Acest Sfânt a fost egiptean de neam şi era rudenie cu Teofil şi Chiril, arhiepiscopii Alexandriei, vieţuind pe vremea împăratului Teodosie cel Mic(408-450). Dumnezeiescul acesta Isidor învăţase multă carte şi era socotit de istoricii din vremea lui drept un filosof şi un desăvârşit îndrumător în înţelepciunea vieţii şi a Sfintelor Scripturi şi-şi luase drept chip şi pildă de viaţă şi de lucrare pe Sfântul Ioan Gură de Aur. Şi, încă tânăr fiind, a lăsat slava lumii, bogăţia şi strălucirea numelui şi, toate socotindu-le gunoaie, s-a dus într-o mânăstire din părţile Pelusiei şi s-a făcut monah. Şi, cu multe sudori şi osteneli înfrânându-şi trupul, iar sufletul înfierbântându-şi-l cu tainice şi înalte descoperi, s-a făcut ca un stâlp viu şi însufleţit al vieţii monahiceşti. Şi, fiind el sfinţit preot şi egumen, se vedea de toţi că petrecea o viaţă cu adevărat, după Sfânta Evanghelie. Şi povăţuia nu numai pe cei din mănăstirea lui, că au rămas de la el peste două mii de scrisori, prin care lumina pe scurt şi în minunate cuvinte, pline de folos, pe toţi iubitorii de învăţătură din toată lumea, întorcând pe păcătoşi, întărind pe cei porniţi spre fapte bune, iar pe cei neascultători, cu certarea dumnezeieştilor dojeniri îndreptându-i, încă şi pe împăraţi îi sfătuia şi, în scurt, tâlcuia şi lămurea, cu mare înţelepciune, tuturor celor ce întrebau, cuvintele şi mărturiile dumnezeieştilor Scripturi, îndreptând obiceiurile oamenilor. Şi aşa, bine vieţuind şi dumnezeieşte purtându-se, la adânci bătrâneţi şi-a săvârşit viaţa, mutându-se la Domnul.
|
Întru această zi, învăţătură din viaţa Sfântului Isidor.
Ca un mare râvnitor pentru dreapta credinţă şi puternic luptător împotriva ereticilor, ce era, fiind gata a pătimi şi a muri pentru credinţa cea dreaptă, Sfântul Isidor scria, către hulitorul Tarasie: "Te întreb pe tine, cela ce ne ocărăşti pe noi şi te arăţi aspru judecător: De te-ar pune împăratul asupra cetăţii ca să o aperi, iar tu ai vedea zidul săpându-se şi sfărâmându-se de vrăjmaş, ca să se facă mai lesnicioasă intrarea în cetate, au n-ai sta împotrivă cu toate uneltele şi armele, oprind spargerea zidului şi nelăsând intrarea vrăjmaşilor ? Acestea ai face; că şi cetatea, şi pe tine să te poţi apăra de vrăjmaşi, şi să arăţi a ta credinţă şi supunere către împărat. Dar nouă, pe care Dumnezeu ne-a pus dascăli Sfintei Sale Biserici, nu ni se cade să stăm cu tărie împotriva unuia ca Arie, care, nu numai că a ridicat război asupra dreptcredincioasei turme a lui Hristos, ci şi pe mulţi i-a pierdut ? Eu pentru această pricină nu ţin seama de nici o primejdie, ci, mai, bine, doresc ca toate primejdiile să le pătimesc pentru credinţă". Dar, şi celelalte fapte bune ale lui se cunosc din scrisorile sale. Fecioria, al cărei păzitor era, cu deadinsul, o lăuda, mai mult decât pe alte fapte bune, numind-o împărăteasă. Însă el nu defăima nici însoţirea cea legitimă - legiuită -, că zice, în epistola sa către Antonie Scolasticul: "Se cuvine să asemănăm, cu soarele, pe cei ce păzesc fecioria, iar, cu luna, pe cei ce vieţuiesc în văduvia cea neprihănită, şi, cu stelele, pe cei ce locuiesc în însoţire cinstită, urmând în aceasta Sfântului Pavel, care zice: Alta este slava soarelui, alta slava lunii şi alta este slava stelelor". Încă mai sfătuieşte Cuviosul şi pe iubitorii de înţelepciune, ca mai mult să se deprindă la viaţa cea îmbunătăţită, decât la frumoasa grăire. Că zice, într-o scrisoare, către Pătrim monahul: "Cu bună minte şi cu darul firii eşti împodobit, încât cu sârguinţă te nevoiesti ca să grăieşti frumos. Însă, calea vieţii duhovniceşti, prin faptele cele bune, să o urmezi, mai mult decât frumoasa grăire. Drept aceea, dacă doreşti să câştigi răsplătirile cele fără de moarte, de frumoasa grăire îngrijeşte-te puţin, iar a face fapte bune, sileşte-te, cu mai multă râvnă, ca, prin viaţa ta şi prin bunele obiceiuri, să luminezi pe cei ce sunt întru întuneric". Tot Sfântul Isidor mai învăţa că omul cel îmbunătăţit se cade să nu se mândrească pentru lucrurile cele bune, ci gând smerit să aibă despre sine: "Cela ce lucrează fapte bune are cunună luminată. Iar cela ce săvârşeşte multe fapte bune, însă i se pare că puţin bine a făcut, acela, prin această smerită părere despre sine, mai luminoasă cunună va avea. Dar, este mai drept să zic: De este in cineva gand smerit, faptele aceluia se fac mai luminoase. Iar de nu este in el gand smerit, apoi si faptele bune cele luminoase se intuneca si cele mari se micsoreaza. Drept aceea, de voieste cineva ca sa-si arate faptele sale cele bune, sa nu le socoteasca ca sunt mari, ca atunci mari se vor afla. Gandul smerit, insotit de fapta buna, sunt ca o pereche de boi care trag jugul cel bun a lui Hristos". Intreaga intelepciune a Sfantului Isidor este aratata, insa, in Epistola lui catre Paladie, episcopul Elinopolei, prin care il invata, cu tot dinadinsul sa se fereasca de vorba cu partea femeiasca, caci, desi Scriptura zice: "Vorbele cele rele strica obiceiurile cele bune", apoi, vorba cu femeile, chiar si buna de ar fi, este insa in stare a strica pe omul cel dinlauntru, in taina, prin ganduri necurate; ca, desi fiind curat cu trupul, insa pe suflet il face necurat. Deci, Cuviosul Isidor pe episcopul acela, care adeseori vorbea cele de folos cu partea femeiască şi care se lăuda că nu simte patimă, sfătuindu-l, îi zicea: "De vorbele cu partea femeiască, pe cât poţi, să fugi, bunule bărbat, că cei ce au treapta preoţiei, mai sfinţi şi mai curaţi se cade să fie, decât aceia care s-au dus în munţi şi în pustie; pentru că aceştia au grijă de sine şi de popor, iar aceia, care s-au dus în pustie, au grijă numai de ei înşişi. Acestora, care sunt puşi la înălţimea aceasta a vredniciei preoţeşti, toţi le cercetează şi le privesc viaţa, iar cei ce stau prin peşteri, aceia rănile lor le tămăduiesc, adică singuri îşi pregătesc cununi. Deci, de vei avea de făcut vreo slujbă la o parte femeiască, apoi să-ţi stăpâneşti ochii şi, pe cele la care ai mers, să le înveţi să privească cu curăţie deplină. Şi, după ce vei grăi cuvintele care pot să le întărească şi să le lumineze sufletele, îndată să fugi, ca nu cumva vorba cea lungă să înmoaie a ta putere şi să o slăbească. Iar, de vei voi să fii cinstit de femei - şi, aceasta, mai ales, duhovnicescului bărbat, se cade - apoi, să nu ai cu dânsele prieteşug nicidecum şi atunci de dânsele cinstit vei fi. Căci, dacă doar vorbeşti cu dânsele, zic unii, nu primeşti nici o vătămare. Eu, însă zic ţie, pentru ca toţi să se încredinţeze de aceasta, că şi pietrele se sparg de picăturile de ploaie, care cad totdeauna pe ele. Ia aminte la ceea ce grăiesc; că, ce este mai tare decât piatra şi ce este mai moale decât apa şi mai ales, decât picăturile de apă ? Însă, desimea picăturilor ce stăruie biruieşte totdeauna şi firea. Deci, dacă firea cea nemişcată se schimbă, apoi, cum nu va fi biruită şi răsturnată voia omenească, cea atât de schimbătoare ?" Astfel, sfătuind Cuviosul Isidor pe episcopul Paladie, ne povăţuieşte şi pe noi toţi la viaţa cea cu întreagă înţelepciune, ca nu numai să ne păzim de căderea trupească, dar şi sufletul să-l ferim întreg de gândurile ce-l strică. Şi multe fapte bune, de tot felul, învăţa Cuviosul pe toţi, prin scris şi prin viu grai şi, ajungând la adânci bătrâneţi şi plăcând lui Dumnezeu, s-a sfârşit în pace.
Întru această zi, cuvânt din Pateric, despre citirea cărţilor.
Un frate dintr-o mânăstire cu viaţă de obşte se lenevea spre învăţătură şi a întrebat pe părintele său, zicând: "Ce înseamnă aceasta, părinte, că, iată, mă ostenesc la Scripturi şi nimic nu înţeleg". Şi stareţul i-a răspuns lui, zicând: "Fiule, oile, când află păşune, cu multă dulceaţă mănâncă şi adesea înghit hrană nerumegată, sârguindu-se fiecare să apuce cât mai mult şi să pună întru sine hrană, iar după aceea stând, îşi rumegă hrana. Aşa şi tu, fiule, câtă vreme ai ajutor şi bună vreme, învaţă-te pe tine cât poţi, fără lenevire, din dumnezeieştile Scripturi şi te va lumina Dumnezeu; ori, din vorbele bătrânilor auzind, te vei deprinde sau deprinzându-te singur, vei întreba sau de la cei ce învaţă binele, vei deprinde ceva sau Însuşi Domnul, în linişte, îţi va grăi în inima ta numai să nu pierzi întru lene, vremea şi puterea cea dată ţie de la Dumnezeu".
Întru această zi, cuvânt despre tăcere.
Un sihastru stătea în munte şi sporise în frica lui Dumnezeu, la locul acela, în părţile marelui Antonie. Şi mulţi, din cuvintele lui şi din fapte, se foloseau. Deci, aşa aflându-se el, l-a pizmuit vrăjmaşul împotriva tuturor faptelor lui cele bune şi i-a strecurat în minte una ca aceasta: "Luând tu frica lui Dumnezeu, nu ţi se cade ţie, ca să-ţi slujească alţii, nefiind tu vrednic ca să slujeşti altora, ci te scoală de-ţi slujeşte măcar ţie însuţi. Drept aceea, dar, să mergi şi să-ţi vinzi coşniţele tale în cetate şi să-ţi cumperi cele trebuincioase ţie, apoi să te întorci la linişte şi să nu pui această greutate asupra nici unuia". Însă, aceasta îl sfătuia pe dânsul înşelătorul, pizmuindu-i liniştea lui, îndeletnicirea cea bună spre Dumnezeu şi spre folosul multora, pentru că, de pretutindeni, vrăjmaşul se sârguieşte a ne vâna. Deci, el care fusese cândva minunat, vestitul şi lăudatul pustnic, ca la un gând bun, supunându-se, a ieşit din chilia sa. Dar, nu era iscusit întru cele multe meşteşuguri ale diavolului; că mult vorbind cu o femeie, şi aflându-se într-un loc pustiu şi urmărit de diavolul, din neluare aminte, a căzut cu dânsa în păcat. Apoi, îndată, aducându-şi aminte că s-a bucurat vrăjmaşul de căderea lui, a căzut întru deznădejde, de vreme ce întristase pe Duhul Sfânt, pe îngeri şi pe Sfinţii Părinţi, dintre care mulţi prin cetăţi au biruit pe vrăjmaşul. Şi se întrista de acestea foarte, neaducându-şi aminte că Domnul gata este să dea putere celor ce nădăjduiesc spre Dânsul şi, uitând de tămăduirea greşelii, voia să se arunce pe sine spre moarte, în repejunea râului, spre desăvârşita bucurie a diavolului. Dintr-o mare durere sufletească ca aceasta, i-a slăbit şi trupul. Şi, de nu i-ar fi ajutat lui Milostivul Dumnezeu, ar fi murit fără de pocăinţă, spre bucuria dracilor. Însă, mai pe urmă, venindu-şi întru sine, gândea cum ar putea să arate mai multă osteneală în pocăinţă şi în grea pătimire, ca să milostivească pe Dumnezeu, prin lacrimi şi prin tânguire. Deci, s-a dus iarăşi la chilia sa şi zăvorându-şi uşile, a început a plânge, aşa cum ar plânge deasupra unui mort şi a se ruga lui Dumnezeu, postind şi priveghind cu sârguinţă, până şi-a topit trupul său de tot. Iar fraţii, după obicei, au început a veni la dânsul, pentru folosul lor şi băteau în uşă. Iar el le răspundea: "Nu veţi putea deschide, pentru că am dat făgăduinţă lui Dumnezeu, ca să mă pocăiesc un an": Şi le zicea: "Rugaţi-vă pentru mine, nevrednicul". Iar altceva nimic nu le răspundea, ca să nu se smintească, auzind de căderea lui în păcat, pentru că era la dânşii cinstit foarte şi mare între călugări. Deci, s-a împlinit anul, pocăindu-se cu dinadinsul. Iar spre ziua Paştilor, în noaptea învierii, întocmind o candelă dintr-un vas, a îngrijit-o şi a umplut-o cu untdelemn şi încă, de seară a început să se roage, zicând: "Îndurate şi milostive Doamne, Cela ce voieşti ca să se mântuiască toţi păcătoşii şi la cunoştinţa adevărului să vină, la Tine am scăpat, Mântuitorule al sufletelor noastre. Miluieşte-mă pe mine, cela ce mult Te-am mâniat şi, spre bucuria vrăjmaşului, multe rele am făcut şi, iată, că mort sunt, ascultând la vrăjmaşul, iar Tu, Cela ce pe cei necuraţi şi nemilostivi îi miluieşti, înveţi a milui pe aproapele milostiveşte spre a mea smerenie, că nimic nu este cu neputinţă la Tine, că lângă iad s-a pogorât sufletul meu. Fă milă cu a Ta zidire, că bun eşti, Cela ce, în ziua Învierii celei de apoi, vei ridica trupurile cele risipite şi topite, auzi-mă pe mine, că a slăbit sufletul meu şi mi s-a topit ticălosul meu trup, pe care l-am spurcat, dar m-am lipit spre frica Ta şi, sculându-mă, am îndrăznit a schimba păcatul în pocăinţă. Două păcate am: căderea şi deznădăjduirea. Înviaza-mă pe mine, cel sfărâmat. Şi porunceşte ca din focul Tău să se aprindă această candelă, ca, aşa, să primesc încredinţare de milostiva Ta iertare, cea cu îndurare. Apoi, în cealaltă vreme a vieţii ce-mi vei dărui, voi păzi poruncile Tale şi frica Ta nu o voi părăsi. Ci, mai cu dinadinsul, decât până acum îţi voi sluji Ţie." Şi acestea zicând, în noaptea Sfintei Învieri, cu lacrimi multe grăind, s-a sculat ca să vadă de i s-a aprins candela. Şi, văzând că nu i s-a prins, iarăşi căzând cu faţa la pământ se ruga Domnului zicând: "Ştiu Doamne, că după nevoinţa mea era să fiu încununat, dar, nepăzindu-mi eu cărările mele, m-am tras mai mult spre dulceala trupească şi m-am aruncat în munca celor necuraţi. Deci, milostiveste-te, Doamne, că, iată, iarăşi mărturisesc bunătăţii Tale păcatul meu cel rău înaintea tuturor îngerilor şi drepţilor şi, de nu s-ar sminti oamenii, apoi şi înaintea a toată lumea aş mărturisi căderea mea în păcat. Miluieşte-mă pe mine cel ce mă mărturisesc Ţie, ca şi pe alţii să-i învăţ, Doamne înviaza-mă pe mine." Aşa, de trei ori rugându-se, a fost auzit. Şi, sculându-se, şi-a aflat candela luminos arzând şi s-a bucurat mult întru nădejde, că i-a dat lui adeverire Dumnezeu. Şi se minuna şi de darul lui Dumnezeu cel atât de mare şi de milostiva Lui iubire de oameni. Şi se veselea cu duhul că l-a încredinţat pe el Dumnezeu de iertarea păcatului său, auzindu-i smerita lui rugăciune şi zicea: "Mulţumesc Ţie, Doamne, că în această vremelnică viaţă m-ai miluit pe mine, nevrednicul, prin semnul acesta mare şi nou, dându-mi mie îndrăzneală către Tine. Că ierţi, cu milostivire, sufletele cele zidite de Tine".Aşa petrecând el întru mărturisire, a răsărit ziua şi, veselindu-se în Domnul, a uitat de trupeasca hrană, în ziua aceea, de bucurie. Iar focul din candela aceea l-a păzit în toate zilele vieţii sale, adăugând într-însa untdelemn, ca să nu se stingă. Şi iarăşi, a petrecut în dânsul Duhul lui Dumnezeu, fiind ştiut de toţi şi tuturor de folos. Iar, când a fost să se ducă din viaţa aceasta, i s-a arătat lui de la Dumnezeu, de mai înainte, ceasul sfârşitului său şi şi-a dat cu pace sufletul în mâinile lui Dumnezeu, a Căruia este slava, în vecii vecilor. Amin.
Sursa:
|
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu