Luna lui noiembrie în ziua dintâi: Pomenirea Sfinţilor de minuni făcători şi fără de arginţi doctori Cosma şi Damian.
Aceşti
Sfinţi erau din Asia, din părţile Ciliciei, din tată păgân şi din maică
creştină, al cărei nume era Teodota, spre deosebire de alţi doi Sfinţi
Cosma şi Damian, care se trăgeau din Roma şi care se prăznuiesc ca
Mucenici, în fiecare an, la 1 iulie. Deci,
rămânând mama lor văduvă, aşa precum căuta ea să placă lui Dumnezeu cu
viaţa ei cinstită, aşa învăţa şi pe fii ei, hrănindu-i cu bună
învăţătură, în credinţa lui Hristos şi povăţuindu-i spre toată fapta
bună. Şi la unele şcoli înalte i-a trimis pentru a se desăvârşi în
iscusinţă. În aces chip au ajuns tinerii nu numai adânc cunoscători în
meşteşugul doctoricesc, ci au primit de la Dumnezeu şi darul de a
tămădui orice suferinţă sufletească şi trupească, folosind atât
oamenilor, cât şi dobitoacelor. Iar ceea ce uimea pe toţi era
împotrivirea lor de a primi vreo răsplătire pentru osteneala lor cu cei
bolnavi, căci nu tămăduiau pentru plată sau să adune bogăţii, ci ca
să-şi dovedească dragostea lor faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni, după
porunca lui Hristos: "În dar aţi luat, în dar să daţi" (Matei 10, 8).
Singura lor plată era ca cel tămăduit să creadă în Hristos, de la Care
îi venea tămăduirea. Pentru
această purtare a lor, ei au fost numiţi de cei credincioşi "doctori
fără de plată" sau "doctori fără de arginţi." Deci, astfel petrecându-şi
viaţa lor, cu pace şi în dreapta credinţă, s-au săvârşit. Şi sunt
pomeniţi în Biserică în fiecare an, ca nişte calzi folositori şi doctori
apărători ai sufletelor şi ai trupurilor noastre.
Întru această zi, cuvânt despre o femeie pustnică.
Un
oarecare călugăr s-a dus în pustia cea mai îndepărtată şi a văzut o
femeie şezând pe o piatră. Şi, socotind că este o fiară, a început a
striga şi a-i porunci, zicând: "De eşti om, pogoară-te aici să vorbim."
Iar ea a zis: "Ce voieşti, omule? Du-te de aici, că sunt femeie goală".
Şi i-a zis stareţul: "Primeşte o haină, scufia şi brâul". Iar ea
primindu-le, s-a încins şi a pogorât spre stareţ. Şi i-a zis bătrânul:
"Pentru Domnul, spune-mi mie, cine eşti tu?" Iar ea a zis: "Eu sunt
fiica unei căpetenii de ostaşi. Şi voiau părinţii mei să mă dea pe mine
după bărbat şi să mă facă stăpâna casei. Iar eu m-am gândit că toate
lucrurile lumii acesteia sunt trecătoare. Şi am fugit noaptea în pustie
şi am ajuns la piatra aceasta; şi sunt de atunci şaizeci de ani până în
ziua de astăzi, iar om n-am văzut, fără numai, pe tine. Şi am un vas de
apă, iar altul de bob muiat şi Dumnezeu în toate zilele le umple pe
ele". Deci,
a mâncat dintr-însul stareţul şi a băut din apa ei şi, săturându-se, a
lăudat pe Dumnezeu. Şi voind ea să se ducă la chiliuţa sa,
dezbrăcându-se, i-a zis lui: "Primeşte-ţi ale tale, părinte". Iar el i-a
zis: "Nu face aşa, maică sfântă, ci să le ai cu tine acestea". Însă ea
nu voia, ci i-a zis lui: "Mergi de-mi adu mie altă haină, scufie şi brâu
şi degrabă să vii la mine". Iar el, mergând şi luând cele
trebuincioase, iarăşi a venit la piatra ei şi a început a striga şi a
grăi şi nu era glas nici auzire şi o piatră lată era prăvălită pe
dinaintea peşterii. Iar fiarele cele sălbatice, scrâşneau cu dinţii
împotriva stareţului. Şi făcând el rugăciune, s-au risipit fiarele şi
piatra s-a răsturnat. Şi, intrând în peşteră, a aflat-o pe ea moartă.
Apoi a îmbrăcat-o cu haina, cu scufia şi cu colţuni şi a pus-o pe ea în
peşteră. Şi
era stareţul beteag de un ochi, din tinereţile sale şi, îndată a văzut,
tot umblând cu cinstitele ei moaşte, şi a proslăvit pe Dumnezeu, Cel ce
i-a dat ei un dar ca acesta şi răbdare. După aceea, făcând rugăciune, a
prăvălit piatra peste uşa peşterii şi s-a dus întru ale sale.
Întru această zi, cuvânt al Preacuviosului
Părintelui nostru Efrem Sirul.
Aţi
auzit că doi de vor fi în ţarină, unul se va lua şi altul se va lăsa,
două de vor măcina la moară, una se va lua şi alta se va lăsa, iar doi
în casă şi celelalte. Cei din casă sunt judecătorii şi povăţuitorii cei
ce sunt în înalta stăpânire şi împăraţii şi asupritorii. Că este
judecător drept şi este judecător nedrept. Cel drept se ia şi se scoate
din foc, iar cel nedrept se lasă. Iar cei din ţarină, adică din lumea
aceasta, sunt ţăranii, cei de rând şi cei prea mici cu neamul şi cu
bogăţia, slăviţii şi neslăviţii, drepţii şi cei nedrepţi. Şi drepţii se
iau, iar nedrepţii se lasă în foc. Iar cele ce macină sunt mulţimea
femeilor, iar în parte şi sufletele celor ce au luat jugul robiei şi
şi-au săvârşit în boală viaţa lor. Că sunt femei drepte şi sunt şi
nedrepte, sunt robi drepţi şi sunt şi nedrepţi. Sunt bolnavi drepţi,
precum Iov şi Lazăr, şi sunt nedrepţi, precum Cain şi Gheezi; pentru
aceea zice: "Doi de vor fi în pat, arătând astfel boala lor, drepţii se
vor lua, iar nedrepţii se vor lăsa". Iar
cum se vor lua drepţii, să spună Pavel: "Cei vii în Domnul se vor răpi
în nori, în văzduh, şi totdeauna cu Domnul vor fi". Şi cum se lasă
nedrepţii? Vor aduna îngerii pe cei aleşi din cele patru vânturi, iar pe
necredincioşi îi vor arde cu focul cel nestins. Deci, să nu socoteşti
că focul nestins al osândiţilor va fi cu lemne, nici că sunt oarecare
slujitori care îl aprind pe dedesupt, precum socotesc mulţi bârfitori.
Ci caută la Sodoma şi vezi cuptor fără de lemne. Cugetă la împietrirea
femeii şi minunează-te de îngrozirea focului. Că şi Lot era împreună cu
femeia şi cu cele două fiice ale lui. Dar nici Lot nu s-a ars de foc
împreună cu fiicele şi nici femeia lui n-a scăpat de groaza focului. Ci
fiecare a luat plată după starea sa. Aşa va fi şi la judecată. Drepţii,
adică, se vor lua ca Lot, iar cei nedrepţi se vor lăsa ca femeia lui
Lot. Dumnezeului nostru, slavă, acum şi pururea şi în vecii vecilor!
Amin.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu