Luna februarie în 13 zile: pomenirea Preacuviosului Părintelui nostru Martinian.
Acesta a fost din Cezareea Palestinei şi a trăit pe vremea
împărăției lui Constanţiu, fiul marelui Constantin(337-361). Încă de pe
când era de 18 ani, Sfântul Martinian, părăsind casa părintească, s-a
retras către sihăstrie, locuind într-o peşteră de pe muntele Corabiei,
din apropierea cetății şi ducând o viaţă pustnicească de osteneală,
înfrânare şi de rugăciune. Şi așa trăind vreme de 25 ani, s-a dus vestea
în tot ținutul, până departe, de faptele şi de viaţa lui cea
îmbunătăţită, că primise de la Hristos până şi darul facerii de minuni.
Şi mulţi veneau şi se foloseau de cuvintele, rugăciunile şi de
sfătuirile lui cele înțelepte. Deci, între alte ispitiri, a îngăduit
Dumnezeu, în viaţa Sfântului şi o diavolească ispitire ca aceasta. Că,
auzind o femeie desfrânată, anume Zoe, cuvintele de laudă ce se spuneau,
de către oamenii din Cezareea, despre viaţa Sfântului, a zis către
dânșii: „Pentru ce găsiți vrednică de laudă viaţa lui? Că neputând
înfrânge patimile trupului şi ispitele viețuirii cu oamenii, de aceea a
fugit el în pustie, unde nu are luptă cu ispitele. Că unde nu-i foc, nu
arde fânul. Deci de voi merge eu la dânsul şi, fiind eu cu dânsul, de nu
se va clătina, atunci se va adeveri că este, cu adevărat, om fără
prihană.” Deci, s-a îmbrăcat ea în haine sărăcăcioase a luat într-o
traistă hainele ei cele luminoase și ieșind din cetate, s-a dus la acel
munte, unde era Sfântul. Iar dacă a înserat, a început vânt cu furtună
și ploaie mare în noaptea aceea. Și s-a apropiat femeia de chilia
Sfântului și a început a plânge, ca și când s-ar fi rătăcit și ca și
când ar mânca-o fiarele, de-ar rămâne afară. Deci, se ruga de Sfântul să
o primească în chilia lui. Drept aceea, Cuviosul, văzând că este cu
neputință a o lăsa afară, a primit-o înlăuntru, iar el s-a dus în
încăperea din fundul chiliei. Iar când a fost dimineață, văzând-o
Sfântul schimbată la haine și împodobită, a întrebat-o: „Cine ești și la
ce ai venit?” Iar ea fără de rușine, a zis: „Pentru tine.” Și îndată a
început a defăima viața monahilor, care îndeamnă pe creștini să fugă de
însoțirea cu femei, și, zicând că însoțirea cu femei nu împiedică
evlavia și adăugând că toți drepții Legii Vechi au fost căsătoriți.
Deci, cu vorbe ca acestea, nerușinata îl îndemna la păcat. Iar Cuviosul,
ascultând-o, se învoia puțin câte puțin, în inima sa, și cuprins fiind
cu brațele și cu limba ei cea amăgitoare, sta aproape să cadă. Dar
era ceasul când credincioșii aveau obiceiul să vină la el pentru
binecuvântare. Și, nevoind el să fie prins asupra păcatului, a ieșit
afară din chilie să-i întâmpine. Și, fiind afară, darul lui Dumnezeu i-a
schimbat gândul. Și, adunând multe găteje și aprinzându-le în chilie, a
sărit în mijlocul lor, dojenindu-se pe sine și zicându-și: „De vei
putea, Martiniene, să rabzi focul gheenei, apropie-te de femeie și
săvârșește păcatul. Dar cum vei răbda focul cel veșnic, dacă pe acesta
nu-l poți răbda?” Și așa, arzându-se pe sine și-a smerit sălbăticia
trupului. Și s-a cutremurat desfrânata și îndată a înțeles greutatea
păcatului. Și, cerând iertare, se ruga de Sfântul s-o îndrepte și pe ea
pe calea mântuirii. Iar el, înţelepţind-o a trimis-o la Mănăstirea
Sfintei Paula, din Bethleem, unde s-a făcut monahie. Deci,
vindecându-se de rănile focului și înțelegând că lupta cu ispitele
trupești cere să fugi din fața lor, Sfântul a mers la mare. Și,
învoindu-se cu un corăbier, și-a părăsit chilia și s-a mutat pe o mică
insulă, de piatră, foarte departe, în mijlocul mării, încât nu se vedea
nicidecum uscatul. Și îi aducea corăbierul, de două sau trei ori pe an,
pâine și apă și ramuri de finic, pentru împletiturile cu care își plătea
puțina hrană ce i se aducea. Și, trăind așa zece ani, în multă liniște,
a trebuit să plece şi de acolo. Că,
ridicându-se furtună pe mare, o corabie s-a spart de o stâncă,
înecându-se toți cei care se aflau într-însa. Și n-a scăpat nimeni, în
afară de o fată, ce se ținea de o scândură. Aceasta, văzând pe Sfântul,
îi cerea ajutor. Și cuviosul scoțând-o din mare, deasupra pe piatră,
îndată a lăsat fetei hrana și adăpostul său, iar el, zicându-și: „Fugi
Martiniene, să nu te ajungă ispita”, s-a aruncat în valuri, și sprijinit
de niște delfini, a ieșit la uscat. Dar acum era în mare nedumerire, în ce chip să-și petreacă cealaltă
rămășiță a vieții lui. I s-a descoperit că nu se va izbăvi de ispite,
decât pribegind din loc în loc, până la sfârșitul vieții. Deci, pornind
în pribegie și străbătând multe cetăți, a sosit și la Atena și, intrând
în biserica cea mare de-acolo, s-a întins pe pământ și, de față fiind
episcopul cetății, Sfântul și-a dat în mâna lui Dumnezeu, sufletul său
de mare nevoitor și mucenic al vieţii curate. Și, se spune că și cele
două femei, Zoe și Fotina, și-au săvârșit viața, dobândind de la Duhul
Sfânt, semnele sfințeniei. Dumnezeului nostru, slavă !
Sfântului Martin milostivul.
Sfântul Martin era de douăzeci de ani și Sfântul Botez încă nu-l
primise. Și acest fel de viață avea, că nimic nu păstra pentru sine, ci
toate le împărțea ca milostenie săracilor. Și, după ce nu i-a mai rămas
lui nimic, fără numai un cuțit și o haină, și, fiind și o iarnă aspră,
cu ger mare, l-a întâmpinat pe el un sărac la porțile cetății, care
ruga, pe cei ce treceau, să-l miluiască. Iar aceia, trecând toți pe
alăturea, nu i-au dat lui nimic. Deci, s-a mâhnit Martin, că n-a miluit
nimeni pe săracul acela; și nu știa ce să facă, pentru că nu avea altă
haină, fără numai aceea, întru care era îmbrăcat. Deci, scoțând cuțitul,
și-a tăiat haina sa în două și cu o jumătate a ei a îmbrăcat pe sărac,
iar cu cealaltă jumătate, s-a învelit pe sine însuși. Și mulți râdeau de
el, că nu era îmbrăcat așa cum se cădea. Și,
venind noaptea, culcându-se înfrigurat, îndată a adormit și a văzut în
vis pe Hristos, îmbrăcat în haina sa, aceea cu care el îmbrăcase pe
săracul acela, înainte a mulțime de îngeri, zicându-i: „Martin, până
încă a nu lua botezul Meu, cu această haină M-ai îmbrăcat, drept aceea,
și Eu de acum în toată lumea te voi îmbrăca cu slavă, iar, după aceea,
vei lua Împărăția cerurilor. Deci, după ce a auzit acestea, s-a sculat
din somn și, ducându-se, s-a botezat în numele Tatălui și al Fiului și
al Sfântului Duh. Și atât de milostiv s-a făcut spre săraci, încât s-a
auzit până la toate marginile pământului de milostiva viață a lui. A
trăit în Galia și a ajuns episcop la Tours, pe la anul 400 și i se
spunea „slava Galiei.” Și, plăcut fiind lui Dumnezeu și încă și minuni
săvârșind, mai pe urmă, s-a mutat la Domnul, în vârstă de peste optzeci
de ani. Dumnezeului nostru slavă !
Întru această zi, învățătură a Sfântului Ioan Gură de Aur, despre ispite și primejdii.
Nu este nici un drept care să nu aibă o greșeală, oricât de
mică. Și, iarăși, nu este nici un păcătos, care să nu aibă nici un bine.
Deci, de vei vedea pe un drept bolnav sau în oarecare ispită și
primejdie căzând, să nu te tulburi, ci să gândești întru tine și să
zici: "Acest om drept este, însă a făcut ceva, o mică faptă rea și
pentru aceasta își ia plata aici, ca dincolo să nu se osândească". Așa
să înțelegi cuvântul cel zis de Avraam, în Evanghelie, bogatului
nemilostiv: „Tu ai luat în viața aceasta trecătoare cele bune, iar Lazăr
cele rele”, de vreme ce s-a întâmplat că a avut Lazăr în viața aceasta
câteva păcate, iar bogatul acela, câteva fapte bune; și și-a luat plata
fiecare.
Un om mirean, având trei copii, lăsându-i pe ei în cetate, s-a
dus la o mânăstire. Și, petrecând în mânăstire trei ani, a început a se
tulbura de gânduri, care îi trezeau în minte amintirea și dorința de
copii și se mâhnea pentru dânșii foarte. Și, el nu spusese, de la
început, starețului, că are copii. Deci, văzându-l ava mâhnit, i-a zis
lui: „Ce ai de ești mâhnit?” Și i-a povestit starețului că are trei
copii în cetate și vrea să-i aducă în mânăstire. Și i-a dat voie
părintele. Deci, ducându-se, fratele a aflat că doi dintr-înșii au
răposat, iar unul trăia. Și, luându-l pe el, l-a adus la mânăstire.
Deci, căutându-l starețul, l-a aflat la pitărie și a adus la dânsul pe
copil. Iar ava, luând copilul, l-a cuprins și, îmbrăţişându-l, îl
săruta. Și a zis către tatăl copilului: „Îl iubești pe el?” Și a
răspuns: „Da”. Și a zis ava: „Ia-l, dar, și-l aruncă în cuptor, așa cum
arde.” Și acela luând îndată copilul său, cu mâinile sale, l-a aruncat
în cuptor. Și văpaia s-a făcut ca roua și n-a ars copilul. Că tatăl său
dobândise credința lui Avraam. Dumnezeului nostru, slavă !
Pentru mai multe vezi: Vieţile Sfinţilor
Sursa:
http://www.e-icoane.ro/index.php?categoryid=41&p2000_sectionid=19&p2000_imageid=900
http://www.doxologia.ro/sarbatoare/sfantul-cuvios-martinian
http://www.doxologia.ro/sarbatoare/sfantul-cuvios-martinian
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu