Ioan Milostivul, arhiepiscopul Alexandriei (+619).
Sfântul Ioan Milostivul a fost cipriot de neam, fiul lui Epifanie,
domnul ţării, din Amatunda Ciprului, şi a trăit pe vremea lui Heraclie,
împăratul Bizanţului (610-641). Singur la părinţi şi moştenind o mare
avere, la vârsta cuvenită el s-a căsătorit şi a avut doi copii; dar
murindu-i şi soţia şi copiii, Ioan şi-a împărţit averea la săraci şi a
hotărât să trăiască, de aici înainte, în slujba lui Dumnezeu şi a celor
lipsiţi şi în suferinţă, de unde şi numele de Milostiv, cum i se zicea,
pentru multele fapte bune şi milostenii ce a făcut în viaţa sa, încât
vestea despre dânsul ajunsese în toată partea de răsărit a
creştinătăţii. Deci, când scaunul patriarhiei de Alexandria era fără
păstor, împăratul Heraclie, la cererea poporului, a înălţat la această
treaptă pe Ioan, care, deşi nu voia, mai apoi a primit hirotonia şi a
fost făcut păstor al Bisericii din Alexandria, punând astfel lumina în
sfeşnic, cum zice Evanghelia. Aici, grija lui cea dintâi a fost
cunoaşterea săracilor, pe care îi numea "stăpânii şi domnii mei", ca
unii cărora Hristos le-a dat puterea să deschidă poarta cerului celor ce
fac milostenie cu dânşii. Începând a paşte oile cele cuvântătoare, s-a
sârguit, mai întâi, a-şi curăţi poporul de eresurile vremii. Tot în
timpul păstoriei sale, a avut loc şi năvălirea perşilor în Ierusalim şi
în alte părţi ale împărăţiei, ducând cu ei, o dată cu cinstitul lemn al
Crucii, mulţimi de prinşi, pe care i-au luat pentru a-i vinde ca robi. Cu
acest prilej, fericitul Ioan a trimis în ajutor corăbii cu grâu şi aur
mult pentru răscumpărarea celor căzuţi în robie. A trimis, de asemenea,
meşteri şi lucrători egipteni pentru refacerea caselor şi bisericilor
stricate şi pângărite de năvălitori, precum şi oriunde era nevoie, care
pline de hrană celor înfometaţi, săraci şi în suferinţă. Şi aşa, plin de
râvnă pentru păstrarea dreptei credinţe şi pentru rugăciune, gata de
orice faptă bună, în slujba săracilor, fericitul Ioan a petrecut mulţi
ani pe scaunul arhieriei sale, multe minuni făcând, precum istoria lui
ne arată. În anul 619, voind Sfântul să meargă la Constantinopol, pe
drum l-au părăsit puterile şi, abătându-se pe la Cipru, a murit în
Alexandria, locul naşterii sale, cinstit nu numai de creştini, ci şi de
necredincioşi.
Întru aceastã zi, pomenirea Preacuviosului Părintelui nostru
Nil Pustnicul (+450).
Sfântul
Nil era de neam ales din Constantinopol. În vremea împăratului Teodosie
cel Mare (379-395), el avea înalta slujbă de prefect al capitalei.
Trăia într-o familie fericită, având un fiu şi o fiică. Din dragoste
pentru Dumnezeu, el s-a retras cu fiul său Teodul la Sinai, în vreme ce
soţia lui s-a dus cu fiica ei, la o mânăstire de maici din pustia
Egiptului. Când hoardele barbare au scăldat într-o baie de sânge muntele
Sinai, Nil a scăpat cu fuga. Teodul a fost luat ca rob, însă a izbutit
curând să scape şi să-şi afle tatăl pierdut. Episcopul din Eluza, la
hotarul dintre Arabia şi Palestina, a sfinţit în preot atât pe tată cât
şi pe fiu. Restul vieţii, Nil l-a petrecut, iarăşi, la muntele Sinai, ca
pustnic. De numele lui Nil, tradiţia a legat o mulţime de scrieri, care
de bună seamă, sunt de la mai mulţi scriitori. Dintre acestea, Sfântul
Nil Sinaitul ar fi alcătuit numai cartea ce se cheamă "Povestiri",
celelalte ar fi ale altora ca: Evagrie sau Nil din Ancira, adică Nil
ascetul din Filocalie, care n-a trăit niciodată în Sinai, dar care era
unul din marii îndrumători duhovniceşti ai timpului său, precum
scrierile lui ne arată. Deci,
alcătuind el cuvinte pustniceşti pline de toată înţelepciunea,
înţelegerea şi folosul, cărţi care îndeamnă spre nevoinţă, cu puterea
cuvântului şi cu darul Sfântului Duh şi aşa, aducând cu dumnezeiască
dragoste pe mulţi, la Hristos, cu pace s-a săvârşit.
Întru aceastã zi, cuvânt al Sfântului Ioan Gură de Aur, despre milostenie.
Cu
milostenia şi cu credinţa se curăţă păcatele. Iar milostenie socotesc
nu pe cea adunată din silnicia şi din jaful altuia, că aceea nu este
milostenie, ci cruzime şi neomenie. Că ce folos este a dezbrăca pe unul
şi a îmbrăca pe altul ? Că, chiar şi toată averea altuia de vom da, de
nici un câştig nu ne este nouă. Şi dovadă este Zaheu care, atunci când
îşi făcea rugăciunea la Dumnezeu, a zis: "Voi întoarce împătrit celor ce
i-am năpăstuit". Iar noi, de mii de ori năpăstuind şi apucând, socotim
că ne rugăm lui Dumnezeu; dar, oare, nu-L mâniem pe El, încă şi mai
mult? Că,
spune-mi mie, dacă ai fi adus la altar un cal mort, trăgându-l din
răspântiile drumului, oare nu toţi te-ar fi gonit pe tine, ca pe un
spurcat şi un ieşit din minte ? Deci, de ce nu te-aş mustra ? Că, dacă
este adunătură din jafuri, nu este numai precum calul cel mort, ci cu
mult mai rău. Şi tu acelaşi lucru faci, când, prin cuvintele tale,
făgăduieşti lui Dumnezeu că te vei depărta de rele, iar, prin
obiceiurile cele rele, ajutorezi din jafuri pe cei ce n-au şi, aşa, îţi
aduci jertfa ta la altar. Dar
acum, nu este numai aceasta singura greşeală, ci şi una mai cumplită
decât aceea, că necinsteşti, adică, sufletele sfinţilor. Că altarul,
masa aceasta, este de piatră sau de lemn şi se sfinţeşte şi se
curăţeşte, iar acele suflete pe Însuşi Hristos Îl poartă şi tu
îndrăzneşti a trimitea acolo, în ele, o necurăţie ca aceasta. Dar el
zice, că nu dă ajutor din avuţia aceea, ci din altă avere curată. De râs
sunt aceste cuvinte şi glume. Oare nu ştii că dacă întru averea ta cea
multă vei cădea şi averea nedreaptă, aceasta pe toată o necinsteşte.
Precum şi într-un izvor curat cineva aruncând gunoaie, tot izvorul îl
face necurat, aşa şi lăcomia, intrând în bogăţie o strică pe ea. Pentru
că, iată, s-a zis: "Din această pricină mai bine este a nu milui". De
vreme ce şi Cain mai bine era să nu fi adus jertfa nicidecum, decât
aducând jertfă proastă, să mânie pe Dumnezeu. Iar
cel ce ajută, din cele străine, cum nu-l va mânia pe Domnul? Că zice
Dumnezeu: "Jefuirea altuia este jefuirea Mea, iar nu din averea ta.
Acela este stăpânul averii aceleia, chiar dacă de mii de ori o vei ţine
tu pe ea. Eu ţi-am poruncit, zice Domnul, să nu jefuieşti, iar tu cu
jafuri Mă cinsteşti". Şi oare nu-ţi va zice ţie: "Tu gândeşti
fărădelegea, că Eu sunt asemenea ţie. Mustra-te-voi şi-ţi voi pune
înaintea feţii tale păcatele tale". Să ne depărtăm deci, de cele
nedrepte şi cele drepte să le facem, pentru Hristos Iisus Domnul nostru,
Căruia Se cuvine slavă, acum şi pururea şi în vecii vecilor ! Amin.
Acest
sfânt martir al neamului nostru s-a născut în Bichigiu, sat de pe Valea
Sălăuţei, într-o familie de creştini ortodocşi. Despre copilăria lui
ne-au rămas puţine cunoştinţe; se ştie doar că sfântul era fruntaş în
comună şi cunoscător de carte, fusese jude şi colector al dărilor în
comunele de pe Valea Bichigiului şi a Sălăuţei. Încă din tinereţe,
pentru virtuţile sale şi pentru curajul său, a făcut parte dintr-un
regiment militar al împărăţiei de la Viena. De aici, amânându-i-se
eliberarea, a plecat din oastea stăpânilor săi de altă credinţă şi s-a
întors acasă. Urmărit de oamenii împărăţiei, s-a refugiat în Munţii
Ţiblesului, în Maramureş şi în Ţara Chioarului. În acest surghiun s-a
rugat neîncetat lui Dumnezeu pentru sine şi pentru semenii săi aflaţi în
suferinţe şi în umilinţe de tot felul. Nevoinţele sale s-au înmulţit
mai mult când a fost prins de cei rău credincioşi şi a fost închis
câţiva ani în Turnul Dogarilor din cetatea Bistriţei. După ce a fost
eliberat, s-a întors la Bichigiu, unde credinţa ortodoxă a strămoşilor
săi era ameninţată de cei rău credincioşi. Astfel că, neexistând preot
ortodox în sat, s-a opus cu îndârjire împărtăşirii fiului său cu azimă,
precum şi spovedirii lui de către un preot uniat. Credinţa sa în
Dumnezeu şi dorinţa sa de dreptate şi de adevăr nu l-au părăsit
niciodată. Pentru aceasta, în anii 1761-1762 a tratat cu guvernul din
Viena, alături de alţi fruntaşi, trecerea la uniatism prin militarizarea
a 21 de comune de pe Valea Bichigiului, Sălăuţei şi Someşului Mare.
Împreună cu alţi români, el însuşi a fost la Viena unde s-a încheiat
pactul cu guvernul şi li s-au dat asigurări că, după intrarea în
regimentul grăniceresc, românii din ţinutul Năsăudului vor beneficia de
înlesniri şi nu vor fi siliţi să-şi lepede credinţa ortodoxă. Întors
acasă şi aşteptând roadele înţelegerii, fericitul Atanasie şi-a dat
seama că nu s-a ţinut seama de dorinţa românilor şi a început să se
opună pe faţă convertirii la catolicism. La 10 mai 1763, la Salva, pe
platoul numit „La mocirla”, era organizată sfinţirea drapelelor de luptă
şi depunerea jurământului de către nouă companii ale Regimentului de
graniţă nou înfiinţat. Generalul Bukow, de tristă pomenire, trimis de
Gurtea din Viena să urmărească şi să impulsioneze în Ardeal trecerea la
catolicism, a venit să primească jurământul grănicerilor năsăudeni şi să
le sfinţească steagul, fiind însoţit de episcopul unit. În acele
momente de grea încercare pentru creştinii ortodocşi, când militarii
erau pregătiţi pentru depunerea jurământului, în faţă a ieşit, călăre,
„mos Tănase Todoran” în vârstă de 104 ani, potrivit tradiţiei şi le-a
rostit grănicerilor o cuvântare. Printre altele le-a spus: „De doi ani
noi suntem grăniceri şi carte n-am primit de la înalta Împărăteasă că
suntem oameni liberi ! Şi apoi aşa nu vom purta armele, ca sfânta
credinţă să ne-o batjocorească ! Jos armele !”. Cuvintele înflăcărate
ale evlaviosului bătrân au dat roade în inimile ascultătorilor săi şi
astfel, soldaţii care urmau să depună jurământ de credinţă faţă de Viena
au trecut de partea lui Atanasie, aruncând armele jos. Nu mult după
aceea, stăpânirea a făcut cercetări pentru ca vinovaţii să fie
pedepsiţi. Din această pricină, la 12 noiembrie 1763, pe acelaşi platou
din Salva, a avut loc schingiuirea apărătorilor credinţei strămoşeşti şi
a libertăţilor umane. Binecredinciosul mucenic Atanasie a fost frânt cu
roata de sus în jos, iar capul i-a fost legat de o roată, „pentru că
i-a reţinut pe oameni de la unire şi de la înrolarea în statutul militar
grăniceresc”. Împreună cu el şi-au aflat sfârşitul mucenicesc şi alţi
trei tovarăşi ai săi: Vasile din Mocod, Grigore din Zagra şi Vasile din
Telciu. De asemenea, alţi nouăsprezece creştini ortodocşi au fost bătuţi
cu vergi, mulţi dintre ei murind sub lovituri. Capetele sfinţilor
martirizaţi au fost ridicate în pari la poarta caselor în care
locuiseră, iar bucăţi din trupurile ciopârţite au fost aşezate la
răscruci de drumuri. În astfel de chinuri s-a săvârşit vrednicul de
pomenire Sfântul Martir Atanasie, vărsându-şi sângele pentru credinţa
strămoşească şi pentru drepturile fraţilor săi români din Transilvania.
De atunci şi până astăzi, cinstirea nevoinţelor lui şi a celor
pătimitori împreună cu el se face neîntrerupt în sufletele ortodocşilor
năsăudeni. Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul
lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi. Amin!
Sursa:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu