Rugăciune...

Sfinte Ierarhe Ioan Maximovici Arhiepiscop de Shanghai, Bruxelles şi San Francisco şi Sfinte Părinte Iosif cel Nou de la Partoş, mitropolit şi ocrotitor al Timişoarei şi a tot Banatul, făcătorule de minuni şi Sfântă Preacuvioasă şi Multmilostivă Maică Parascheva ocrotitoare a Moldovei şi a tuturor românilor rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi !

Cuviosul Paisie Aghioritul - Pustnicul din Sinai

Sursa: https://www.youtube.com/watch?v=cRA3tFjpbig

Cuviosul Paisie Aghioritul - Panaguda

Sursa: https://www.youtube.com/watch?v=u4GGDtNbIDg&t=1960

Cuviosul Paisie Aghioritul Ultimii Ani din Viața Pământească

Sursa: https://www.youtube.com/watch?v=TQwzZbJbUco#t=3029

Viaţa Cuviosului Paisie Aghioritul - Partea I - Film rusesc subtitrat.

Sursa: https://www.youtube.com/watch?v=lLUYP8N5XjU

Viaţa Cuviosului Paisie Aghioritul - Partea II-a - Film rusesc subtitrat.

Sursa: https://www.youtube.com/watch?v=WpWemaobFog

Profeţia Cuviosului Paisie Aghioritul despre al treilea război mondial

Sursa: http://www.youtube.com/watch?v=Ldo58VsYbF8

duminică, 12 iunie 2016

Proloagele din 12 iunie

[1206.jpg]
Luna iunie în, 12 zile, pomenirea Preacuviosului, 
Părintelui nostru Onufrie Egipteanul (+400)
          Cuviosul Onufrie a fost un mare sihastru din Egipt şi a trăit pe la anii 350-400. La început a petrecut, o vreme, într-o mânăstire cu viaţă de obşte, din părţile Tebaidei, mânăstire ce se află în pustia numită Ermopole. Chemat, însă, la viaţă pustnicească după pilda Sfântului Ilie şi a Sfântului Ioan Botezătorul, a ieşit din viaţa de obşte şi a locuit în pustie, nevăzând faţă de om, vreme de şaizeci de ani. Pe Onufrie l-a aflat Marele Pafnutie, care a călătorit în toată pustia, cea mai adâncă, dorind să cunoască şi să scrie viaţa celor mai mari bărbaţi ai pustiei. Şi, umblând el şaptesprezece zile prin pustie şi ajungând la locul unde era Sfântul Onufrie, a mers Pafnutie la el şi l-a rugat să-i spună numele său şi toată petrecerea vieţii sale. Cunoscând, deci, Pafnutie toate acestea, din însăşi gura sihastrului, a povestit, mai pe urmă, monahilor dornici de pustnicie, nu numai cele despre acest dumnezeiesc Onufrie, ci şi despre alţi cuvioşi, pe care i-a aflat el, umblând prin pustie. "Că, în viaţa de obşte," zicea ava Onufrie, "trăim laolaltă şi unul este altuia pildă, îndemn şi sprijin la nevoie, acolo săvârşim împreună cântarea bisericii, iar de flămânzim, găsim pâinea făcută şi de însetoşăm, avem apă din belşug. De se întâmplă unuia a se îmbolnăvi, fraţii ceilalţi îl mângâie şi-l îngrijesc şi toţi slujim, unii altora, din dragoste pentru Hristos. Dar noi, cei ce pătimim în pustie, suntem lipsiţi de toate acestea. Căci cine să-l mângâie, de i se întâmplă vreo mâhnire? La boală, cine să-i poarte de grijă şi să-i slujească? Iar de-l vor încerca ispite şi îndoieli, cine să-l povăţuiască? Şi de va flămânzi, unde va afla hrană? Şi de va înseta, unde va găsi izvor? Pentru aceea, fără de asemănare este osteneala acestora, care trăiesc singuratici în pustie. Dar s-a aprins în sufletul meu," zise Onufrie, "dorinţa neclintită de a merge în pustie şi de a duce acolo o asemenea viaţă, plină de lipsuri şi de grele osteneli pentru Hristos. Şi, luându-mi puţină pâine, pentru patru zile, şi după îndelungată cale, am văzut o peşteră. M-am apropiat şi am zis la uşă: "Binecuvântează, părinte." Şi a ieşit un bătrân cu chip sfinţit. Am făcut metanie, iar el m-a îmbrăţişat cu dragoste. Iar, după câteva zile, mi-a zis: "Scoală-te, fiule, să te duc în altă peşteră, ca într-însa să vieţuieşti singur." Şi aici, în acest loc, vieţuiesc de şaizeci de ani." Iar singurătatea i-a pregătit sufletul pentru cele mai scumpe descoperiri ale Duhului Sfânt. Acolo el a găsit pacea inimii şi acele bucurii, rupte din bucuria cerească. Nemulţumit a se ruga numai pentru nevoile sale, el făcea rugăciuni fierbinţi pentru Biserică şi pentru necazurile oamenilor din lume. Trăia din osteneala mâinilor sale, hrănindu-se din roadele unui smochin din apropiere. Şi a murit chiar atunci când Pafnutie era acolo. Deci, l-a îngropat Pafnutie la locul acela şi, îndată, a văzut prăbuşindu-se coliba, uscându-se smochinul, şi secând apa izvorului.
Dumnezeului nostru, slavă!
Întru această zi, pomenirea Preacuviosului nostru Petru, 
cel ce s-a pustnicit în Sfântul Munte al Atonului (+734)
        Acest fericit a fost de neam grec, cu rânduiala ostaş. Şi, luptându-se în război cu turcii, a fost biruit, prins viu şi dus în temniţa din Samara, ferecat cu grele lanţuri. Şi, scăpând el, prin mijlocirea Sfântului Nicolae, făcătorul de minuni, tot prin a lui povăţuire, s-a dus la Roma, unde papa l-a îmbrăcat în schimă îngerească. Deci, se ruga lui Dumnezeu, cu de-adinsul, ca să fie povăţuit la un loc liniştit, spre a petrece acolo rămăşiţa vieţii sale, cu liniştea cea desăvârşită, precum se făgăduise Domnului. Deci, într-una din nopţi, a văzut fericitul pe Preacurata Născătoare de Dumnezeu şi pe dumnezeiescul Nicolae, în urma ei, adeseori rugând-o şi zicând: "Unde porunceşti Stăpână, ca să-şi petreacă robul tău, Petru, rămăşiţa vieţii, precum a făgăduit?" Deci, Apărătoarea lumii a răspuns: "În Muntele Atonului îmi este plăcut să rămână el, căci, pe acest munte l-am ales, spre moştenirea mea, şi pe cei ce trăiesc acolo îi voi ocroti." Deci, deşteptându-se, Cuviosul a mărturisit darurile cele mari ale Maicii lui Dumnezeu şi ale Sfântului Nicolae. Pentru care s-a dus el în Sfântul Munte al Atonului şi, cercetând toate cele de acolo, a aflat o peşteră întunecoasă, plină de târâtoare veninoase, pe care, numai cu rugăciunea, le-a izgonit de acolo. Şi a petrecut în ea, ca un om fără de trup, neavând cu sine nimic, decât hainele cu care era îmbrăcat. Dar, cu vremea, şi acestea stricându-se, petrecea gol. Deci, hrana sa, la început, erau ierburile, care odrăsleau în preajma peşterii şi ghinda. Mai în urmă, însă, prin folosinţa Născătoarei de Dumnezeu, s-a învrednicit de hrana cerească, aducându-i-se aceasta de către îngeri, la patruzeci de zile. Deci, fericitul cu această netrupească petrecere, vieţuind pe pământ cincizeci şi trei de ani şi multe ispite suferind de la urâtorul de bine, satana, s-a mutat către Domnul. Pe acesta, un oarecare vânător, aflându-l viu încă, dar aproape de sfârşit, a luat cinstitele sale moaşte, după adormirea sa, şi, povăţuit de Dumnezeu, le-a adus la mănăstirea numită a lui Clement şi acolo a aşezat această comoară. De aici, luându-le nişte monahi şi urcându-se pe o corabie, s-au dus pe mare, la un oarecare sat din preajma Traciei, numit Ficoman, şi acolo, a rămas această mare şi nepreţuită comoară, fiind bine primită şi cinstită, şi de episcopi şi de popor, izvor de minuni fiind de-a pururea, celor ce, cu credinţa se apropie de ele.
Întru această zi, cuvânt al Sfântului Vasilie, despre viaţa lumii acesteia
       Viaţa lumii acesteia este plină de multe griji şi de suspinuri şi nici unui om nu-i este fără de necaz, ci, plină este de înşelăciune şi de toată răutatea. Cei ce, adică, nu-s însoţiţi cu nuntă, se luptă cu poftele cele spurcate, iar cei însoţiţi, multă neînţelegere au pentru trebuinţele caselor şi, după naşterea de copii, vine grija de a-i hrăni pe ei, grija de a păzi credinţa în căsnicie, sfada cu vecinii, procese pe la judecătorii. Şi fiecare zi, venind îşi aduce a sa întunecare. Începând de la cel ce poartă porfira şi coroana până la cel ce poartă zdrenţe de pânză, socotim grijile, ziua şi noaptea, cu care şi în somn ne amăgesc dracii. Că omeneştile treburi sunt asemenea cu marea cea tulbure, numai că, întru aceasta te îneci pe uscat. Unul, adică, are destul pământ ca să are, altul, căruia nu i s-a dat, vrea să ia, iar altul, pe cât a luat, se întăreşte, să nu dea. Încă, unii, şi la camătă sunt nesăţioşi, iar alţii, şi de avuţia cea adevărată se lipsesc. Iarăşi, cei ce n-au nimic, se supără pe ei înşişi, iar cei ce au mai mult, decât nevoia lor, se ceartă. Săracul cel ce nu are, este ocărât, iar celuia ce are, i se întind curse. Cei ce sunt în dregătorii, se înalţă, adeseori se sfădesc şi se bat între ei, cu nesăturare jefuiesc şi din greu se ostenesc. Minciuna s-a preaînălţat, dragostea a fugit, adevărul a părăsit pământul, făţarnicii şi clevetitorii sunt cinstiţi şi vameşii stăpânesc cetăţile. Deci, acestea toate adunându-se, Proorocul le zicea: "În deşert se tulbură tot cel ce  vieţuieşte cu nedreptate." Drept aceea, fraţilor, să ne îngrijim de a noastră mântuire şi milostiv spre noi să facem pe Dumnezeu, prin fapte bune.
Întru această zi, cuvânt al Preacuviosului Părintelui nostru Efrem Sirul,
despre luarea aminte de sine
        Doi oameni călătoreau la o cetate, care era departe, ca la treizeci de stadii. Şi, după ce au făcut ei două sau trei stadii, au aflat pe cale un loc, întru care era pădure de copaci deşi, care umbreau şi pâraie de ape. Şi multă veselie era în locul acela. Iar ei, văzând acestea, unul a trecut în fugă prin locul acela, silindu-se să ajungă în cetate, ca să o vadă, iar celălalt, întorcându-se, lua aminte la frumuseţea locului şi a rămas în urmă. Apoi, vrând el să iasă din umbra copacilor, s-a temut de arşiţă şi, pe când zăbovea în locul acela, veselindu-se, a ieşit din acea pădure o fiară care, apucându-l pe el, l-a tras în vizuina sa. Iar cel dintâi, nelenevindu-se şi nici îndeletnicindu-se cu frumuseţea copacilor şi a locului, a ajuns la cetate. Iar, dezlegarea acestei pilde, este aceasta: Acei doi oameni sunt cei ce au început a călători şi a se nevoi pe drumul evlaviei. Iar vrăjmaşul, vrând să-i oprească din drum, îi sătura pe ei cu pofte drăceşti, de slavă deşartă, de iubire de arginţi, de mândrie şi de câte sunt asemenea acestora. Şi cel ce s-a silit a lua plata chemării celei de Sus, de la Hristos, acesta nu s-a poticnit. Iar cel ce s-a îndeletnicit cu frumuseţea copacilor şi a locului, acesta este cel care şi-a abătut mintea sa, de la cele ce nu se văd, către cele ce se văd. Arşiţa este osteneala faptelor bune, iar zăbava lui, în locul acela, şi răpirea lui de către o fiară, este zăbavă gândului în pofta celor pământeşti, poftă care, ieşind ca o fiară cumplită, naşte păcatul, ce îl apucă pe el, după cum stă scris: "Pofta, zămislind, naşte păcatul, iar păcatul săvârşindu-se, naşte moartea"(Iacov 1,15). Drept aceea, iubiţilor, să fugim de poftele cele lumeşti, ca nu cumva să ne facem, iarăşi, robi ai păcatelor. Că zice Mântuitorul: "Amin, zic vouă, tot cel ce face păcatul, rob este al păcatului"(Ioan, 8,34). Deci, să slujim cu bună plăcere lui Dumnezeu. Celui ce ne-a slobozit pe noi şi să nu ne amăgim de patimile stricăciunii, nici să luăm aminte la înfăţişarea împodobirii, a culionului, a brâului sau a paramanului, celui lucrat cu iscusinţă ci, pe cele smerite şi fără de slavă deşartă, să le căutăm, precum se cuvine Sfinţilor. Că necuviincios lucru este, ca cei ce au supus pe cele mari să fie biruiţi de cele de nimic. Şi de-a pururea să ne sârguim, ca omul nostru cel dinlăuntru, să fie bine plăcut, Celui ce cearcă inimile, iar pe cele nefolositoare să le defăimăm. Că nimeni nu poate să slujească la doi domni, după glasul Stăpânului. Căci, ce teslar, învăţând meşteşugul, voind a-şi agonisi smerita cugetare, se luptă pentru slava deşartă. Sau cine, poftind cele cereşti, nu defaimă pe cele pământeşti? Iar Domnul să ne dea nouă, cele plăcute Lui a le cugeta şi a le face. Că Lui I Se cuvine slava, în veci ! Amin.

Sursa:
http://www.ortodoxism.ro/proloagele/iunie/Proloage12Jun.shtml
http://www.calendar-ortodox.ro/luna/iunie/iunie12.htm
http://www.e-icoane.ro/index.php?categoryid=41&p2000_sectionid=23&p2000_imageid=1077

Niciun comentariu:

Athosul - pentru viață!

Sursa: https://www.youtube.com/watch?v=JZ9hQU_E5v8

Arhimandritul Efrem de la Vatoped

Sursa https://www.youtube.com/watch?v=FZhoTTC0ep4