Luna
noiembrie în 22 zile: Pomenirea Sfinţilor Apostoli, din cei şaptezeci:
Filimon, Arhip, Onisim, Apfia, ce au fost ucenici Apostolului Pavel.
Aceşti Sfinţi Apostoli, din cei şaptezeci, au fost următori şi
ucenici ai Sfântului Apostol Pavel, slujind acestuia la răspândirea
adevăratei credinţe în Hristos, în locuri diferite: Sfinţii Arhip,
Filimon şi Apfia lucrând în cetatea Colose din Frigia, iar fericitul
Onisim la Roma, slujind adică Domnului, împreună cu Sfântul Apostol
Pavel însuşi şi însoţindu-l pretutindeni. Pentru
această slujire, Sfântul Arhip este cinstit de Sfântul Pavel cu numele
de "împreună oştean cu noi", precum stă scris în Epistola către Filimon,
din Biblie (Filimon 2). În aceeaşi Epistolă, dregătorul Filimon este
zugrăvit ca un fiu duhovnicesc şi prieten adus la credinţă de însuşi
marele Apostol, în casa căruia era Biserica creştinilor din Colose şi
este preţuit de Apostol ca "iubitul Filimon, împreună lucrător cu noi"
(Filimon 1), iar Sfânta Apfia, soţia lui, este numită "sora Apfia" din
cauza vredniciilor ei (Filimon2). La 15 şi 19 februarie din acest
Prolog, stă scris cum, prin credinţa în Hristos, Sfântul Onisim, din
sclav, ajunge Apostol al Domnului şi, din răufăcător, frate egal în
vrednicie cu fostul său stăpân, Filimon. La
rândul ei, Tradiţia Bisericii ne spune cum toţi membrii acestei familii
de ucenici ai Sfântului Apostol Pavel au fost sfinţiţi "episcopi
călători" la sfârşitul vieţii marelui Apostol, în timp ce "sora Apfia"
îşi sfinţea viaţa, slujind fraţilor de credinţă în Biserica din casa ei.
În sfârşit, tot din Tradiţie ştim că, precum au slujit în locuri
diferite, aşa au şi pătimit, pentru credinţă, în locuri diferite. Cei
din Colose, împreună cu Sfânta Apfia, au pătimit pe vremea nebunului
împărat Nero(54-68), fiind ucişi cu pietre de păgâni, la sărbătoarea
Artemidei din Efes, pentru mărturisirea credinţei lor în Hristos, din
cetate în cetate. Iar Sfântul episcop Onisim a fost prins, propovăduind
împărăţia lui Hristos, din cetate în cetate, pe vremea prigoanei lui
Domiţian(81-96), când, răbdând multe chinuri, i s-a tăiat capul. Şi aşa
cu mucenicească moarte, au trecut Sfinţii către Dumnezeu.
a Sfinţilor Mucenici Valerian şi Tiburtie (+232)
Aceştia s-au nevoit pe vremea împărăţiei lui Alexandru Sever
(223-235). Sfânta Cecilia s-a născut la Roma din părinţi luminaţi, dar
închinători la idoli. Auzind ea de propovăduirea Sfintei Evanghelii a
crezut în Hristos şi a pus gând în inima ei să nu se mărite, ci să se
păzească curată, închinându-şi fecioria ei lui Hristos Dumnezeu. Însă,
fără voia ei, părinţii au însoţit-o prin nuntă cu un tânăr de bun neam,
dar necredincios, anume Valerian. Drept aceea, Sfânta Cecilia încă din
prima zi de căsătorie, descoperi soţului ei, că şi-a închinat fecioria
ei Domnului Hristos şi izbuti să-l înduplece pe el ca să vieţuiască
împreună în curăţie, îndreptându-l spre credinţa în Hristos. Puse deci
începutul cel bun, cerând şi primind Sfântul Botez din mâinile Sfântului
Urban, episcopul Romei din acea vreme (223-230), într-una din
catacombele Romei, pe calea Apia, locul unde se adunau creştinii pentru
Cuvântul Domnului, pentru Sfintele Taine şi pentru rugăciune. La rândul
său, Valerian întoarse la credinţă pe Tiburtie, care îi era frate bun.
Şi la atâta faptă bună s-a înălţat Tiburtie, încât şi cu îngerii vorbea
în toate zilele. Valerian
şi Tiburtie, care se făcuseră vestiţi pentru milostenia lor la săraci
şi prin nevoinţa lor de a înmormânta pe fraţii creştini morţi pentru
Hristos, nu întârziară a fi pârâţi şi, fiind prinşi, au fost duşi
înaintea guvernatorului cetăţii, Almatie. Deci, mărturisind ei pe
Hristos, au fost daţi de acesta în seama comandantului Maxim, ca să le
taie capetele. Dar acesta, dacă văzu îngeri petrecând şi purtând la cer
sufletele celor doi Sfinţi Mucenici, ca pe nişte odoare, a crezut în
Hristos, el şi toată casa lui. Cât despre Sfânta Cecilia, ea a fost
închisă într-o baie foarte tare înfierbântată şi, nelăsând-o să iasă de
acolo vreme de trei zile, nu a păţit nimic rău. Dar, stând tare în
credinţă, din porunca guvernatorului Almatie, acolo în baie i s-a tăiat
capul şi a fost înmormântată în cimitirul Calist din Roma.
despre viaţa şi moartea oamenilor
Am auzit că era oarecare cetate mare ai cărei cetăţeni aveau de
la cei vechi obicei să primească pe un străin, care să nu cunoască
legile cetăţii lor, nici obiceiurile lor să nu le ştie nicidecum şi pe
acesta şi-l puneau împărat peste ei. Şi, astfel, acesta lua toată
stăpânirea şi ţinea toată puterea, până ce se sfârşea un an. După aceea,
fără de veste, în zilele când era mai fără de grijă şi se hrănea din
destul, socotind el că împărăţia lui în veac petrece, se sculau asupra
lui şi, luând după dânsul haina cea împărătească, îl batjocoreau pe el
gol, prin toată cetatea şi îl trimiteau în surghiun departe, într-o mare
insulă pustie, unde nu era nici hrană, nici haină, fără numai rea
pătimire, încât nici o nădejde nu mai avea el de hrană şi de haină, ci
totdeauna numai suferinţă, fără nădejde de mai bine. Deci,
oarecând, după obiceiul cetăţenilor acelora, au pus împărat pe un alt
om care, însă, avea multă cunoştinţă în sine şi purtare de grijă, şi nu
la fel ca ceilalţi, să-l răpească şi pe el, la împlinirea anului. Că
acesta, nerâvnind îndestularea ce i s-a făcut deodată, nerâvnind nici pe
împăraţii care au fost mai înainte de el şi rău au fost izgoniţi,
nepurtând grijă, acesta în nevoinţă şi în grijă îşi avea sufletul său,
cum adică s-ar chivernisi mai bine pe sine. Deci, sfătuindu-se cu
sfetnici înţelepţi, a luat cunoştinţă de la ei, de obiceiul acelora şi
de locul cel de surghiun; că i se cuvenea lui, cu drept cuvânt, fără de
înşelare a fi înştiinţat de toate. După
ce dar, s-a înştiinţat de aceasta, că adică, oarecând, întru aceeaşi
insulă va fi şi el surghiunit şi de împărăţie lipsit, deschizând
visteriile sale, pe care încă le avea întru a sa stăpânire, neoprit şi-a
luat de cheltuială aur şi argint şi mulţime de pietre de mult preţ,
le-a dat la slugile sale credincioase şi le-a trimis în insula aceea,
unde avea să fie şi el surghiunit. Iar sfârşindu-se anul cel hotărât,
s-au sculat cetăţenii şi luându-l, l-au trimis gol în surghiun, unde
erau şi ceilalţi împăraţi vremelnici, dar nerecunoscători. Acesta însă,
cu bogăţia cea mai înainte trimisă, petrecea de-a pururea în
îndestulare, având hrană, şi băutură şi fiind slobod de toată frica
acelor cetăţeni necrednicioşi şi răi. Iar tâlcuirea este aceasta: Prin
cetate, adică, fraţilor, să înţelegeţi lumea aceasta trecătoare, iar
prin cetăţeni, pe începătoriile şi stăpâniile dracilor, care stăpânesc
lumea şi întunericul acestui veac, care ne amăgesc pe noi cu desfătări
şi cu înşelătoare bogăţie, cu mâncările şi băuturile vieţii acesteia,
punându-ne în minte totdeauna, că viaţa aceasta, trecătoare şi
vremelnică este nestricăcioasă. Iar prin împăraţi, să înţelegem pe
drepţi şi pe păcătoşi şi pe fiecare din noi, care vieţuind în lumea
aceasta, unde moartea venind fără de veste, ne răpeşte şi ne duce în
insula cea mai înainte-zisă, adică în celălalt veac. Şi de vom fi
vieţuit bine, în viaţa aceasta, cu fapte bune, cu credinţă şi cu
blândeţe, cu înfrânare şi cu milostenie, cu post şi smerenie, apoi ne
vor lua pe noi îngerii blânzi, în viaţa cea veşnică, iar de vom vieţui
rău, cu fapte spurcate, ne vor lua pe noi îngeri înfricoşaţi şi ne vor
da pe noi dracilor nemilostivi şi, aşa, ne vor duce pe noi în fundul
iadului şi în muncile cele gătite lor, precum zice Scriptura. Va lua
fiecare după faptele sale. Deci, acestea ştiindu-le, să ne înfrânăm
trupul de desfrânare şi sufletul de beţie, inima de gândirea semeaţă şi
de la iubirea de argint, limba de la multă grăire şi de la clevetire,
mâinile de la furtişag şi de la război şi să primim a face numai faptele
bune, cu care vieţuind, vom dobândi veşnica viaţă.
Întru aceastã zi, cuvânt al Sfântului Efrem, despre lãcaşurile cele de dincolo
Mântuitorul numeşte "multe lăcaşuri"(Ioan 14,2) ale Tatălui,
măsurile deosebite de înţelegere ale minţii celor ce se sălăşluiesc în
lumea de dincolo, vreau să spun, adică, despărţirile şi deosebirile
întru care se vor desfăta ei cu mintea. Că nu cu deosebirea locurilor a
zis "multe lăcaşuri", ci cu treptele darurilor. Că precum fiecare se
desfătează de razele soarelui acestuia simţit, după curăţia puterii
celei văzătoare a ochiului şi, precum într-o casă un felinar străluceşte
o singură lumină, neîmpărţindu-se în multe străluciri, aşa şi în veacul
cel ce va să fie, toţi drepţii se vor sălăşui într-o singură bucurie cu
nedespărţire. Şi fiecare, după măsura sa, este luminat de un singur
soare gândit şi după vrednicie, gustă bucurie şi veselie ca dintr-un
singur aer, un singur loc, un singur scaun, o singură privire şi o
singură formă. Şi nu vede cineva măsurile celui ce îl întrece, nici ale
celui mai jos decât dânsul, ca nu văzând darul cel covârşitor al
prietenului, sau lipsa sa, să se facă lui acestea pricină de întristare
şi de mâhnire. Să nu dea Dumnezeu să fie una ca aceasta acolo unde nu
este întristare, nici suspin, ci fiecare se veseleşte înlăuntru, după
darul cel dat lui, după măsura sa. Aşa
este rânduiala Împărăţiei, aşa este şi rânduiala gheenei şi nu este
altă rânduială, care să mijlocească între ele, fără numai felurimea
deosebirii răsplătirilor. Şi
dacă aceasta este adevărat, precum şi este adevărat, apoi ce lucru mai
nebunesc este şi mai fără de minte decât cei ce zic: "Destul îmi este să
scap de gheenă, că de a intra în Împărăţie, nu duc grijă ! Că a scăpa
de gheenă, aceasta este însăşi intrarea în Împărăţie. Precum şi a cădea
din Împărăţie, este a intra în gheenă". Că nu ne-a învăţat pe noi
Scriptura că sunt trei locuri ! Ce, dar, ne-a învăţat? Iată: "Când va
veni Fiul Omului întru slava Sa, va pune oile, adică de-a dreapta Sa,
iar caprele de-a stânga ! Că n-a zis trei rânduieli, ci una de-a dreapta
şi una de-a stânga. Şi a despărţit hotarele lor, după sălaşurile lor,
zicând: "Că păcătoşii se vor duce în osânda veşnică, iar drepţii în
viaţa veşnică vor străluci ca soarele". Şi iarăşi: "Vor veni de la
răsărituri şi de la apusuri şi se vor aşeza în sânurile lui Avraam, în
Împărăţia cerurilor, iar fiii împărăţiei vor fi aruncaţi întru
întunericul cel mai din afară, unde este plânsul şi scrâşnirea
dinţilor"(Matei 8,1). Dumnezeului nostru slavă !
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu