În jurul anului 472, pe vremea împăratului Zenon din Constantinopol, trăia în oraşul Alexandria, din Egipt, o femeie tânără, numită Teodora. Părinţii ei, oameni cu stare, au măritat-o de tânără cu un om de seamă din acel oraş şi era fericită. Tânără şi frumoasă se lăsă însă ademenită de stăruinţele unui tânăr şi a căzut în desfrânare şi acum, după păcat, era întristată peste măsură, ca una ce singură îşi stricase viaţa şi în taină a început a se tângui cu amar. Deci, văzând ea că nu poate scăpa de întristare, a mers la mari depărtări, la o mânăstire de călugări şi, lepădând îmbrăcămintea femeiască, şi-a pus numele de Teodor şi a fost primită ca monah de egumenul mănăstirii, neştiind nimeni că este femeie, şi a început astfel viaţa ei de ispăşire şi de căinţă. Doi ani a trăit Teodora, răstignindu-se pe crucea ispăşirii, lepădînd voia sa şi devenind înger în trup. Deci, văzînd diavolul că ea se luptă împotriva lui, a ridicat multe învinuiri nedrepte împotriva ei şi mai ales că a păcătuit cu o femeie şi, aducând diavolul un prunc mic, l-a pus la poarta mănăstirii, arătînd că este copilul monahului Teodor. Şi, primind ea cu linişte învinuirea, fericita Teodora luă pruncul şi timp de şapte ani îl îngriji, hrănindu-l cu multă greutate, fiind ea însăşi izgonită din mânăstire, măcar că trăia tot în preajma mănăstirii. Deci, milostivindu-se călugării, după atâţia ani de ispăşire, au primit-o din nou în mânăstire şi nu după multă vreme a răposat fericita! Iar cînd a fost să-i ridice trupul din chilie spre înmormântare, monahii au dat de veste că fratele Teodor, era femeie, iar copilaşul, de plâns, adormise peste dânsa. Şi s-a descoperit de înger şi fostului ei bărbat unde este Teodora, îndemnându-l să ia parte la îngroparea ei. Şi, văzînd toţi cîte rele a îndurat pe nedrept Teodora, s-au întristat cu toţii şi s-au rugat mult Sfintei să-i ierte. Şi a rămas bărbatul Teodorei, trăind în chilia ei până la moartea lui, iar copilul, ajungînd în vîrstă, a fost egumen ales al acestei mânăstiri, cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
Acesta s-a născut din părinţi ţărani simpli şi, crescând, s-a făcut mare, dar fără de învăţătură şi în urmă a venit la mânăstire. Deci, îmbrăcându-se în chip monahicesc, s-a făcut slujitor monahilor. Şi fiindcă petrecea totdeauna la bucătărie, ca un om simplu, era defăimat de toţi şi suferea fericitul toate defăimările cu bărbăţia inimii şi cu liniştea gândului, fără a se tulbura cât de puţin. Că măcar că era simplu la cuvânt, însă nu era prost, ci cu înţelegere precum aceasta se va arăta mai curat din cele ce se vor spune de aici înainte. Că în mănăstirea aceea, unde se afla fericitul acesta Eufrosin, era şi un preot, iubitor de Dumnezeu, care se ruga cu sârguinţă, ca să-i arate Dumnezeu bunătăţile pe care le vor dobândi cei ce-L iubesc pe Dânsul. Deci, într-o noapte, dormind preotul, i se arătă, în somnul lui, că se afla într-o grădină şi privea cu mirare la bunătăţile cele preaveselitoare ce se aflau acolo şi vedea şi pe Eufrosin, bucătarul mănăstirii, care stătea în mijlocul livezii şi se desfăta de bunătăţile acelea. Deci, apropiindu-se de el, îl întrebă a cui este grădina aceasta şi cum s-a aflat el acolo? Iar Eufrosin a răspuns: "Grădina aceasta este locuinţa aleşilor lui Dumnezeu, iar mie, pentru bunătatea Dumnezeului meu, mi s-a îngăduit să mă aflu aici". Iar preotul i-a zis lui : "Şi, oare, ce faci în această grădină?" Eufrosin a răspuns : "Eu stăpânesc toate câte vezi aici şi mă bucur şi mă veselesc de privirea şi câştigarea acestora." Iar preotul i-a zis: "Poţi să-mi dai ceva din bunătăţile acestea? "Eufrosin a răspuns: "Da, ia cele ce voieşti din acestea, din darul Dumnezeului meu". Atunci preotul i-a arătat merele şi cerea să-i dea din acelea. Deci Eufrosin, luând câteva mere, le-a pus pe ele în rasa preotului, zicând: "Iată, ai dobândit merele ce ai cerut". Şi fiindcă, atunci, a lovit în toacă să se scoale părinţii la Utrenie, s-a deşteptat preotul. Şi, în timp ce socotea că vedenia ce văzuse era vis, a întins mâna la rasă să şi-o ia, şi minune ! - a aflat merele. Şi minunându-se de acea preaslăvită bună mireasmă, a rămas nemişcat multă vreme. După aceea, mergând în biserică, şi văzând stând acolo pe Eufrosin, l-a luat la un loc osebit şi l-a jurat ca să-i spună unde a fost el în noaptea aceea. Deci, Eufrosin a zis : ,,Iartă-mă, părinte, că nicăieri n-am mers în noaptea aceasta, ci acum am venit la Utrenie". Iar preotul a zis: "Pentru aceasta eu te-am legat mai întâi cu jurământ, ca să descoperi la toţi măririle lui Dumnezeu şi tu nu voieşti să arăţi adevărul". Atunci a răspuns smerit cugetătorul Eufrosin: "Acolo am fost, părinte, unde sunt bunătăţile pe care le vor moşteni cei ce iubesc pe Dumnezeu, pe care şi tu, cu mulţi ani înainte, ai dorit să le vezi. Acolo m-ai văzut pe mine, desfătându-mă cu bunătăţile livezii aceleia. Că, voind Domnul să te încredinţeze pe sfinţia ta despre bunătăţile cele dorite drepţilor, a lucrat prin mine, smeritul, această minune". Atunci a zis preotul : "Părinte Eufrosin, ce mi-ai dat din bunătăţile livezii?" Iar Eufrosin a răspuns : "Merele cele frumoase şi mirositoare, pe care le-ai pus acum în patul tău. Însă, părinte, iartă-mă, că eu sunt vierme şi nu om" "Atunci preotul a povestit la toţi fraţii vedenia ce a văzut şi prin aceasta a îndemnat pe toţi a se minuna şi a se înspăimânta, spre dorirea binelui şi a faptelor bune. Iar fericitul Eufrosin, fugind de slava oamenilor, pe ascuns, s-a dus din mânăstire, şi s-a îndepărtat şi a rămas necunoscut, până la sfârşit. Iar din merele acelea mâncând, mulţi bolnavi s-au vindecat de bolile lor. Întru slava lui Dumnezeu ! Amin.
Au venit nişte elini, oarecând, în Tebaida la stareţul Agaton, având cu ei un îndrăcit, ca să-l vindece pe el. Deci stareţul, rugat fiind de dînşii mult, a zis dracului : "Ieşi din făptura lui Dumnezeu". Iar dracul a zis stareţului : "Voi ieşi, numai dacă te voi întreba pe tine un cuvânt: "Cine sunt caprele şi cine sunt oile?" Şi a zis stareţul : "Capra, adică, sunt eu, iar oile, Dumnezeu ştie". Şi aceasta auzind, diavolul, a strigat cu glas mare: "Pentru smerenia ta, voi ieşi". Şi a ieşit în ceasul acela.
Nici un lucru nu-l opreşte pe cel ce voieşte să se mântuiască şi nici o pricină nu-l ţine pe el să nu se pocăiască, chiar de ar fi căzut în tot felul şi în cele mai de pe urmă păcate. Şi, ca dovadă că adevărat îmi este cuvântul, multe îmi sunt mărturiile. Iar una din cele multe este şi mărturia lui David, mai marele tâlharilor. În ce fel a fost el mai înainte? Au nu era el, mai înainte ucigaş de oameni ? Şi nu era plin de toate răutăţile? Şi cum s-a pocăit şi a luat asupra sa chipul călugăresc şi a fost iscusit şi pe cei munciţi de diavol îi izbăvea? Că i-a zis lui îngerul: "Davide, Davide, ţi-a iertat Domnul Dumnezeu păcatele tale". Şi nu numai că l-a iertat pe el, ci şi făcător de minuni l-a arătat. Voieşti încă să vezi şi pe altul? Vezi pe Manase, care timp de cincizeci şi doi de ani a învăţat pe Israel spre închinarea idolilor celor fără de suflet. Ci şi acela, în puţine zile pocăindu-se, s-a mîntuit şi a dat laudă lui Dumnezeu, laudă pe care şi acum o cântă Biserica lui Dumnezeu. Şi iarăşi dumnezeiescul David, după desfrânare şi după ucidere, pocăindu-se, proorocescul dar a primit. Iar Maria Egipteanca, după nesăturarea păcatului, la sfinţenie a ajuns şi a prooroci s-a învrednicit. Şi alţii mulţi, căzuţi în păcatele lor, cu pocăinţă s-au sculat. Drept aceea, nimeni vreodată să nu se deznădăjduiască pe sine, ci să ne sârguim prin pocăinţă a ajunge mîntuirea. Pentru aceea fraţilor, mai treji să ne facem şi cu bună nădejde să credem că, dacă Dumnezeu şi pe cei ce au căzut în adâncul greşelilor i-a miluit, prin iubirea Lui de oameni cea negrăită, şi-i cheamă, şi-i mîntuieşte, cu atât mai vârtos pe noi, cei ce am greşit Lui, ne va mântui şi auzind acestea să nu zică nimeni: "Dacă aşa făcând, aşa au fost primiţi de Dumnezeu, apoi şi pe noi, pe toţi, care cu neînfrânate patimi vieţuind acum, ne va milui". Să nu gândiţi acestea, că ei, după iertare, îngereşte au vieţuit. Iar cei ce cu neînfrânate patimi vieţuiesc aici, de cugetul lor vor fi judecaţi, iar în veacul ce va să fie, în osândă şi în chinuri vor fi, de vreme ce aici şi-au luat visteriile cele stricăcioase ale desfătărilor. Deci, unii ca aceştia se cuvine să plângă, căci nimic nu însemnează desfătarea lumii acesteia, faţă de osânda celor ce greşesc. Pentru aceea, fraţilor, să pornim spre pocăinţă, cerând iertarea păcatelor, şi să ne bucurăm unul cu altul, sporind spre Dumnezeu, prin răbdare şi supunere şi prin domolirea poftelor trupeşti, care este cea de a doua mucenicie. Ca prin acestea să fim moştenitori cu desăvârşire ai vieţii celei veşnice, întru Hristos Iisus, Domnul nostru. Amin.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu