Luna iunie în 27 zile:
pomenirea Preacuviosului Părintelui nostru și făcătorul de minuni Samson, primitorul de
străini (+530).
Sfântul Samson a fost, cu neamul, din Roma
și
rudenie lui Constantin cel Mare. Din tinerețe, arătându-se plecat spre milostenie și spre ajutorarea celor săraci.
Fericitul Samson și-a
împărțit
săracilor averea rămasă de la părinți, și și-a eliberat robii și se bucura, viețuind ca un sihastru și împlinind porunca Domnului.
Că ajutorarea sărmanilor era bucuria cea mare a vieții lui, după cum firea soarelui
este să lumineze și a
focului să ardă.
Mergând în cetatea Constantinopol, și-a găsit o casă smerită, în
care găzduia pe nevoiașii ce
veneau în cetate, cu nevoile și
necazurile lor. A învățat și meșteșugul doctoricesc și a ajuns doctor iscusit și nu-și cruța nici o osteneală, tămăduind,
nu pentru plată, nici pentru faună, ci din dragoste pentru oameni, ca și Mântuitorul Hristos, pe cei
ce se aflau în suferințe trupești, și se desfăta în dumnezeieștile Scripturi. Patriarhul Mina, al
Constantinopolului, aflând de dânsul și cunoscând credința și curățenia vieții lui și găsindu-l în cunoașterea dumnezeieștilor învățături, l-a sfințit preot al Bisericii lui
Hristos; dar fericitul se ostenea mult spre milostenie. Cu meșteșugul său doctoricesc a izbutit
să tămăduiască pe însuși
marele împărat Iustinian de o boală grea. Și, vrând împăratul să-l răsplătească, pentru
osteneală, smeritul doctor n-a cerut nimic pentru sine, ci l-a rugat pe împărat
să poruncească să se zidească, lângă locuința sa, două case mari, una pentru tămăduirea
bolnavilor, iar alta, pentru găzduirea străinilor. Deci, împăratul, văzând
râvna evanghelică a preotului, a dat poruncă de
s-au zidit acele case, iar pe Samson l-a rânduit purtătorul lor de
grijă.
Și așa, îngrijind pe bolnavi și găzduind pe străini,
fericitul Samson și-a
petrecut viața lui,
cea plăcută lui Dumnezeu, răposând, la adânci bătrâneţe, și făcându-se multora pricină de
mântuire. Întru slava și lauda
lui Hristos, Dumnezeul nostru!
Întru această zi, pomenirea Sfântului Sever,
preotul din învățătura
Sfântului Grigorie (+530).
În părțile cetății Tuderia, între doi munți și o vale, la un loc care se
numea Entiroclina, era o biserică a Preacuratei Stăpânei noastre, Născătoare de
Dumnezeu și
Pururea Fecioarei Maria. La acea biserică era un preot, anume Sever, foarte
minunat, prin viața lui
cea plăcută lui Dumnezeu. Iar un bărbat, viețuitor din cei de acolo, îmbolnăvindu-se și de moarte apropiindu-se, a
trimis, degrabă la preotul acela, rugându-l să vină la el, ca, prin mărturisire
și prin
pocăință, să-și curețe păcatele făcute și să ia dezlegare, mai înainte
de ieșirea
lui din trup. Și, s-a
întâmplat că preotul acela era în via lui, îndeletnicindu-se cu strângerea
strugurilor. Și a zis
celor ce veniseră la el: "Mergeți voi înainte, iar eu vă voi ajunge pe
voi". Și,
văzând că nu rămăseseră mulți
struguri, preotul a gândit să zăbovească puțin și să-i culeagă și pe aceia și, sfârșind lucrul său, să pornească și să se ducă la cel bolnav. Și așa a și făcut, dar, pe când mergea
el, l-au întâmpinat pe cale, cei ce au fost la cel bolnav și i-au zis: "Pentru ce,
părinte, ai zăbovit ? De acum, nu te mai osteni, că, iată, a murit omul
acela". Acestea auzindu-le, preotul s-a cutremurat și a început a plânge,
numindu-se, cu mare glas, pe sine, ucigaș al aceluia. Deci, plângând, a ajuns la casa
unde zăcea trupul mortului și,
aruncându-se înaintea patului, la pământ, cu lacrimi se tânguia mult și se lovea cu capul de pământ,
zicându-și ucigaș, adică pricinuitor al morții aceluia. Așa tânguindu-se el, deodată mortul a înviat. Și aceasta văzând-o cei ce
stăteau de față s-au
înspăimântat foarte tare de acea minune, și s-au bucurat de învierea lui. Și, de bucurie, au plâns și-l întrebau pe el: "Unde
ai fost? Și cum
te-ai întors, cu sufletul, în trup ?" Iar acela, răspunzându-le le-a zis:
"Niște
arapi înfricoșători și foarte mândri, din gura și din nările cărora ieșea foc, m-au luat pe mine și m-au dus în niște locuri întunecoase, pline de
frică și de
cutremur. Și,
iată, deodată, s-a arătat un tânăr prealuminos, cu alți purtători de lumină, venind
întru întâmpinarea noastră și
au zis, cu hotărâre, către cei ce mă duceau pe mine: "Întoarceți-l pe acesta, că Sever,
preotul, plânge pentru el, iar pentru lacrimile lui, Domnul i l-a dăruit lui pe
acesta". Atunci, Sever, preotul, sculându-se de la pământ, cu negrăită
bucurie a dat mulțumire
lui Dumnezeu. Apoi, pe omul acela înviat învățându-l pentru pocăința și mărturisirea lui ascultându-i
și
dezlegându-i păcatele, l-a împărtășit cu dumnezeieștile Taine, cu Trupul și Sângele lui Hristos. Și a fost omul acela șapte zile în viața aceasta, rugându-se neîncetat
lui Dumnezeu, iar într-a opta zi, veselindu-se, s-a mutat din această viață.
Iar noi putem să înțelegem,
că multă dragoste avea Domnul pentru Sever preotul: că n-a vrut să-l mâhnească
pe el, ci, degrabă, i-a ascultat rugăciunea lui și voia lui a făcut-o. De aici, să cunoaștem că Sever preotul mult iubea
pe Dumnezeu și,
întru toată viața lui,
L-a slujit din inimă. Și,
plăcând Domnului, s-a săvârșit
și s-a
dus la Dânsul și stă,
înaintea Scaunului dumnezeieștii
slave, în cetele Sfinților
celor ce slăvesc pe Tatăl și
pe Fiul și pe
Sfântul Duh, pe Unul în Treime, Dumnezeu. Căruia, și de la noi, să-I fie slavă în
veci. Amin.
Întru această zi, cuvânt că bun lucru este a
cerceta pe cei bolnavi.
Să nu vă leneviți a cerceta pe bolnavi, pentru
Domnul, pentru că cercetarea bolnavilor este asemenea cu milostenia. Ascultați pe Domnul, Cela ce zice:
"Bolnav am fost și M-ați cercetat pe Mine". Iar
cel ce-și
astupă urechile sale, ca să n-audă de bolnavi, se va ruga și el, și nu va fi cine să-l ajute.
Căci, chiar în cinste mare de ești,
mai mare plată vei afla de la Hristos și vei fi iubit, pentru aceasta, iar de ești sărac și nu ai ce să duci, pentru
trebuința bolnavului, atunci, pe tine să te duci și mângâierea cea prin cuvinte, să-i aduci lui. Și, așa, în ziua aceea, vei auzi de
la Domnul: "Veniții,
binecuvântații
Părintelui Meu, de moșteniți Împărăția cea gătită vouă; că bolnav
am fost și M-ați cercetat pe Mine".
Întru această zi, cuvânt din minunile Maicii
Domnului.
În vremea Sfântului Sava, erau, în lavra
lui, mulți
monahi îmbunătățiți. Deci, s-a dus ca să se facă
monah și un
dregător, de bun neam și bogat, pe care Sfântul l-a
primit, cu bucurie. Și,
fiindcă nu era obișnuit cu
osteneala, îl cruța și nu-l lăsa să se ducă cu alții, la munca cea grea a
pământului. Că se lucra până la ceasul al nouălea și, atunci, veneau să citesca
slujba de obște și, după Vecernie, mâncau, o
dată pe zi, după rânduiala vieții
de obște.
Deci, fiindcă nu putea să facă aceasta acel începător, i-a poruncit să se
nevoiască în mânăstire, după putere, și să postească până vin toți frații, ca să mănânce toți împreună, după rânduială. Iar
acela nici măcar porunca aceasta n-a păzit-o, ci mânca în chilia lui, pentru că
îi aduceau rudeniile felurite bucate. Deci, Sfântul știa aceasta, dar, pentru că era
monahul acela începător nu-l certa, ca să nu-l îngreuieze. Îl ruga numai, pe
Dumnezeu, să-l îndrepteze. Deci, a venit praznicul
Adormirii Preasfintei, Născătoarei de Dumnezeu, cel din ziua a cincisprezecea a
lui august, și, în
ziua cea dinaintea prăznuirii, pe când se duceau frații la ascultare, ca să lucreze,
le-a spus Sfântul să vină la ceasul al nouălea, ca să cânte Vecernia. Iar
acelui începător i-a zis să se ducă la biserică, la ceasul Vecerniei, să caute
când toți frații se adună, ca să-i dea și lui vreun cuvânt. Așa, s-a și făcut. Și, după ce au venit părinții, începătorul a avut o
arătare minunată fără să doarmă, ci treaz, adică, a văzut o femeie preafrumoasă
între doi îngeri, strălucind mai mult decât razele soarelui, și un înger ținea un potir plin de pâine
cerească și celălalt
ținea o
mahramă subțire,
iar femeia aceea frumoasă, care era Stăpâna noastră, ținea o linguriță de aur. Și se ducea câte un frate și îngerul îi ștergea fața lui cu mahramă. Apoi, se
închina Preasfintei și ea
lua lingurița și îi dădea pâinea cea cerească.
Acestea văzându-le, începătorul se minuna și, apropiindu-se, ca să se învrednicească și el de un dar ca acesta, nu și-a dobândit dorința, căci nici îngerul nu l-a șters, nici Preasfânta nu l-a
împărtășit, ci
i-a zis lui: "Mâncarea aceasta este trupul Fiului meu, și-l iau numai cei ce postesc
până seara, în ceasul acesta, și
se curăță.
Însă, tu nu postești;
cum, dar, te vei împărtăși cu
pâinea aceasta ?" "Să mă șteargă, măcar îngerul, cu mahrama aceea
sfântă". Iar ea i-a răspuns: "Dacă vrei să te șteargă cu aceasta, să te ostenești și tu, cu ceilalți, pentru că aceia asudă de
osteneală și,
pentru aceasta, se șterg,
dar pe tine, de care sudoare să te șteargă îngerul ?" Acestea auzind, s-a
îngrozit și,
alergând la egumen, a zis: "Ați văzut oare, arătarea pe care am văzut-o eu,
nevrednicul ?" Iar egumenul i-a răspuns: "Ceea ce ai văzut, a fost
spre îndreptarea ta. Că frații
sunt încredințați, că Preasfânta îi sfințește, ca să fie vrednici în tot praznicul să
se împărtășească
cu dumnezeieștile
Taine".
De atunci înainte, se ostenea și el, mai mult, și mânca mai puțin și, așa, sfârșindu-se în fericită ascultare,
s-a învrednicit de fericirea cea cerească. Dumnezeului nostru slavă, acum și pururea și în vecii vecilor Amin.
Proloagele de la Ohrida
27 iunie Pomenirea Sfîntului Sampson Primitorul de Străini
Acest sfînt s-a născut din părinţi foarte nobili şi extrem de bogaţi din Roma cea veche, cetate în care şi-a făcut şi strălucitele studii ale ştiinţelor acelui timp, închinîndu-se pe sine mai ales ştiinţei medicale. Sampson a fost un medic foarte milostiv şi fără de arginţi, dîndu-le bolnavilor lui nu doar medicamente trupului, ci şi sufletului. El pe toţi pacienţii lui îi sfătuia să împlinească cu scumpătate cerinţele Sfintei Credinţe a lui Hristos. Mai tîrziu s-a strămutat la Constantinopole, unde a locuit într-o casă mică, din care, întocmai cum soarele îşi trimite razele sale pretutindeni, aşa şi el trimitea milosteniile lui în toate ţinuturile, milostenii de bani, sfat, nădejde, leacuri eficace şi în general, tot ajutorul celor neajutoraţi şi cu trupul, şi cu sufletul, însuşi Patriarhul a auzit de marile virtuţi ale acestui bărbat şi l-a sfinţit preot. La acea vreme s-a întîmplat că împăratul Iustinian cel Mare s-a îmbolnăvit, şi toţi medicii curţii imperiale credeau că este o boală incurabilă. Atunci împăratul s-a rugat lui Dumnezeu cu lacrimi şi cu căldură, şi Dumnezeu i-a descoperit în vis că Sampson este acela care îl va vindeca. Cu adevărat, aflînd împăratul despre Sampson, l-a chemat de îndată la curtea imperială. Bătrînul Sampson a sosit şi, punîndu-şi mîna peste locul bolnav, împăratul s-a însănătoşit. Cînd împăratul a poruncit ca acest medic-preot să fie copleşit cu daruri, Sfîntul Sampson a mulţumit, dar nu a primit nimic, şi i-a zis: „O, împărate, eu însumi am avut multe bogăţii de aur şi argint şi alte mari bunuri, dar le-am lăsat pe toate pentru dragostea lui Hristos, ca să cîştig viaţa cea veşnic bogată şi nestricăcioasă." Cînd împăratul a insistat şi a zis că voieşte să-i dăruiască orice voieşte, atunci Sfîntul Sampson l-a rugat pe împărat să-i zidească o casă pentru săraci. În acea casă, care s-a zidit, Sfîntul Sampson i-a îngrijit pe săracii din ea aşa cum părintele îşi îngrijeşte copiii. Lui îi era firească milostenia pentru săraci şi pentru neajutoraţi. La sfîrşit, acest bărbat sfînt, plin de toate virtuţile şi harurile cele cereşti, s-a odihnit cu pace în a douăzeci şi şaptea zi a lunii iunie din anul 530, şi a fost îngropat în biserica Sfîntului Mucenic Mochie, ruda lui. După sfînta sa adormire, Sfîntul Sampson s-a înfăţişat multor oameni care îl chemau în ajutor în nenorocirile lor.
Pomenirea Sfîntului Sever Presbiterul
Sever a locuit în Italia de mijloc şi a fost un bărbat foarte sfînt. Odată a fost chemat să mărturisească un om pe moarte, şi să-l împărtăşească cu Sfintele Taine. El însă, obosit din pricină că muncise la vie, a ajuns prea tîrziu, cînd omul deja murise. Părîndu-i cumplit de rău şi temîndu-se cumplit, căci socotea că el îl ucisese pe acel om, Sever a început să se roage fierbinte lui Dumnezeu ca să învie omul, ca să-l poată mărturisi şi cumineca, aşa cum i se ceruse. Dumnezeu a ascultat ruga preotului său celui bun. Aşa, Preotul Sever a ascultat mărturisirea omului, l-a împărtăşit cu Sfintele Taine şi, pregătindu-i sufletul pentru ceasul morţii, l-a lăsat. Omul acela,după opt zile, a murit la loc.
Pomenirea Sfintei Ioana Mironosiţa
Această Ioana a fost femeia lui Huza, intendentul lui Irod(Luca 8: 3). Cînd Irod a poruncit uciderea lui Ioan Botezătorul, el, Irod, a lăsat să fie aruncat capul sfîntului într-un loc necurat. Această Ioana s-a dus şi a luat de acolo capul Sfîntului Ioan şi l-a îngropat cu cinste la Muntele Măslinilor. După vreme îndelungată, în timpul domniei Marelui Constantin, s-a aflat capul Sfîntului Ioan Botezătorul. Sfînta Ioana Mironosiţa a fost martora şi a Răstignirii şi a învierii Domnului. Ea s-a odihnit cu pace.
Cîntare de laudă la Sfîntul Sever Presbiterul
Cînd mortul a înviat, oamenii l-au întrebat: „Spune-ne nouă, ce locuri ai văzut, şi cine te-a înviat pe tine?" „Eu într-un loc cumplit am fost, plin de spaimă: împresurat am fost de cei negri, de cîini şi de lupi; Sub pămînt într-o groapă am fost, plină de necurăţie; Era fără de fund, şi lumină nu era nicidecum. Sufletul meu sugrumat era de deznădejde, Cînd deodată un tînăr luminos de mînă m-a luat. În acele adîncuri deodată un curent de aer s-a făcut, Şi cei negri fioroşi cu capete de cîini au prins a lătra: „Acesta al nostru este - Al nostru, unde vrei să-l duci?! Au nu vezi că cetăţean al iadului este!? " Dar îngerul a zis: „Severus se roagă pentru el! Porunca Celui Preaînalt este aceasta, Să-l scot dintre voi! El într-al lui trup se va întoarce, Căci iată, Severus voieşte să-l mărturisească Şi Sfintele Taine să i le împărtăşească lui! Aşadar, necuraţilor, în lături feriţi!" Aşa grăit-a îngerul şi cu el împreună în sus m-a zburat, Prin recele iad noi am trecut Prin întuneric de spaimă. Pînă cînd eu la loc sfînt am ajuns, şi în trupul meu iarăşi m-am întors. Iată istoria mea, a celui mort. O, comoara mărturisirii păcatelor Şi a împărtăşirii! O, bucuria de a muri curăţit!"
Nimeni nu este mai prost decît acela care nu-şi vede păcatele lui şi virtuţile celorlalţi. Nimeni nu este mai luminat decît acela care pururea îşi vede păcatele lui şi virtuţile celorlalţi. Sfîntul Ioan Hrisostomul îi compară pe cei care văd mereu păcatele altora cu muştele cele rele care se bagă în rănile oamenilor nu spre a le vindeca, ci spre a le adînci şi a le infecta şi mai mult. „Dumnezeu ne-a trimis în această viaţă ca să ne pocăim," a zis Fericitul Teofil de la Kiev (+1853). Cel care cunoaşte şi simte că el se află pe lume spre a se curăţi prin pocăinţă, se cufundă în tăcere şi rugăciune pentru curăţirea păcatelor lui, iar lacrimile cele din tăcere şi din rugăciune îl aduc la adevărata pocăinţă. Acelaşi fericit a mai zis odată: „Se cuvine să plîngi şi pentru păcatele aproapelui tău; căci fără aceasta, nici un suflet de Dumnezeu zidit nu se va mîntui." Deci fiule, cum este scris, să vesteşti păcatele celorlalţi, sau să plîngi pentru ele? Fericitul Teofil zice că să plîngi, pe cînd satana zice că să le vesteşti. Iată ce testament le-a lăsat Fericitul Teofil cu limbă de moarte fraţilor lui: „Pomeniţi la rugăciunile voastre pe cel rău-mirositor Teofil!" Iată cum vorbea despre sine cel mai sfînt om care se afla la Kiev
Să luăm aminte la vindecarea minunată a celui bolnav de idropică (Luca 14: 2):• La cum luîndu-l, Domnul l-a vindecat şi apoi i-a dat drumul;• La cum şi sufletul meu boleşte de idropică, aflîndu-se sub sarcina iubirii detrup;• La cum Domnul şi pe al meu suflet poate să-l vindece, liberîndu-l de apăsarea întunericului necuratelor patimi trupeşti.
Dreptul se află pururea la adăpostul Celui Preaînalt, la adăpostul cel de sus. Apa nu-l va ajunge, nici potopul nu îl va îneca. Cu adevărat, potopul pe Noe nu l-a înecat, căci Domnul i-a fost lui adăpostul cel de sus.Totuşi, fraţilor, există un potop mai rău decît potopul apelor, şi anume potopul patimilor. Cînd încep patimile să clocotească, cînd încep să fumege şi să se înnegrească, cînd încep să-şi scoată duhoarea lor şi să o răspîndească în jur - atunci unde va mai putea fugi omul, sau cine îl va mîntui pe el ? El nu va putea scăpa decît la mîna Domnului, şi numai în adăpostul Lui, adăpostul cel de sus. Potopul patimilor l-a cuprins şi pe David, dar el a fugit şi a aflat adăpost sub dreapta Celui Preaînalt; el s-a izbăvit de focul, de fumul şi de duhoarea patimilor celor care îl vînau, şi a scăpat la adăpostul cel de sus. Omul nu se poate izbăvi singur de urgia potopului, numai Domnul îl poate mîntui. Dumnezeu este Stăpînul norilor şi îmblînzitorul patimilor. Cu adevărat, El este Adăpostul cel de sus. Noi alergăm la El şi ne ascundem sub marginea veşmîntului Lui. Cîinele se repede ca un leu la traista săracului, dar el se face ca un sac de cîlţi înaintea picioarelor stăpînului lui. O Stăpîne Doamne Cela Ce şezi pe tronul cel din înălţime, Tu eşti Adăpostul nostru cel de sus. Milostiv fii nouă Doamne Ziditorul nostru, şi tinde mîna Ta şi ne ridică la adăpostul Tău cel de sus. Mîntuieşte-ne pre noi de potopul care pururea ne îneacă, Căci Ţie Se cuvine toată slava şi mulţumita în veci, Amin.
Sursa:
http://www.doxologia.ro/sarbatoare/sfanta-ioana-mironosita
http://www.doxologia.ro/sarbatoare/sfantul-cuvios-samson-primitorul-de-straini
http://www.doxologia.ro/sarbatoare/sfantul-cuvios-samson-primitorul-de-straini
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu