Luna iunie în 24 de zile: nașterea
Sfântului, slăvitului Prooroc, Înainte-Mergătorul și
Botezătorul Domnului, Ioan.
Vrând soarele cel nespus, Hristos Mântuitorul nostru, să răsară lumii, plecând cerurile și pogorându-Se în pântecele fecioresc, cel mai curat decât cerurile, se cădea ca, mai întâi, să iasă luceafărul din cea stearpă, adică, Sfântul Ioan, Înainte-Mergătorul, ca un înainte vestitor, propovăduind și zicând: "Vine după Mine Cel mai tare decât mine." Deci, împlinindu-se vremea Sfintei Elisabeta, ca să nască, a născut fiu, la bătrânețe, din pântece sterp, precum, de demult, Sara pe Isaac și minunea mergea înainte minunii. Mai înainte, adică, de a naște Fecioara pe Hristos, a născut cea stearpă, în zilele sale, pe Mergătorul înainte al lui Hristos, pentru ca cei ce vor vedea nașterea cea peste fire, din cea bătrână, să creadă și nașterea, cea mai presus de fire, care avea să fie din Fecioara cea nenuntită, și să zică, în sinea lor: "Puterea cea nebiruită a lui Dumnezeu, care a dezlegat nerodirea celei bătrâne, acea putere este în stare ca, și pe Fecioara, cea nestricată, să o facă maică. Și a fost nașterea cea minunată a lui Ioan, Înainte-Mergătorul înaintea Nașterii lui Hristos, cea și mai minunată. Și această minune, pregătea altă minune după maica cea stearpă, Maica cea pururea Fecioară; după nașterea cea minunată a Elisabetei, nașterea cea străină a Fecioarei. Pentru că, întru amândouă maicile, rânduiala nașterii covârșește rânduielile firii, Dumnezeu voind așa. Căruia, ca unui Ziditor, toată firea Îi slujește."
Iar, după ce a născut Elisabeta, au auzit vecinii, cei ce viețuiau împrejur, rudeniile și cunoscuții, și se bucurau împreună cu ea, că a făcut cu dânsa, Domnul, milă, ridicând de la ea ocara nerodirii. Și s-au împlinit cuvintele Sfântului bine-vestitor Gavril, care a zis către Zaharia: "Femeia ta va naște un fiu și mulți se vor bucura de nașterea lui." Deci se bucurau, pe de o parte, rudeniile, iar pe de altă parte, se bucurau cei care erau cuprinși, cu mare dorire, de Mesia cel așteptat, deși nu știau că a sosit, atunci, taina întrupării lui Hristos. Dar, în vremea nașterii, Înainte-Mergătorului lui Hristos, duhul lor se pornea spre bucurie, Duhul Sfânt veselindu-se inimile lor, ca și cum le-ar fi dat o înștiințare pentru împlinirea așteptării lor. Și, în ziua a opta, au venit preoții și prietenii în casa lui Zaharia, ca să taie împrejur pruncul. Și voiau să-l numească pe el Zaharia, cu numele tatălui său, dar mama sa nu se învoia, pentru că, soție de prooroc fiind și născătoare de prooroc, Sfânta Elisabeta era ea însăși plină de darul proorocesc. Și poruncea proorocește ca, pe pruncul cel născut al lor, să-l numească cu acel nume, de care nu auzise de la bărbatul său, de vreme ce acesta s-a întors, de la templu, la casa sa, având limba legată prin muțenie, și nu putea spune, soției sale, despre îngerul care binevestise zămislirea fiului și i-a zis: "Vei chema numele lui Ioan." Deci, povățuindu-se de Duhul Sfânt, maica numea Ioan pe prunc, ca o proorociță, ea care a cunoscut, mai dinainte, proorocește, venirea la dânsa a Maicii lui Dumnezeu, când a zis: "De unde mie, cinstea aceasta, ca să vină Maica Domnului la mine?" Iar, cei ce voiau să taie împrejur pruncul, făceau semne tatălui lui, cum ar voi să-l numească pe el. Iar acela, cerând o tăbliță a scris: "Ioan să fie numele lui!" Și, îndată, s-a deschis gura lui Zaharia și limba lui s-a dezlegat din muțenie. Și grăia, binecuvântând pe Dumnezeu. Și se minunau toți de atâtea minuni mari, că cea îmbătrânită a născut, iar maica și tatăl, cel mut, s-au oprit la același nume, cu care să-l numească pe fiul lor. Iar, după scrierea numelui, îndată a grăit mutul și ceea ce a scris cu mâna, aceea a grăit cu gura și s-a făcut numele lui Ioan, ca o cheie a gurii părinților, deschizând-o spre preaslăvirea lui Dumnezeu. Și a căzut peste toți cei dimprejur frică și mirare, pentru că, toți cei ce auzeau aceasta, cu spaimă se minunau și se povesteau toate cuvintele acestea, în toată partea muntelui Iudeii, adică, în hotarele Hebronului, cetatea cea preoțească, unde era casa lui Zaharia, la care, de la Ierusalim, era cale de opt ceasuri. Și sta acea cetate de la Betleem, la un loc mai înalt și se numea cetatea muntelui, pentru munții ei, iară hotarele ei se numeau părțile muntelui, precum la Evanghelie se scrie, despre Născătoarea de Dumnezeu: "Sculându-se Maria din Nazaretul Galileii, a mers la munte cu grăbire, în cetatea Iudeii, adică în Hebron, și a intrat în casa lui Zaharia și s-a închinat Elisabetei." Deci, întru acea parte a muntelui, se minunau mult cei ce auzeau de măririle lui Dumnezeu, ce se făceau în casa lui Zaharia. Și grăiau între ei: "Ce va să fie pruncul acesta?" Și mâna lui Dumnezeu era cu pruncul și creștea întru el darul lui Dumnezeu. Și a petrecut în pustiu, până la ziua arătării lui, către popor. Și așa, mâna Domnului păzea și acoperea pe Sfântul Ioan, ca să meargă înaintea feței Domnului, cu duhul și cu puterea lui Ilie, ca să gătească Lui cale, Celui ce venea să mântuiască neamul omenesc. Iar pentru toate acestea slăvit să fie Hristos Dumnezeu, Mântuitorul nostru, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, în veci, Amin.
Întru această zi, învățătură la nașterea Sfântului și Înainte-Mergătorul și botezătorul Ioan.
Se cuvine, fraților, să facem toată dreptatea, cu deamănuntul, și să ținem cu cinste, praznicilor plăcuţilor lui Dumnezeu, pentru că, dacă ne apropiem de ei, cu credința curată și cu fapte bune, luăm iertare de păcate și câștigăm vindecare de tot felul de boli. Pentru că, despre dânșii a zis Domnul nostru Iisus Hristos: "Pe cei morți, să-i înviați, pe cei leproși, să-i curățiți, dracii să-i izgoniți, precum în dar ați luat, în dar să dați." Că, luând un asemenea dar, ei, au și suferit, de la cei necredincioși, multe chinuri și, nu numai atât, ci și sângele și-au vărsat, pentru Dumnezeul lor și al vostru, dorind foarte mult a noastră mântuire. Precum și acest mare Prooroc și Mergător-Înainte al lui Hristos, Ioan Botezătorul, care minunată naștere având, a avut și o viață mai presus decât toți oamenii. Că, așa se cădea, să răsară raza care avea să propovăduiască venirea lui Hristos, soarele dreptății, adică, să propovăduiască însăși Nașterea lui Hristos, cea mai presus de minte și de puterea omenească, al căruia propovăduitor, Mergător-Înainte, a și fost. Cine a auzit, cândva, sau cine a văzut ca o fecioară, fără de bărbat, să primească în pântec pe Făcătorul oamenilor? Dar, de vreme ce ne-a văzut pe noi, că eram întru răutatea diavolului, n-a suferit ca să ne lase pe noi robiți de vrăjmașul și, pentru aceea, a intrat într-o smerenie ca aceasta. Însă, mai-marele, a trimis la Zaharia, preotul, pe Arhanghelul Gavriil, ca bine să-i vestească lui bucurie, prin zămislirea lui Ioan și prin nașterea cea din pântece îmbătrânit și neroditor, precum ați auzit luminosul grai al Evanghelistului. Drept aceea, și noi, fraților, să ne îndulcim de acest luminos praznic al mergătorului-Înainte al Domnului și, cu fapte bune împodobindu-ne, să urmăm acestui mare Prooroc Ioan, pe care l-a pus Dumnezeu drept chip, toturor celor ce vor să se mântuiască. Pentru că Ioan nu viețuia în case cu multe slugi, ci în pustie viețuia, ca un înger, împlinind proorocia, până la Botezul Domnului și propovăduind Împărăția lui Dumnezeu, pe care, și noi, dorind-o, să ne iubim unul pe altul, cearta călcând-o, mânia lepădând-o, de la vorbirea de rău, întorcându-ne, lenevirea izgonind-o, curățenia și milostenia iubindu-le. Și, dacă cineva, pe toate acestea mai sus-zise, le va câștiga, atunci, acela, fără de osteneală, va urca spre cer și fiu al lui Dumnezeu se va numi și la scaunul lui Dumnezeu înainte-stătător va fi. Fiindcă cu milostenia, ca și cu o apă, se șterg păcatele. Drept aceea, fraților, curăția și milostenia să le iubim, pentru că, pe cei care fac milostenie, Dumnezeu îi fericește, zicând: "Fericiți cei milostivi, că aceia se vor milui." Pentru că, nu ni se cade nouă, să fim, numai prin cuvânt creștini, ci și fapte bune să câștigăm, ca să ne aflăm și să ne arătăm nerușinați la înfricoșătoarea Judecată, unde nu va ajuta sluga pe stăpânul său, nici tatăl pe fiul său, nici maica pe fiica sa, nici fratele pe fratele său, decât numai faptele cele bune ne vor duce pe noi în viața cea veșnică, iar cele rele, cu rușine ne vor duce în osândă, de care să ne izbăvească pe noi Domnul Dumnezeul nostru. Căruia este slava, acum și pururea și în vecii vecilor, Amin.
Proloagele de la Ohrida
24 iunie Naşterea Sfîntului Prooroc Ioan, înaintemergătorul şi Botezătorul Domnului
Cu şase luni mai înainte de a se înfăţişa înaintea Fecioarei Maria care se află la Nazaret, marele Arhistrateg ceresc Gavriil, îngerul Domnului, s-a înfăţişat înaintea lui Zaharia, Marele Preot al Templului de la Ierusalim. Mai înainte ca să vestească Naşterea tainică din Pururea Fecioară, arhanghelul a vestit naşterea minunată a unei femei sterpe, care nu putuse niciodată să aibă copii, şi care pe deasupra se afla şi la adînci bătrîneţi. De aceea Marelui Preot Zaharia nici nu i-a venit să creadă cînd a auzit vestirea îngerului lui Dumnezeu, lucru pentru care a şi fost pedepsit cu muţenie de către acesta, rămînînd mut pînă la opt zile după naşterea copilului Ioan. În acele zile rudeniile lui Zaharia şi ale Elisabetei s-au adunat la casa lui Zaharia pentru sărbătoarea tăierii împrejur şi numirii copilului. Cînd tatăl a fost întrebat ce nume voieşte să dea fiului lui, el, fiind mut, a scris pe o tăbliţă, „Ioan." În clipa aceea limba lui s-a dezlegat, şi bătrînul Zaharia a grăit. Casa lui Zaharia se afla pe culmile dintre Betleem şi Hebron. În tot Israilul s-a împrăştiat ca fulgerul vestea că îngerul Domnului a venit la Zaharia, că el a fost lovit cu muţenie pentru că nu l-a crezut, dar că acum copilul s-a născut, iar muţenia lui Zaharia s-a ridicat de la el cînd a scris pe tăbliţă numele copilului, „Ioan." Vestea aceasta a ajuns chiar pînă la urechile lui Irod. De aceea, cînd el a trimis gărzile ucigaşe care să ucidă toţi copiii, el le-a indicat în special ţinutul muntos în care locuia Zaharia, spre a fi ucis şi micul Ioan. Elisabeta însă s-a ascuns bine împreună cu copilul. Înnebunit de spaimă şi de ură, drăcescul Irod a trimis soldaţi la templu, ca să fie aflat preotul Zaharia şi să i se ceară fiul lui, spre a fi omorît. Căci aşa s-a întîmplat că era iar rîndul lui Zaharia ca să slujească la Templul din Ierusalim. Aşa a fost ucis Zaharia între Poarta de la intrare în curtea templului şi Altar, iar sîngele lui a curs pe dalele de piatră şi s-a pietrificat acolo, spre osîndă veşnică şi mărturie împotriva lui Irod. Elisabeta s-a ascuns cu copilul ei într-o peşteră, unde ea a şi murit la scurt timp după aceea. Iar copilul a rămas şi a crescut în pustie, avîndu-L drept păzitor puternic pe Dumnezeu, iar drept slujitori devotaţi pe îngerii Lui.
Pomenirea Sfinţilor Mucenici Orentius, Pharnacius, Eros, Firmus, Firminus, Cyriacus şi Longinus
Aceştia toţi au fost fraţi de sînge şi soldaţi romani în timpul împărăţiei lui Maximian. Cînd romanii se aflau în timpul bătăliilor împotriva sciţilor de la nord de Dunăre, Sfîntul Orentius a ieşit şi a luptat corp la corp cu Marathom, Goliath-ul sciţilor, l-a biruit şi l-a ucis. Din această pricină, întreaga armată romană a adus jertfe idolilor, însă Orentius şi fraţii lui au arătat pe faţă că sînt creştini şi nu vor jertfi dracilor celor ascunşi în obiecte fără simţire. În pofida copleşitoarelor lor merite militare, ei au fost condamnaţi la surghiun în ţinuturile sălbatice ale Mării Caspice. Ei însă au murit pe drum, toţi şapte pe rînd, din pricina foamei şi a epuizării fizice [condamnaţii erau siliţi la marş forţat]. Aşa s-au înfăţişat mucenicii lui Hristos înaintea lui Hristos, Care i-a încununat ca pe nişte bravi cu cununa veşnicei slave. Că Sfântul Nichita va fi fost slav o arată Arhiepiscopul Filaret al Cernigovului, în cartea lui “Sfinţii slavilor din sud”.
Cîntare de laudă la Sfîntul Ioan Botezătorul
Prin taină dumnezeiască a intrat Ioan în lume, Ca odinioară al Sarei şi lui Avraam fiu, Isaac; Prin taină dumnezeiască a rămas el viu, Scăpînd tăişului ucigaş al jungherului lui Irod. Jungherul pe prunc nu l-a putut atinge, Şi în trupul tatălui atunci adînc s-a-mplîntat. Prin taină dumnezeiască hrănitu-s-a Ioan în pustie, Timp de treizeci de ani, în pămînt pustiu. Pe ai Domnului robi îi păstoresc îngerii; Iar celor săraci îngerii le sînt păzitori! Ioan a crescut, cu vîrsta şi cu puterea, El era un mieluşel prea frumos, Menit să vestească Şi să slujească Mielului lui Dumnezeu. El era menit să strige tuturora Că ziua izbăvirii se află la răsărit. El L-a cunoscut şi L-a slăvit Pre Cel Care necunoscut oamenilor era. El cel din urmă prooroc mare a fost Şi începătură apostolilor lui Dumnezeu. El cu Dumnezeu grăit-a precum marele Ilie Şi ca un apostol mare pre oameni i-a iubit şi i-a certat. Minunat fiu al preotului celui mare, Primul încununat mucenic al mucenicilor lui Dumnezeu.
Cugetare
Una dintre diferenţele între filosofia cea ritoricească a grecilor şi Credinţa Creştină este aceea că filosofia grecească se poate exprima exact în cuvinte şi poate fi înţeleasă prin lectură, în vreme ce Credinţa Creştină nu poate fi expusă complet prin cuvinte, şi mai puţin înţeleasă doar prin lectură. Atunci cînd încerci să explici Credinţa Creştină este indispensabil ca să fii tu mai întîi şi un împlinitor cu fapta al celor ce încerci să explici; iar ca să pricepi cele spuse, nu vei putea doar prin ascultat sau citit, dacă nu vei lupta să aplici cele ascultate şi citite şi în viaţa practică personală. Cînd Sfîntul Patriarh Fotie a citit cuvintele Sfântului Marcu Ascetul despre viaţa duhovnicească, el a constatat o anume lipsă de claritate la el, despre care a zis însă cu înţelepciune: „Această lipsă de claritate nu vine de la felul în care sînt întrebuinţate cuvintele, ci de la adevărul ascuns din ele; cu siguranţă limpezirea înţelesului va veni cînd adevărul acestor cuvinte va fi pus în practica vieţii. Aceasta de altfel," a continuat înţeleptul patriarh, „nu se întâmplă doar cu aceste omilii, sau doar cu acest autor, ci aşa stau lucrurile cu toţi cei care încearcă să pună în cuvinte spre folosul sufletesc al altora roadele şi legile luptelor celor duhovniceşti: ele se înţeleg de către cititor nu atît cu mintea şi cu raţiunea, cît cu nevoinţele şi cu punerea lor întru practica vieţii."
Luare aminte
Să luăm aminte la minunata venire la Templu a Bătrînului Simeon, cea din îndemnul Duhului, spre a-L primi în braţele lui pe Pruncul Iisus: • La cum acest sfînt bătrîn, în Duhul, L-a recunoscut pe Stăpînul şi Mîntuitorul lumii în Pruncul Cel Care era ţinut ca orice mic neajutorat, în braţele Maicii Lui, în timp ce cărturarii, preoţii poporului şi fariseii cei orbi nu L-au recunoscut pe El, nici atunci, şi nici mai tîrziu, cînd El a făcut minuni mari între ei şi Şi-a arătat înţelepciunea Lui fără seamăn; • La cum nici sufletul meu, dacă este învechit şi îmbătrînit în păcate, nu îl poate recunoaşte pe Domnul cînd Îl vede.
Predică - Contra bucuriei celei pline de răutate-"Nu te bucura cînd cade vrăjmaşul tău, şi cînd se poticneşte, să nu se veselească inima ta"(Pildele lui Solomon 24: 17).
Şi el este om: de aceea, nu te bucura de căderea lui. El este deci fratele tău: pentru aceea, nu te veseli atunci cînd se poticneşte. Dumnezeu şi pe el l-a zidit pentru viaţă, şi El nicidecum nu Se bucură de căderea şi de poticnirea lui. Iar tu deci, să nu te bucuri de ceea ce Domnul Se întristează. Cînd cade omul, Domnul este Cel Care pierde; şi atunci, cum te poţi tu bucura de pierderea Domnului tău, a Dumnezeului tău? Oare te vei veseli tu atunci cînd îngerii plîng? Cînd cade vrăjmaşul tău, tu mai degrabă roagă-te lui Dumnezeu pentru el, ca Domnul să îl mîntuiască; şi adu rugă de mulţumită lui Dumnezeu că te-a izbăvit pe tine, cel nevrednic de milă, de o asemenea cădere rea. Căci şi tu şi el din aceeaşi materie sînteţi făcuţi, ca două vase ale aceluiaşi olar. Dacă unul este lovit şi se sparge, oare cel de lîngă el, lângă care a căzut izbitura, va zîmbi şi se va bucura!? Căci iată, mica piatră care a căzut asupra acelui vas şi l-a spart, nu aşteaptă decît mîna care se ridică şi să o izbească şi în celălalt. Căci amîndouă vasele din lut sînt făcute, iar acea piatră mică puternică este să spargă şi sute de vase. Cînd se pierde o oaie, oare restul turmei se va bucura? Nu, ele nu se vor bucura. Căci iată, păstorul le lasă pe ele şi se duce, plin de îngrijorare, să o caute pe cea pierdută. Deci pierderea păstorului este şi pierderea turmei. Pentru aceasta, nu te bucura cînd cade vrăjmaşul tău, căci Păstorul tău şi Păstorul lui, Mîntuitorul Iisus Hristos Domnul, nu se bucură deloc de ea. O Stăpîne Doamne Iisuse Hristoase, Bunule al nostru Păstor, scoate de la noi bucuria cea răutăcioasă şi prostească, curăţeşte inimile noastre şi sădeşte în ele milostivirea şi dragostea de fraţi, Căci Ţie se cuvine toată slava şi mulţumita în veci, Amin.
Sursa:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu