Luna februarie în 10 zile: pomenirea Sfântului,
Sfinţitului Mucenic Haralambie (+202)
Sfinţitului Mucenic Haralambie (+202)
Sfântul Mucenic Haralambie a trăit în vremea împărăţiei lui Sever(193-211) şi s-a făcut vestit cu puterea credinţei sale şi cu râvna în propovăduirea lui Hristos. Şi era acest episcop în Magnezia, din Asia, iar mai-marele cetăţii era Luchian dregătorul. Deci, acesta, nesuferind cuvintele şi zelul propovăduirii bătrânului episcop, a poruncit ostaşilor să fie prins şi, dus fiind la judecată înaintea lui Luchian, Sfântul a mărturisit cu strălucire şi fără frică, pe Hristos; drept aceea, dregătorul a poruncit să fie dezbrăcat de hainele sale şi, după ce i-au jupuit tot trupul, cu unghii de fier, i-au tăiat fâşii de piele de pe trup. Iar Sfântul Haralambie, rău rănit, a zis: "Mulţumesc vouă, fraţilor, că, strujind trupul meu cel vechi şi bătrân, m-aţi înnoit, îmbrăcându-mi sufletul cu haina cea nouă a suferinţelor pentru Hristos". Şi, văzând cei de faţă răbdarea Mucenicului în atâtea chinuri şi neîncetatele lui rugăciuni pentru toţi, mulţi din ei, bărbaţi şi femei, s-au lepădat de idoli şi au crezut în Hristos; iar dregătorul, cercetându-i şi chinuindu-i, fără milă pe aceştia, a poruncit să li se taie capetele. Se zice că însăşi fata împăratului, Galina, auzind de tăria de suflet cu care Sfântul Haralambie a răbdat cele mai grele chinuri, a crezut în Hristos şi s-a botezat. Deci, istovit de atâtea cumplite chinuri pe care a trebuit să le îndure, a fost osândit la moarte, prin sabie. Şi Sfântul Haralambie s-a mutat la Domnul, dându-şi sufletul în temniţă, aşteptând să i se taie capul, şi s-a numărat cu Sfinţii .
Ava Macarie petrecea singur în pustia cea mare şi era o mânăstire, mai jos, într-o altă pustie, având monahi mulţi. Deci, stareţul, şezând lângă cale, a văzut oarecând pe diavolul, mergând în chip de om, purtând o haină miţoasă şi de fiecare fir de lână spânzurând câte o tigvă omenească. Şi i-a zis lui bătrânul: "Unde mergi, răule?" Iar acela i-a răspuns: "Merg ca să tulbur pe fraţi". Şi l-a întrebat pe el bătrânul: "Şi ce sunt tigvele acestea, pe care le porţi?" Răspuns-a diavolul: "Gustări duc fraţilor". Zis-a bătrânul: "În toate acestea sunt de-ale mâncării?" Iar el a răspuns: "Aşa, pentru că, de nu-i va fi plăcută cuiva una, îi dau alta, şi pe toate de-a rândul, ca măcar să-şi ia fiecare câte una". Aceasta zicând, s-a dus mai departe. Iar bătrânul a rămas, păzind calea, până se va întoarce. Şi, văzându-l pe el întorcându-se, i-a zis lui: "Ai umblat bine?" Iar el a răspuns: "Rău, chiar şi unde-mi era bine mie". Zis-a bătrânul: "Pentru ce?" Răspuns-a acela: "Pentru că toţi monahii mi s-au făcut mie răi şi potrivnici şi nimeni nu m-a primit pe mine". Zis-a bătrânul: "Dar nici unul dintre dânşii nu ţi-e prieten?" Răspuns-a diavolul: "Numai pe un monah am, care mă ascultă şi, când vin la dânsul, se învârteşte ca vârtelniţa înaintea mea". Întrebatu-l-a bătrânul: "Care-i numele monahului aceluia?" Zis-a diavolul: "Teopempt". Şi, zicând aceasta, s-a dus. Şi, sculându-se, ava Macarie s-a dus întru cea mai de jos pustie, la mănăstirea aceea şi, auzind, fraţii i-au ieşit cu ramuri întru întâmpinarea lui şi fiecare dintr-înşii îşi gătea chilia sa, socotind că la dânsul va să sălăşuiască bătrânul. Iar el a întrebat: "Cine este Teopempt?" Şi, văzându-l pe el, a intrat la dânsul în chilie, iar el l-a primit pe părintele, bucurându-se. Şi când au început a vorbi în taină, i-a zis lui bătrânul: "Cum petreci, frate?" Răspuns-a acela: "Bine, cu rugăciunile tale". Zis-a bătrânul: "Nu te supără pe tine vreun gând rău?" Răspuns-a fratele: "Acum îmi este bine", că se ruşina să-şi mărturisească gândurile sale cele păcătoase. Atunci i-a zis bătrânul: "Iată, de atâţia ani petrec postind şi nevoindu-mă şi toţi mă cinstesc pe mine, ci încă şi la aceşti ani bătrâni, mă supără necuratul duh al desfrânării". La aceasta a zis Teopempt: "Cu adevărat, părinte, eu sunt foarte stârnit de duhul desfrânării". Deci, bătrânul căuta şi celelalte gânduri pierzătoare de suflet, până ce fratele pe toate i le-a spus lui. După aceasta, Cuviosul a întrebat pe fratele: "Cum posteşti?" Răspuns-a: "Până la al nouălea ceas". Grăit-a Sfântul: "Să posteşti până seara şi să flămânzeşti şi să înveţi pe de rost din Evanghelie şi din cărţi sfinte, ca să te îndeletniceşti totdeauna cu gândirea la Dumnezeu. Şi de-ţi va veni ţie gând rău, să nu-l primeşti pe el şi niciodată să nu te pogori cu mintea jos, la cele rele, ci, totdeauna, să iei aminte sus, la cele bune, şi-ţi va ajuta ţie Dumnezeu". Aşa, întărind pe acel frate, bătrânul s-a dus la pustia sa. Şi când străjuia calea, a văzut iarăşi pe acel diavol, mergând şi i-a zis lui: "Unde mergi?" Răspuns-a diavolul: "Mă duc să tulbur pe fraţi". Şi aceasta zicând, a trecut mai departe. Iar când, iarăşi, s-a întors, i-a zis lui Sfântul: "Cum sunt fraţii?" Răspuns-a diavolul: "Toţi mi s-au făcut răi şi acela pe care îl aveam mai înainte prieten şi care mă asculta, şi acela nu ştiu de către cine s-a răzvrătit împotriva mea şi nicidecum nu mă mai ascultă. Ci, mai amar decât toţi, mi s-a făcut şi m-am jurat, ca să nu mai merg acolo, decât după o lungă vreme". Aceasta zicând, s-a dus, iar Sfântul s-a întors la chilia sa. Şi aşa a mântuit pe fratele Teopempt, dând pe faţă meşteşugul cel rău al diavolului.
Întru această zi, cuvânt din Pateric despre plângere.
Un stareţ, oarecând, petrecea în luncă, aproape de fericitul Antonie, de cealaltă parte a râului. Şi odată s-a dus la Egipt pentru o trebuinţă a sa, luând pe ucenicul său, împreună cu sine. Şi, ducându-se în cetatea ce se cheamă Kunt, a rămas acolo o săptămână. Şi a văzut bărbaţi şi femei în toate dimineţile, ieşind la morminte şi plângându-şi morţii, până la al treilea ceas din zi (ora 9), că aşa era obiceiul acolo. Deci, a zis stareţul către ucenicul său: "Vezi, fiule, ce fac aceşti oameni? Cum se scoală atât de dimineaţă şi merg la morminte de plâng, cu atâta tânguire, pe morţii lor? Să mă crezi că, de nu vom face şi noi aşa, în pierzare vom merge." Iar după ce s-au întors la chilia lor, îndată şi-au zidit ei, departe unul de altul, morminte pentru ei, şi, în toate zilele şedeau de dimineaţa, plângându-şi sufletul, ca pe un mort. Iar de ar fi adormit, cumva, puţin, dimineaţa ucenicul, îl striga pe el stareţul, zicând: "Frate, scoală, că acum egiptenii plâng la mormintele lor." Iar fratele, de-a pururea, zicea: "Părinte, împietrit îmi este sufletul meu şi nu pot să plâng". Iar stareţul îi răspundea lui: "Sileşte-te fiule, şi osândeşte-te, că-ţi zic ţie, dacă Dumnezeu va răni odată inima spre plângere, apoi nu mai iese de la dânsa durerea, ci rămâne întru durere până la moarte. Şi oriunde ar merge unul ca acesta, cu dânsul împreună este, înlăuntru, plângerea şi durerea. Că orice lucru ar lucra, ori ar mânca, ori ar bea, ori ar dormi, de-a pururea îşi are sufletul lucrul său, adică plângerea." Întru-una din zile, a văzut stareţul pe fratele săturându-se de bucate, că veniseră nişte oaspeţi la dânsul şi i-a zis lui în taină: "Frate, au nu ştii că plângerea este ca o făclie ce luminează? Şi de nu o vei păzi pe ea bine, apoi se va stinge şi întunecată va fi. Aşa şi plângerea se stinge de bucatele cele multe şi fuge din pricina somnului celui mult. Asemenea şi clevetirea o stinge pe ea şi vorba cea multă o pierde, iar odihna cea trupească o strică pe ea cu totul. Deci, se cade celui ce iubeşte pe Hristos, din toate lucrurile să facă o parte şi pentru Hristos." Zis-a lui fratele: "Cum este cuvântul acesta, părinte?" Iar stareţul i-a răspuns: "Când vei avea pâine bună să o cruţi, pentru cei bolnavi, iar tu să mănânci pâine cu tărâţe, pentru Hristos. De vei bea vin, să torni într-însul puţin oţet şi să zici: "Pentru Hristos, Cel ce a primit oţet." De vei mânca orice fel de poame, să nu te saturi, ci să laşi puţin, zicând: "Aceasta-i partea lui Hristos". De-ţi vei avea căpătâiul moale, să-l laşi deoparte şi piatră să-ţi pui, sub cap, pentru Hristos. De-ţi va fi ţie frig, când dormi, să rabzi, zicând: "Unii nu dorm deloc". Dacă te-ar vorbi de rău cineva pe tine, să taci, pentru Hristos, zicând întru tine: "Şi pe El, pentru mine, L-au vorbit de rău". De-ţi vei fierbe ţie zeamă, apoi să o laşi nefiartă puţin, ca să nu-ţi fie dulce la mâncare şi să zici: "Alţii, vrednici fiind, nici pâine nu mănâncă, cu atât mai mult, eu, nevrednicul, cum să mănânc zeamă bună, vrednic fiind a mânca cenuşă şi ţărână". Şi, în toată mâncarea ta, tu totdeauna puţină cenuşă să amesteci. Iar la lucru, cu osteneală şi cu smerenie să petreci, cugetând totdeauna, cum au vieţuit Sfinţii. Iar când va veni sfârşitul şi ne va afla pe noi întru smerenie şi grijă, atunci vom afla odihnă. De-ţi va zice ţie gândul tău că, în zi de praznic, bucate mai bune să faci, să nu-l asculţi pe el, că nu trebuie să prăznuieşti păgâneşte, că bucatele monahului sunt plânsul şi lacrimile. Şi neîncetat să-ţi mustri sufletul tău totdeauna, că atâtea a început şi nu le-a sfârşit. Iar de ai făcut păcate trupeşti, să nu mai gândeşti cum le-ai făcut pe ele, că se spurcă sufletul tău, ci, mai vârtos, roagă pe Hristos, zicând: "Doamne, Tu le ştii pe ele şi Tu de vei voi, le vei curăţi pe ele, căci eu nu cutez nici a gândi la ele", iar de cunoşti că te cercetează Dumnezeu pe tine, atunci să nu ţi se înalţe inima ta, ci, mai mult, să zici: "Pentru neputinţa şi slăbiciunea mea, Dumnezeu face milă cu mine, ca să rabd şi să nu mă slăbesc". Că de nu, apoi va lua Dumnezeu ajutorul Său de la tine şi vei pieri. Dacă războiul desfrânării îţi aprinde inima, să cercetezi de unde este începutul acestei lupte lăuntrice şi să te îndreptezi; fie că va fi din multă mâncare sau băutură sau somn sau din mândria pe care o ai în tine, că ai fi mai bun decât mulţi alţii şi slujeşti lui Dumnezeu sau de ai osândit pe cineva că a greşit, pentru că afară de aceste pricini, nu se începe războiul desfrânării întru oameni şi de-ţi vei înfrâna pântecele şi nu vei osândi pe nimeni de greşeală şi de nu vei avea în tine gânduri că, adică, bine vieţuieşti şi că plăcut este lucrul tău lui Dumnezeu, de te vei păzi de acestea, se va duce de la tine războiul desfrânării. De vei da cuiva vreun ban cu dragoste, iar, mai pe urmă, te vei mâhni în gândul tău, zicând că mult i-ai dat lui, tu să nu asculţi gândurile tale, că drăceşti sunt. Şi, pe cât poţi, în sărăcie şi în lipsă să petreci, ca mai vârtos să ai trebuinţă să fii de toţi ajutat. Dumnezeului nostru slavă !
Pentru mai multe vezi: Vieţilor Sfinţilor
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu