umană şi înţelepciunea omenească au bătut ca două vânturi puternice, lumânările au fost stinse şi întunericul a pogorât pe pământ... Războiul pentru pământ este împotriva adevărului. Războiul împotriva adevărului este război împotriva firii dumnezeieşti şi a celei omeneşti. O, amărăciune mai amară decât fierea! Cât de mult suferă oamenii, cât de mult se chinuiesc şi cât de mult jertfesc ei pentru această trecătoare şi înşelătoare împărăţie pământească”.
Părintele nostru Episcopul Nicolae Velimirovici a adormit întru Domnul în ţară străină, în anul 1956, în timp ce se ruga în chilia lui modestă de la Seminarul Ortodox „Sfântul Tihon”(America). Sfântul Episcop avea 76 de ani. În anul 1991, după 25 de ani de la mutarea sa la Domnul, moaştele sale au fost aduse acasă şi puse spre închinare în mănăstirea ctitorită de el însuşi în satul natal, Lelici. A fost canonizat de Biserica Ortodoxă Sârbă în anul 2003.
Sfinte Ierarhe Nicolae, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi, păcătoşii, ca să putem urma şi noi vieţii tale, întru slava lui Dumnezeu şi mântuirea sufletelor noastre. Amin.
Întru această zi, cuvânt despre vedenia îngerului,
care scria pe cei ce intrau în biserică la rugăciune.
Preotul Amonie, slujind Liturghia în biserică, a văzut pe un înger, stând de-a dreapta altarului, care scria numele celor ce intrau în biserică și ștergea numele celor ce, din pricina lenei, ieșeau din biserică, iar aceștia, din urmă, după treisprezece zile, au și murit. Deci, aceasta știindu-o, fraților, să nu ieșiți din biserică, mai înainte de terminarea a toată cântarea și pravila.
pentru cei ce zic că nu se pot mântui în lume.
În știință să ne fie, că nu ne va mântui pe noi locul, dacă nu vom face voia lui Dumnezeu, ci, pe fiecare, îl mântuiește, mintea cea cu bunăvoie către Dumnezeu. Că nu este ajutor nici din dregătoria cea cinstită, nici din locul cel sfânt, pentru cel care nu face porunca lui Dumnezeu. Că, ce dregătorie este mai mare decât dregătoria lui Adam, cea fără de moarte, sau ce loc este mai frumos, decât Raiul, din care a fost izgonit Adam, prin călcarea poruncii lui Dumnezeu ? Și, dimpotrivă, ce este mai de ocară, decât gunoiul, pe care șezând, Iov a păzit porunca lui Dumnezeu și în Rai s-a sălășluit ? Iar, Saul, la împărăție fiind și în palate de mult preț stând și viața aceasta a pierdut-o și nici pe cealaltă n-a câștigat-o. Iar Lot, aflându-se în Sodoma, în mijlocul unui popor fără de lege, făcând poruncile lui Dumnezeu, s-a mântuit și cunună cu sfinții a luat și de va zice cineva, că nu se poate mântui în lume, cu femei și cu copii, unul ca acela, cu nebunie, se înșeală, că pretutindeni, ne primește pe noi Dumnezeu, dacă împlinim poruncile Lui. Locul pe nimeni nu mântuiește, nici nu osândește, ci, pe fiecare, faptele îl osândesc, sau îl mântuiesc. Deci, măcar, că în lume petrecem, o, fraților, să nu ne deznădăjduim chiar de am și greși cu ceva, ci, iarăși, prin pocăință, să alergăm la Dumnezeu și să fim milostivi și darnici cu cei săraci și neputincioși, din averile noastre. Căci, mai mult pentru unii ca aceștia ţi-a încredințat ție Dumnezeu averea, că nimeni nu s-a născut cu ea împreună. Pentru aceea, să dai milostenie singur, de bună voie, că de mult ajutor este sufletului tău, adică, a da cu mâna ta. Și să nu ai martori lângă tine, când faci milostenie. Pe rudele cele apropiate ale tale, să nu le treci cu vederea. Mai întâi, pe cei din casa ta, și pe rudeniile tale, fără de grijă să-i faci, apoi, după aceștia și la alții să faci milostenie. Că este fățărnicie, ca, la săracii cei străini să împarți milostenie, iar neamul tău, sau cei din casa ta să fie goi, desculți și flămânzi. Deci, cum zici că te îngrijești de sufletele lor, iar de trupeasca lor nevoie nu te îngrijești ? Cum, dar, îi vei duce pe dânșii la frica lui Dumnezeu, atâta timp cât îi necăjesc pe ei trupeștile neajunsuri ? O, câtă nepricepere și câtă inimă rea ! Au n-ați auzit Scriptura care zice: "Fericit este cel ce miluiește sufletele robilor săi și nu-și lasă neamul său în nevoi". Că de vei supăra pe ai tăi, iar pe alții vei milui, îți va zice ție Domnul: "Fățarnice, orbitule de răutate, scoate mai întâi bârna din ochiul tău și atunci vei vedea să scoți și gunoiul din ochiul fratelui tău." Deci, auzind acestea acum, așa, să miluiești pe cei de aproape ai tăi și să te îngrijești de hrana lor, ca să faci milostiv pe Dumnezeu față de tine. A Căruia este slava în veci ! Amin.
Întru această zi, cuvânt din Pateric, despre ascultare.
Doi frați trupești au venit să locuiască într-o mânăstire. Unul era postitor, iar celălalt și-a ales ascultarea. Și orice-i zicea lui părintele, făcea fără de îndoială, că de multe ori îi zicea: "Mănâncă dimineața" și el mânca. Și iar îi zicea: "Să nu mănânci până seara" și nu mânca. Și la alte asemenea, orice i se poruncea, cu bucurie împlinea. Și, pentru ascultarea lui era vestit la toți în mânăstire. Și, pizmuindu-l pe el, fratele lui, a zis întru sine: "Îl voi ispiti pe el de are ascultare." Și, venind la părintele, a zis: "Trimite, cu mine, pe fratele meu, ca să facem, împreună, cutare treabă". Și l-a slobozit pe el starețul. Deci, dacă a venit la râu, întru care era mulțime de crocodili, a zis postitorul către fratele său: "Pogoară-te în râu și treci". Și s-a pogorât și au venit crocodilii și-i lingeau trupul lui și nu l-au vătămat. Și, văzând postitorul, i-a zis: "Ieși din râu". Și a ieșit nevătămat. Deci, călătorind ei, au aflat un trup lepădat pe cale și a zis postitorul: "De am avea o haină veche, am pune-o peste el". Răspuns-a fratele: "Mai bine să ne rugăm, poate, cumva, va învia acesta". Și, au stat la rugăciune și, rugându-se ei, a înviat mortul. Și se lăuda postitorul, zicând: "Pentru postirea mea a înviat acesta". Dar a descoperit Dumnezeu părintelui mânăstirii toate. Și dacă s-au întors, a zis starețul către postitor: "De ce ai ispitit așa pe fratele tău la râu ? Că, iată, pentru ascultarea lui, a înviat Dumnezeu mortul". Dumnezeului nostru slavă, acum și pururea și în vecii vecilor ! Amin.
Sursa:
http://www.doxologia.ro/sarbatoare/sfantul-mucenic-conon-din-isauria
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu