Luna noiembrie în 13 zile: pomenirea celui între Sfinţi, Pãrintele nostru
Ioan Gurã de Aur, arhiepiscopul Constantinopolului (+407).
Acest mare dascăl şi luminător al lumii a fost din marea cetate
Antiohia, născut la anul 344, din părinţi dreptcredincioşi: tatăl lui
se numea Secund şi era căpetenia Siriei, iar mama sa, Antuza. Din
fragedă vârstă, a pierdut pe tatăl său, iar mama sa,
nemaicăsătorindu-se, deşi era foarte tânără, şi-a închinat viaţa
creşterii copilului ei. A fost botezat la vârsta de 20 de ani şi a avut
parte, prin grija mamei sale, de cei mai vestiţi dascăli din Antiohia:
Libanius şi Andragatie. Încă de la început, Sfântul a arătat o mare
dragoste către ştiinţa vorbirii şi, cu nevoinţă se puse la învăţătură
şi, cu ascuţimea minţii ce avea, a deprins toată ştiinţa elinească. Tot
aşa a ajuns şi la stăpânirea creştineştilor Scripturi, având doi
îndrumători de seamă: pe arhiepiscopul Antiohiei, Meletie şi pe Diodor,
episcopul din Tars, căpetenia şcolii din Antiohia. Mai era în Antiohia
şi o casă creştinească de asceţi, pe care o conducea un nevoitor mai în
vârstă, Carterius cu numele, de unde Sfântul Ioan, şi alţi tineri ca el,
dezgustaţi de o viaţă călduţă, fără duh de jertfă, făceau legăminte
ascetice, din dragoste pentru Hristos. Era ca o mânăstire în cetate.
Este timpul când Sfântul Ioan şi-a împlinit visul său de taină, de a
duce o vreme, o viaţă pustnicească. În munţii din preajma Antiohiei a
trăit, aşadar, patru ani de mânăstire cu viaţă de obşte şi doi ani de
pustnicie, într-o peşteră. Deci, ajungând, astfel, la deprinderea vieţii
ascetice, Sfântul Ioan a fost ridicat la rânduiala clericilor de
Sfântul Meletie, arhiepiscopul, care-l şi botezase şi l-a sfinţit
diacon(în 381), iar Flavian, urmaşul lui Meletie, l-a sfinţit preot(în
386). În această vreme, Sfântul Ioan a scris preafrumoasa lui carte
"Despre preoţie", închinată prietenului său Vasilie, căutând să-şi
îndreptăţească fuga lui de preoţie, socotindu-se nevrednic. Ca preot,
timp de 12 ani, a fost slujitorul şi predicatorul neîntrecut al
patriarhiei din Antiohia, alcătuind multe cuvinte de învăţătură. Din
acest timp ne-au rămas, de la el, "Cuvântările asupra Evangheliei de la
Matei", "Cuvântările despre statui" şi "Cuvântările la cele 14 Epistole
ale Sfântului Apostol Pavel", toate adevărate îndreptare pentru o viaţă
desăvârşită. Întâmplându-se între timp, că Nectarie, patriarhul
Constantinopolului, a părăsit viaţa aceasta, Sfântul Ioan a fost chemat
cu porunca împăratului Arcadie, ca să fie sfinţit patriarh al
Constantinopolului, primind hirotonia canonică din mâinile patriarhului
Teofil al Alexandriei, la 28 februarie 398. Ca patriarh, Sfântul Ioan
s-a ostenit mult cu răspândirea credinţei şi convertirea la Ortodoxie a
goţilor arieni de la Dunăre, cu evanghelizarea locuitorilor de la sate,
cu întemeierea de aşezăminte pentru bolnavi şi săraci, pentru fecioare
şi văduve. El n-a încetat nici a predica, pentru îndreptarea
năravurilor, împotriva luxului, a lăcomiei şi pentru Evanghelia iubirii
de oameni. Dintr-o pricină ca aceasta, după căderea de la putere a lui
Eutropie, primul dregător al împărăţiei, Eudoxia împărăteasa s-a făcut
vrăjmaşă Sfântului Ioan. Şi anume, pentru că, răpind ea, pe nedrept, via
unei văduve sărace, ce se numea Calitropia, Sfântul a sfătuit-o să nu
ţină lucrul străin cu sila. Şi,
nevrând ea să asculte de cuvintele lui, Sfântul o mustra şi o asemăna
cu Izabela şi cu Irodiada. Iar ea s-a făcut cu totul fiară. Şi a fost
izgonit Sfântul din scaun, întâi de dânsa, după Sinodul ţinut la Stejar
şi condus de patriarhul Teofil, care-l sfinţise episcop. Deci, după un
timp, s-a întors Sfântul, la scaunul său. Iar, după două luni, a fost
izgonit a doua oară şi surghiunit de împăratul, la Cucuz, în Armenia.
Şi, îndurând Sfântul multe suferinţe, şi-a dat cinstitul său suflet lui
Dumnezeu, la Comane, în Armenia. Ultimele sale cuvinte au fost:"Slavă lui Dumnezeu pentru toate"(14sept.407). Dar
lumea din Constantinopol nu s-a liniştit decât la anul 438, când
patriarhul Proclu, unul din urmaşii Sfântului Ioan, a mutat, cu mare
alai, moaştele Sfântului Ioan, de la Comane, la Constantinopol.
Împăratul Teodosie cel Tânăr şi sora sa Pulheria, au luat parte la
serbare, cerând în genunchi iertare pentru părinţii lor. De atunci,
sfintele lui moaşte odihnesc cu cinste în biserica "Sfinţilor Apostoli",
din Constantinopol. Celui mai mare predicator din vremea de aur a
creştinătăţii, Biserica îi serbează pomenirea de trei ori pe an: la 13
noiembrie şi apoi la 27 şi 30 ianuarie, precum şi în fiecare zi, când se
săvârşeşte Liturghia lui.
Ne spunea nouă părintele Tis de la Amasia că auzise pe
Adelfie, fratele său, zicând: "Când Sfântul Ioan Gură de Aur, patriarhul
Constantinopolului, a fost izgonit şi surghiunit la Comane, petrecea în
casa noastră şi pentru aceea multă îndrăzneală şi dragoste aveam către
dânsul". Şi, zicea Adelfie, fratele meu şi episcopul de la Cucuz: "După
ce fericitul Ioan s-a mutat la Domnul, fiind acolo în surghiun, mare
mâhnire am avut, că un bărbat ca acesta, învăţător al lumii, care cu
cuvântul său veselea Biserica lui Hristos, unul ca acesta în surghiun a
răposat. Însă, m-am rugat Domnului cu multe lacrimi, ca să-mi arate mie
în care rânduială este şi de este numărat între patriarhi. Şi mult
rugându-mă eu, pentru aceasta, într-o noapte, am văzut în vis pe un
bărbat foarte luminat la vedere. Şi m-a luat pe mine de mâna dreaptă şi
m-a dus la un oarecare loc luminos şi preaslăvit şi mi-a arătat mie pe
toţi învăţătorii Bisericii. Iar eu nădăjduiam să văd acolo cu dânşii şi
pe doritul meu Ioan Gură de Aur. Şi, după ce mi-a arătat mie pe toţi şi
mi-a spus şi numele fiecăruia dintr-înşii, iarăşi luându-mă de mână, m-a
scos pe mine afară. Iar eu mergând după dânsul mâhnit că nu văzusem, cu
arhiereii, pe fericitul Ioan". Deci,
mi-a zis mie: "Ce-ţi este ? Şi de ce eşti mâhnit ? Că nimeni intrând
aici, nu iese de aici mâhnit". Iar eu i-am răspuns: "Aceasta îmi este
mie mâhnirea, că, pe iubitul meu Ioan Gură de Aur, nu l-am văzut cu
ceilalţi episcopi". Iar el mi-a zis mie: "Zici de Ioan povăţuitorul
pocăinţei ?" Şi i-am zis: "Aşa." Deci, mi-a răspuns mie, zicând: "Tot
omul, în trup fiind, nu-l poate vedea pe acela. Că acela la Scaunul
Stăpânului stă, între Serafimi şi Heruvimi. Şi m-am mângâiat de
cuvintele lui".
Întru aceastã zi, cuvânt al Sfântului Ioan Gurã de Aur, despre osânda cea fãrã de sfârşit şi despre Împãrãţia Cereascã şi ca sã avem în minte întotdeauna la ziua ieşirii sufletului nostru.
Să intrăm, iubiţilor, fiecare întru a sa conştiinţă şi să ne
gândim la păcate şi să facem judecată asupra noastră, ca nu cumva cu
lumea să fim înstrăinaţi, că înfricoşătoare este Judecata, groaznic este
locul şi plin de întrebare şi de frică, asemenea şi râul cel de foc
care va curge. Să ne aducem aminte de ceea ce s-a zis în Evanghelie:
"Îngerii alergând, cămara închizându-se, făcliile stingându-se, puterile
trăgând în cuptorul cel de foc". Încă să te gândeşti şi la aceasta:
dacă vreunuia dintre noi i s-ar scoate la iveală astăzi, înaintea a tot
poporul, un lucru ascuns, apoi, cât nu s-ar ruga ca să piară mai bine,
să se desfacă pământul cu dânsul ? Dar când ar fi martori răi de faţă la
taina aceea ? Apoi, ce defăimare nu vom primi atunci când, înaintea a
toată lumea, se vor aduce la iveală toate, într-o privelişte ca aceea,
înaintea celor ştiuţi şi neştiuţi de noi, toţi luând aminte ? Oh, vai
mie, cum voi spune vouă nevoia aceea ? De omenească nedumerire
surprinşi, sau, mai bine încă se cade a zice, de frica de Dumnezeu, în
ce chip vom fi atunci, spune-mi mie, când legaţi, cu dinţii scrâşnind,
întru întunericul cel mai din afară vom fi goniţi ? Drept aceea, pe
acestea ce vor să fie, căderea din împărăţie, adică, durerea, legăturile
cele vestite din gheenă, întunericul cel mai din afară, viermele cel
otrăvit, scrâşnirea dinţilor, scârba, greutatea râului celui de foc,
cuptorul cel nestins, pe toate adunându-le şi înainte punându-le, averea
aceasta adunată să o dezrădăcinăm, că boală este aceasta. Iar
pe adevărata bogăţie luând-o, să ne izbăveşti, de această cumplită
sărăcie, veşnicei Judecăţi şi bunătăţilor celor ce vor să fie să ne
împărtăşeşti. Că, dacă ne vom sârgui şi ne vom ruga la Dânsul, apoi ne
va ierta pe noi Dumnezeu. Iar de nu vom cere de la Dânsul, nici nu vom
face nimic de acest fel, apoi, cum vom fi noi iertaţi ? Că fapte bune nu
vom îndeplini, dormind. Că nici lucrurile cele bune ale lumii acesteia
nu este cu putinţă a le afla niciodată cel ce doarme; cu cât mai vârtos
cele duhovniceşti. Că şi de la un prieten, nimic nu va lua cîndva cel ce
doarme; apoi, cum de la Dumnezeu ? Nici părinţii nu fac cinste fiilor
celor somnoroşi; cu mult mai mult Dumnezeu. Nici stăpânii nu suferă pe
slugile cele leneşe; cum, iarăşi Dumnezeu va suferi ? Pentru aceea, să
ne strâmtorăm puţin aici, acum, ca în veci să ne veselim. Că strâmtoraţi
se cade să fim aici; de nu, apoi acolo ne aşteaptă pe noi suferinţa.
Pentru ce, dar, nu voim să fim obidiţi aici, ca acolo să ne odihnim de-a
pururea ? Să suspinăm deci puţin, rogu-vă pe voi şi să ne tânguim aici,
ca atunci să nu plângem. Aici, acest plâns este o faptă bună, iar acolo
este fără de folos. Aici, puţină vreme te vei veseli, iar acolo fără de
sfârşit te vei întrista. Să ne întristăm iubiţilor, până ce este vreme.
Însă, foarte să ne îngrijim, ca să nu zicem, ca bogatul cel
nebun(Luca,12,19,20). Dacă a iertat acum, acela se îngrijeşte de
mântuirea sa. Deci, de ea să ne îngrijim acum ! Dumnezeului nostru
slavă, acum şi pururea şi în vecii vecilor ! Amin.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu