Luna februarie în 9 zile: Pomenirea Sfântului Mucenic Nichifor (+260)
Sfântul Nichifor era din Antiohia cea mare a Siriei şi era,
atunci, în cetate şi un preot, anume, Saprichie. Amândoi atât de mare prieteşug
şi dragoste aveau între ei, încât mulţi îi socoteau pe ei că sunt fraţi de o
mamă. Şi, vieţuind ei multă vreme într-o iubire şi prietenie ca aceasta, au
stârnit invidia vrăjmaşilor şi semănând între dânşii neghină şi ură, atâta
vrajbă şi ceartă a fost între ei, încât şi pe drumuri de se vedeau, se ocoleau
unul pe altul. Iar, după multă vreme, în vrajbă şi în ură fiind ei, trecând
mânia cea dintâi, Nichifor a văzut că greşise faţă de prietenul şi preotul său.
Îl cuprinse părerea de rău şi, mărturisindu-şi vina, a rugat pe prieteni ca,
mergând la preotul Saprichie, să-l roage pe el, să ierte pe cel ce se pocăieşte
şi să fie pace. Dar acesta, încă mânios fiind, alungă cu vorbe aspre pe cei ce
mijloceau. Şi, iarăşi, Nichifor a trimis pe alţi prieteni, cu rugăminte de
împăcare. Iar preotul nici nu vroia să-i asculte. Ci, învârtoşindu-şi inima, a
rămas neplecat, uitând cuvintele Domnului, Care a zis: "Iertaţi şi veţi fi
iertaţi" (Luca 6, 37). Şi iarăşi: "Dacă îţi vei aduce darul tău la
altar şi acolo îţi vei aduce aminte că fratele tău are ceva împotriva ta,
lasă-ţi acolo darul tău, înaintea altarului şi mergi întâi şi împacă-te cu
fratele tău"(Matei 5,23,24). De asemenea: "De nu iertaţi voi, nici
Tatăl vostru cel din ceruri nu va ierta vouă greşelile voastre"(Marcu 11,
26). Deci, văzând Nichifor că Saprichie preotul n-a primit pe mijlocitorii
săi, a mers el însuşi la el şi, căzând la picioarele lui, îi zicea:
"Iartă-mă părinte, pentru Domnul, iartă-mă". Iar Saprichie nici să
caute la dânsul nu voia, el, care dator era ca pe fratele său şi mai înainte de
rugăminte, să-l ierte, ca unul ce era creştin şi preot. Şi s-a dus de la dânsul
Nichifor, ruşinat şi necâştigând iertare. În acea vreme, s-a pornit în
Antiohia, fără de veste, prigonire mare asupra creştinilor, ca era pe vremea
împărăţiei lui Valerian şi a lui Galeriu. Şi a fost prins şi Saprichie şi l-au
dus înaintea dregătorului şi l-au întrebat pe acesta: "Cum îţi este numele
tău ?" Iar el a răspuns: "Saprichie mă cheamă". Zis-a
dregătorul: "De ce neam eşti ?" Răspuns-a Saprichie: "Creştin
sunt." Grăit-a dregătorul: "Oare eşti cleric ?" Răspuns-a
Saprichie: "Preot sunt". Zis-a dregătorul: "Împăraţii noştri,
stăpânii ţărilor acestora şi ai hotarelor Romei, Valerian şi Galeriu, au
poruncit ca cei ce se numesc a fi creştini, să aducă jertfă zeilor, celor fără
de moarte. Iar dacă cineva defăimând, va lepăda porunca împărătească, să ştie
unul ca acela că, după multe chinuri, osândit va fi la cea mai grea
moarte." Iar Saprichie, stând înaintea dregătorului, a
zis: "Noi creştinii, stăpâne, pe Hristos Îl avem Dumnezeu, că
Acela Unul este împăratul-Dumnezeu, Ziditorul cerului şi al pământului, al
mării şi al celor ce sunt într-însa, iar toţi dumnezeii păgânilor sunt draci,
sortiţi să piară de pe faţa pământului, fiind făcuţi de mâini omeneşti şi
neputând să ajute nimănui". Şi a poruncit atunci dregătorul să fie
dat la chinuri, fără de milă. Şi, mult fiind chinuit, Saprichie, toate le-a
răbdat cu bărbăţie. Şi, văzându-l pe el neplecat, dregătorul a dat asupra lui
poruncă de moarte, zicând: "Saprichie preotul, cel ce a defăimat
împărăteştile porunci, nevrând să aducă jertfă zeilor fără de moarte, cu sabia
poruncim să i se taie capul". Şi, auzind fericitul Nichifor, că
Saprichie este în drum spre tăiere şi spre cerească cunună, i-a ieşit,
alergând, în cale, şi s-a aruncat la picioarele lui, zicând: "Mucenice al
lui Hristos, iartă-mă, că ţi-am greşit ţie." Iar acela nu i-a răspuns,
fiind inima lui cuprinsă de drăceasca răutate. Şi Sfântul Nichifor, de mai
multe ori i-a ieşit în cale, acelaşi lucru rugându-se. Iar Saprichie, de ură
orbindu-se, împietrit la inimă petrecea, nevrând nicidecum să-l ierte pe el, şi
nici un cuvânt n-a zis către fratele ce se ruga de el, cât şi călăii se mirau
de împietrirea lui. Şi sosind la locul unde avea să fie tăiat Saprichie, iarăşi
a zis către dânsul Sfântul Nichifor: "Rogu-mă ţie, mucenice al lui Hristos,
iartă-mă de ce ţi-am greşit ţie, ca un om." Acestea şi altele asemenea,
grăind Nichifor, împietritul la inimă Saprichie nu l-a ascultat, ci şi-a închis
urechile inimii sale, ca o aspidă surdă. Pentru aceea, Dumnezeu, de vreme ce
Saprichie n-a luat aminte la cuvintele Lui din Evanghelie:
"Iertaţi şi veţi fi iertaţi"(Luca 6, 37), a luat darul
Său de la Saprichie şi îndată acela a căzut de la Dumnezeu şi s-a lipsit de
cununa cea împletită lui. Deci, când i-au zis lui slujitorii, pleacă-ţi
genunchii ca să ţi se taie capul, Saprichie a zis către dânşii: "Pentru ce
voiţi să mă tăiaţi ?" Zis-au lui aceia: "Pentru că n-ai voit să aduci
jertfă zeilor şi ai defăimat porunca împăraţilor, pentru un om ce se zice
Hristos". Iar ticălosul Saprichie, a zis către dânşii: "Să nu mă
ucideţi, că voi face ceea ce poruncesc împăraţii." Aşa l-a orbit ura, că
de la darul lui Dumnezeu s-a depărtat. Deci, auzind Nichifor aceste
ticăloase cuvinte ale lui Saprichie, s-a rugat de el cu lacrimi, zicând:
"Să nu faci aceasta, o, frate iubite, să nu o faci, să nu te lepezi de
Domnul nostru Iisus Hristos, nu pierde cununa cea cerească. Iată, lângă uşă stă
stăpânul Hristos, nu pierde răsplata pentru care atât te-ai ostenit". Iar
Saprichie, nicidecum nu voia să-l asculte, ci se sârguia spre pierzania cea
veşnică, lepădând viaţa cea nesfârşită. Şi, căzând astfel Saprichie cu totul
din sfânta credinţă şi de la Hristos, adevăratul Dumnezeu, a început, Sfântul
Nichifor a strigat cu mare glas către slujitori: "Eu sunt creştin, eu cred
în Domnul nostru Iisus Hristos; deci, în locul lui Saprichie, pe mine
tăiaţi-mă." Şi n-au cutezat slujitorii să-l ucidă fără porunca
dregătorului. Deci, alergând unul şi înştiinţându-l, acesta a poruncit ca pe
Saprichie să lase liber, iar pe Nichifor să-l taie cu sabia. Şi aşa a fost
tăiat pentru Hristos capul Sfântului Nichifor, în locul lui Saprichie, în nouă
zile, ale lui februarie, luând cununa biruinţei din dreapta Lui şi stând
înaintea Lui, în ceata Sfinţilor Mucenici, celor ce cinstesc pe Tatăl şi pe Fiul
şi pe Sfântul Duh, pe Unul din Treime Dumnezeu, Căruia Se cuvine Cinstea şi
închinăciunea, slava şi stăpânirea în veci. Amin.
Era un călugăr ce vieţuia în Schit, aproape de biserică şi, care
fusese om mare în palatele împărăteşti şi avea şi o slugă, venită după
el, de-i slujea lui. Iar preotul bisericii, văzând smerenia lui, se
minuna, cum dintr-o odihnă mare ca aceea, întru atâta sărăcie s-a smerit
pe sine. Şi din cele ce se aduceau la biserică îi trimitea şi lui.
Deci, a petrecut douăzeci şi cinci de ani în Schit şi s-a făcut
înainte-văzător şi vestit. Iar, auzind de dânsul, un călugăr din cei mai
mari, egiptean, a venit ca să-l vadă pe el, neaşteptând să vadă la el
vreo uşurare trupească. Şi, intrând, i s-a închinat lui şi, făcând
rugăciune, s-a aşezat. Deci, egipteanul văzându-l pe el că poartă haine
moi şi că avea aşternut şi o piele sub dânsul şi puţin căpătâi şi
picioarele curate şi în papuci, acestea văzându-le, s-a smintit, pentru
că la acel loc nu era acest fel de petrecere, ci, dimpotrivă, aspră
vieţuire. Şi, mai înainte văzătorul stareţ, cunoscând că egipteanul s-a
smintit, a zis ucenicul său: "Să ne faci nouă masă pentru părintele,
astăzi, fierbând puţine verdeţuri". Şi, la vreme, au mâncat. Tot aşa,
stareţul mai avea şi puţin vin, pentru a sa neputinţă, din care au băut.
Iar, după ce s-a înserat, au cântat cei doisprezece psalmi şi s-au
culcat. Şi, iarăşi, mai înainte de Utrenie sculându-se, s-au rugat până
la ziuă. Şi dimineaţă făcându-se, egipteanul a zis: "Roagă-te pentru
mine" şi, făcându-i metanie, a ieşit, fără nici un folos. Iar
după ce s-a depărtat puţin, vrând să-i fie de folos, stareţul,
trimiţând, l-a chemat pe el. Şi, dacă a venit, iarăşi l-a primit pe el
cu bucurie. Şi l-a întrebat pe el stareţul, zicând: "Din ce loc eşti
părinte ?" Iar el a zis: "Din Egipt". "Şi din care cetate ?" Răspunzând,
a zis: "Eu nu sunt din cutare cetate". Şi i-a zis: "Dar ce lucru ai avut în
sat ?" Iar el a zis: "Pădurar, de păzit pădurea, am fost." Grăit-a
stareţul: "Unde dormeai şi ce fel de aşternut aveai ?" A răspuns: "Am
dormit pe pământ, iar aşternut nu am avut". Şi i-a zis lui: "Oare,
avut-ai ceva avere în sat, sau ceva vin băut-ai ?" Răspuns-a iarăşi: "Au
doară în buruieni puteam găsi bucate sau vin ?" "Apoi, cum trăiai ?" îi
zise. Şi a răspuns acesta: "Mâncam pâine uscată sau, de aflam, puţină
pastramă şi beam apă". Şi, răspunzând, stareţul a zis: "Mare osteneală.
Dar oare aveau baie în satul acela ca să te speli ?" Iar acela a zis: "Ba
nu, numai în pârâu, când voiam, mă spălam". Şi după ce toate cele
pentru dânsul le-a întrebat stareţul, vrând să-i fie lui de folos, a
început a-i spune lui viaţa sa, zicând: "Iată eu, nevrednicul, precum mă
vezi, sunt din cetatea cea mare a Romei şi întâiul sfetnic al
împăratului am fost". Şi egipteanul auzind, începutul acesta al
cuvintelor, s-a umilit şi asculta cele ce se grăiau către dânsul. Iar
acela povestea mai departe: "Am
lăsat lumea şi bogăţia şi slava împărătească şi am venit în pustiul
acesta. Încă, am avut palate mari şi multe averi şi n-am băgat seamă de
dânsele, ci mi-am ales această chiliuţă săracă. Şi aveam pat de aur şi
aşternuturi de mare preţ. Iar în locul acelora, mi-a dat mie Domnul
patul şi pielea aceasta. Aveam atunci, iarăşi, haine scumpe, iar, în
locul acelora, acum port această haină proastă. Tot aşa şi la masa mea,
multe feluri de bucate se mâncau şi vin scump se bea. Iar în locul
tuturor acelora, aceste proaste verdeţuri le mănânc şi acest mic pahar
de vin îl beau. Încă aveam multe slugi, care-mi slujeau mie, iar, acum,
în locul acelora, a îndemnat Dumnezeu pe bătrânul acesta, de-mi slujeşte
mie. Şi în loc de baie, cu puţină apă îmi stropesc picioarele mele, iar
papucii îi port pentru neputinţa mea. Iar în loc de cântări armonioase
din alăute, îmi cânt cei doisprezece psalmi. Asemenea, şi noaptea mă
ostenesc, pentru păcatele pe care le-am făcut, slujind puţin lui
Dumnezeu. Deci, mă rog ţie, părinte, să nu te miri de neputinţa mea". Şi,
suspinând de cele ce a auzit, egipteanul a zis: "O, amar mie, că eu din
strâmtoare şi din necazul vieţii mele celei dintâi, acum am venit la
odihnă; că cele ce n-am avut atunci, acum le am. Iar tu, din cea multă
odihnă, ai venit la necaz şi din cea mai mare slavă şi bogăţie, întru
smerenie şi sărăcie ai venit". Şi, mult folos primind, a plecat şi s-a
făcut lui prieten şi venea la dânsul pentru folos. Că stareţul era
bărbat cu dreaptă socoteală şi plin de buna mireasmă a Sfântului Duh.
Două războaie sunt: unul este când dezbraci pe cel sărac, iar
altul este când nu îmbraci pe cel sărac, măcar că ai bogăţie şi aceasta
este adevărata tâlhărie. Deci, să-ţi scrii în mintea ta, totdeauna, a
doua venire a Domnului şi taina aceea înfricoşătoare, când Judecătorul
cel înfricoşător pe scaun va sta şi cărţile se vor deschide, faptele
cele ascunse, desfrânările, furtişagurile, jefuirile, lăcomiile,
defăimările, clevetirile, certurile, războaiele, necinstirile, se vor
arăta. Pe acestea toate să le gândeşti, iar pe lângă acestea, ia aminte
şi la focul cel nestins, care clocoteşte, apoi, şi la întunecimile de
diavoli, stând împrejurul scaunului, precum şi la cercetarea neamului
omenesc, dând răspuns fiecare după faptele ce a făcut. Gândeşte-te,
asemenea, şi la despărţirea păcătoşilor de cei drepţi, când dintr-o
dată, toate ale păcătoşilor vor lua sfârşit. Apoi, priveşte cu
blândeţea, dreptatea, înţelepciunea, milostenia şi liniştea, răbdarea
cea în primejdii şi celelalte fapte bune, pe cei ce le au, îi vor duce
în Cereasca Împărăţie. Iar rădăcina tuturor bunătăţilor este
postul, precum şi calea tuturor răutăţilor este îmbuibarea. Că nu se
cade a grăi de rău pe cel drept, pentru că cei ce clevetesc şi urăsc pe
robii lui Dumnezeu, lui Hristos greşesc. Pentru că sufletul, cel ce vrea
să placă oamenilor şi slava lor o doreşte, nu va vedea Împărăţia lui
Dumnezeu, măcar de ar face toate bunătăţile. În trei chipuri se poate
lipi de Dumnezeu, orice suflet cuvântător: ori prin credinţa cea
fierbinte, ori prin frica lui Dumnezeu, ori prin învăţătura şi certarea
de la Domnul. Iar, smerenia este vârf, fiindcă rabdă cu bucurie
clevetirile cele mincinoase şi cuvintele cele năpraznice. Că cel ce este
smerit cu adevărat, asuprit fiind, nu se tulbură, nici nu zice ceva,
jelindu-se, că a fost asuprit. Ci, primeşte asupra sa clevetirea ca un
adevăr şi nu se mai îngrijeşte, certându-se cu oamenii, care l-au
clevetit, ci iertăciune îţi cere. Ba încă, unii şi nume de defăimare
şi-au făcut, măcar că nu erau vrednici de defăimare. Ştiut lucru este că
într-altfel se tămăduieşte desfrânatul, într-alt chip ucigaşul,
într-altul, fermecătorul şi într-altul lacomul. Într-alt chip se
tămăduiesc hoţii, într-alt fel beţivii. Pentru aceasta, de mult meşteşug
are trebuinţă cel ce cârmuieşte oile cele cuvântătoare, ca să ştie a
lega la răni doctoriile cele potrivite şi de folos. Dumnezeului nostru,
slavă!
Pentru mai multe vezi: Vieţile Sfinţilor
http://www.doxologia.ro/sarbatoare/24232/icoane
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu