Luna februarie în 18 zile: Pomenirea celui întru Sfinți, Părintelui nostru Leon, papă al Romei (+461)
Acest mare arhiereu și păstor al Bisericii lui Dumnezeu, Leon, era de neam din Italia, născut la Roma și a fost crescut, din tinerețe, în învățătura cărții, având atât înțelepciunea cea din afară, cât și faptele bune, cele creștinești. A trăit pe vremea împărăției lui Teodosie cel Tânăr (408-450) și a lui Marcian (450-457), în Răsărit și a lui Valentinian al III-lea (425-455) în Apus. Iubind viața duhovnicească mai mult decât pe cea mirenească, pe vremea papei Sixt al III-lea, a fost mai întâi arhidiacon al Bisericii romane, iar, murind Sixt, prin alegerea tuturor, s-a urcat pe scaunul Bisericii din Roma (440) și a păstorit într-o vreme de mare furtună în Biserică și în lume; împărăția din Răsărit fiind tulburată de eretici, iar cea din Apus, lăsată pradă barbarilor. Dar papa Leon a fost cu adevărat un înțelept și neînfricat luptător și un bun păstor, care-și punea sufletul pentru poporul său. Între faptele mari ale Sfântului Leon se pomenește, mai întâi, de întâlnirea lui cu Atila, regele hunilor, spaima lumii și biciul lui Dumnezeu. Că acesta, biruind multe țări, a mers și asupra Romei, vrând să o pustiască pe ea cu foc și cu sabie. Deci, papa Leon, văzând că nimeni nu putea să stea împotriva barbarului, s-a rugat cu dinadinsul lui Dumnezeu, cu postire și cu lacrimi cerând de la El apărare, și, chemând în ajutor pe Sfinții Apostoli Petru și Pavel, a mers însoțit numai de un consul și de prefectul Romei în întâmpinarea lui Atila, lângă Ravenna, ca să-l roage să-și potolească mânia, gata fiind el să moară pentru poporul său. Și, vorbind către dânsul, cu cuvinte de Dumnezeu insuflate, l-a prefăcut pe el din leu în miel, pentru că Atila a ascultat cu smerenie cuvintele omului lui Dumnezeu și a cruțat cetatea, după dorința lui. Mare sârguință a arătat Sfântul Leon, ca să îndrepteze rătăcirile ereticilor din vremea sa și, mai vârtos, erezia lui Eutihie, cea mai rea dintre toate, scriind către împărații Teodosie și apoi lui Marcian, ca să rânduiască să fie Sinod a toată lumea. Și s-a adunat Sfântul și cel de al patrulea Sinod, la Calcedon, al celor șase sute și treizeci de părinți, pe vremea împăraților Marcian și Pulheria, la anul 451, împotriva lui Eutihie și Dioscur, care înțelegeau greșit taina întrupării lui Dumnezeu și răstălmăceau, astfel, toată învățătura mântuirii. Și s-a statornicit la acest Sinod dreapta credință că prin întrupare, Hristos Domnul este o singură Persoană dumnezeiască, având două lucrări, de om și de Dumnezeu, lucrări deosebite, dar nedespărțite; și așa a lucrat El mântuirea noastră. Drept aceea s-a osândit rătăcirea lui Eutihie, care învăța că în Hristos este o singură fire și o singură lucrare. Și s-a citit la acest Sinod și epistola Sfântului Leon către Flavian, patriarhul Constantinopolului, care atât de limpede tălmăcea taina întrupării Domnului, încât toți părinții Sinodului, auzind-o, au strigat: "Duhul Sfânt a vorbit prin gura lui Leon". Sfântul Leon era vestit și pentru scrierile lui, întrucât ne-au rămas de la el peste o sută de scrieri. Ele sunt dovezile cele mai tari ale înțelepciunii, evlaviei și pătrunderii minții lui. Pline de învățături, cuvintele lui au o frumusețe și o măreție care încântă, miră și înalță. Gândirea lui e limpede, puternică, iar graiul lui adunat și stăpân pe cunoașterea dreptei credințe. A murit la anul 461, iar în ochii creștinătății Sfântul Leon rămâne unul din marii luptători pentru biruința dreptei învățături creștine la taina întrupării lui Dumnezeu, statornicită o dată pentru totdeauna, la Sinodul de la Calcedon. Dumnezeului nostru, slavă !
al Sfântului Efrem către călugări.
Însă tu, prietene, de vreme ce te-ai lepădat de lume, pentru ce, dar, mai cauți odihnă lumească ? Că Dumnezeu nu pentru necaz te-a chemat pe tine ? Iar tu răsfățare cauți ? La golătate ești chemat, iar tu haine bune cauți. Spre însetare ești chemat, iar tu băutură cauți. La război ești chemat, iar tu nu te saturi de somn. Spre plângere și tânguire ești chemat, iar tu joci și râzi. La dragoste ești chemat, iar tu urăști pe fratele tău. La supunere ești chemat, iar tu grăiești împotrivă. Moștenitor al Împărăției Sale te-a numit, iar tu cele trupești cugeți. Și ce-i vei răspunde Lui, la înfricoșătoarea zi, cea mai de pe urmă ? Ori ești sihastru la liniște ? Adu-ți aminte, dar, de cei ce sunt în temnițe, că nu numai închiși sunt, ci fiare pe grumajii lor poartă, iar alții, fiind și în obezi, bătuți sunt. Sau pustnic ești ? Adu-ți aminte de păstorii de oi, ce fel de primejdii ridică și rabdă prin pustietate și prin munți, că iarna sunt strâmtorați de ger, iar vara arși sunt de zăduful soarelui. Cel ce a câștigat răbdarea se atinge de toate faptele bune, că se bucură în necazuri și în primejdii este iscusit; întru năpastă se veselește, la ascultare este gata, în dragoste deplin, în vorbire de rău slăbește, la ocări se smerește, la liniște viteaz, la cântări neleneș, în postire gata, întru rugăciuni silitor, prin răbdare, la ascultare vesel, la nevoie sprijin tare, la răspunsuri negrabnic, în viață osârdnic, la umblări frumos, bun în adunarea fraților, la răspunsuri plăcut, la privegheri gata și osârdnic către străini, cunoscător al celor neputincioși, la întâlniri întâmpinător, treaz la înțelegeri și la tot lucrul deștept. Că tot cela ce a câștigat răbdare și-a câștigat nădejde și cu toate faptele este împodobit unul ca acela. Și unul ca acesta cu multă îndrăzneală strigă către Dumnezeu, zicând: "Așteptând, am așteptat pe Domnul și S-a plecat spre mine" (Ps. 39, 1). Deci, pe o cale ca aceasta să mergem, pe care merg toți cei ce au iubit pe Dumnezeu. Călătoria acestei căi a vieții este cu necazuri, însă odihnă fericită este. Călătoriile căii acesteia sunt acestea: pocăința, privegherea, rugăciunea, smerita înțelepciune, sărăcia duhovnicească, neîngrijirea peste măsură a trupului, îngrijirea sufletului, culcarea pe jos, tăcerea, mâncarea uscată, foamea, setea, golătatea, milostenia, lacrimile, plângerea, suspinarea, năpasta, osteneala mâinilor, primejdiile, uneltirile celor răi, a fi clevetit și a răbda, a fi urât și rău a pătimi, a răsplăti cu bine pentru rău, a ierta greșelile celor ce-ți greșesc, a pune sufletul său pentru prieteni, iar, cea mai desăvârșită, a-și vărsa sângele său pentru Domnul. Fericit cel care nu se îndestulează cu viața lumii acesteia, care din cele dumnezeiești și-a făcut cugetarea lui; fericit cela ce pe pământ s-a făcut ca un înger, asemenea serafimilor, avându-și curat cugetul său totdeauna. Fericit este acela ce, având în minte ziua judecății, se sârguiește spre vindecarea rănilor sufletului său, prin lacrimi. Fericit este cela ce totdeauna este eliberat, întru Domnul, de toate cele pământești și vremelnicele lucruri ale veacului acestuia. Fericit este cela ce înainte sporește prin faptele călugăriei și prin înfrânare. Fericit este cela ce are porunca cea înfricoșătoare, spre paza buzelor sale. Fericit este cela ce a urât păcatele și a făcut fapte bune. Fericit este cela ce, întru cele nevăzute și întru cele văzute, pe singur unul Dumnezeu iubește și toată zidirea Lui. Fericit este cela ce s-a făcut ca un nor, cu totul în lacrimi, stingându-și focul poftelor trupești. Fericit este cela ce și-a vândut toate averile sale și și-a agonisit pe Unul Hristos, Mărgăritarul ceresc. A Căruia este slava, acum și pururea și în vecii vecilor ! Amin.
Pentru mai multe vezi: Vieţile Sfinţilorşi Sfinţii zilei
Sursa:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu