Acest Sfânt s-a născut în Capadocia, către anul 340 şi a
strălucit cu nevoinţa şi cu dumnezeiasca cunoştinţă, în vremile
împăraţilor Valentinian şi Valens, ajungând până la vremea marelui
Teodosie(379-395) şi a fiilor săi Honorius şi Arcadie. A trăit în
aceeaşi vreme cu Sfântul Vasilie cel Mare şi cu Sfântul Grigorie de
Nazianz, deşi era mult mai tânăr decât ei şi a avut legături de
prietenie cu ei. În
tinereţe a învăţat carte, ajungând judecător respectat şi iubit de tot
poporul, pentru cinstea şi bunătatea sa, precum şi învăţător vestit al
dreptei credinţe, bun vorbitor împotriva rătăcirilor din vremea sa şi,
îndeosebi împotriva lui Arie şi a lui Macedonie, om al faptelor, mai
mult decât filosof. Pe la 373, la îndemnul Sfântului Grigorie de la
Nazianz, a părăsit lumea şi slava omenească şi s-a retras, cu tatăl său,
într-un ţinut îndepărtat din Capadocia, o singurătate numită Oziz,
nevoindu-se acolo cu citirea Sfintelor Scripturi şi cu grădinăritul.
Pentru că în locul acela nu creştea grâul, Sfântul Grigorie îi trimitea
grâu, iar Amfilohie îi aducea legume. Deci, după oarecare vreme, Sfântul
Vasilie, fiind ales arhiepiscop al Capadociei, Amfilohie s-a ferit de
el, de teamă să nu fie aşezat la vreun scaun de episcop, socotindu-se
nevrednic de asemenea răspundere. Părăsi deci Capadocia şi se aşeză în
Iconia. Dar se întâmplă că, în acea vreme, tocmai Iconia să fie fără
păstor. Aflând că este căutat, a voit mai întâi să fugă, dar la
stăruinţele poporului, a primit, până la urmă, să fie sfinţit episcop al
Iconiei, în anul 374. Bucurându-se de aceasta, Sfântul Vasilie, care-l
preţuia mult, i-a trimis o scrisoare de încurajare şi un îndreptar de
lucru. S-a
dovedit un viteaz cuvântător, apărând şi întărind dreapta credinţă în
popor, pentru care pricină multe izgoniri şi necazuri a răbdat, în
vremea stăpânirii împăratului arian Valens(364-378). Asemenea, a luat
parte la cel de al doilea Sinod a toată lumea, împotriva lui Macedonie
şi a altor luptători împotriva Duhului Sfânt, alături de cei o sută
cincizeci de părinţi, Sinod ţinut în Constantinopol, în anul 381,
arătându-se unul dintre mărturisitorii credinţei Bisericii, în Duhul
Sfânt, din crezul nostru de astăzi şi de totdeauna. Şi aşa, păstorind
mulţi ani turma lui Hristos şi alcătuind multe învăţături în dreapta
credinţă, s-a odihnit cu pace în Domnul.
Sfântul Antonie de la Iezerul Vâlcei
Acest
fericit părinte Antonie era de neam român şi a trăit pe vremea
binecredinciosului voievod Matei Basarab şi a voievodului martir Sfântul
Constantin Brâncoveanu. A crescut în dreapta credinţă mergând de mic la
Sfânta Biserică, unde îşi găsea desfătarea sufletească. Înaintând cu
vârsta, a ajuns preot, spre slava lui Dumnezeu şi bucuria duhovnicească a
părinţilor săi. Lăsând
desfătarea lumii acesteia, a îmbrăţişat viaţa monahicească în prea
frumoasa pustie de la Schitul Iezeru, în ţinutul Vâlcii. Aici,
Cuviosul Antonie s-a arătat dintru început foarte sârguincios la toată
osteneala şi asprimea vieţii mănăstireşti. Atât de mare era nevoinţa sa,
încât celorlalţi vieţuitori din chinovie li se părea că fericitul
Antonie ar fi în trup duhovnicesc. Dorind
să sporească nevoinţele sale, cu blagoslovenia egumenului mănăstirii a
mers la episcopul locului, Ilarion, să-i ceară binecuvântarea să plece
în Sfântul Munte Athos. Episcopul cunoscându-l că este monah îmbunătăţit
şi poate fi de folos multora, aici, a stăruit ca el să rămână în ţară.
Deci, întorcându-se Cuviosul la Schitul Iezeru şi văzând că Biserica se
ruinează, s-a umplut de râvnă şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, al
episcopului Ilarion şi cu agoniseala lui a reînnoit sfântul locaş. După
multe nevoinţe, Cuviosul Antonie s-a aprins de dorul pustniciei, pentru
care fapt, cu binecuvântarea egumenului său a ieşit din schit şi
cercetând mai îndeaproape pustia, a găsit o peşteră mică într-o stâncă.
Acolo, singur a săpat o bisericuţă în care s-a rugat neîncetat ziua şi
noaptea. Urâtorul de oameni, diavolul însă, i-a adus multe ispite şi
supărări, dar pe toate le-a biruit cu darul lui Dumnezeu, cu rugăciunea
şi neîncetata lucrare. Cine poate să spună privegherile Cuviosului de
toată noaptea, privegherile şi plecăciunile genunchilor săi ? Cuviosul
Antonie era mic de stat şi gârbov de bătrâneţe, părul capului era
scurt, barba deasă, scurtă şi destul de albă, vesel la căutătură,
obrazul frumos, puţin iute din fire şi lesne iertător. Îmbrăcămintea sa
era simplă şi numai cele de trebuinţă purta. Pentru
înfrânarea trupului purta un brâu din lanţuri de fier împrejurul său,
iar hrana sa o lua abia la al nouălea ceas şi atunci numai pâine uscată
şi apă, dar şi acelea cu măsură. Vin şi băutură ameţitoare nu a gustat
niciodată. Pe pat nu dormea, ci numai stătea, pentru osteneală, rezemat
de nişte pietre. Lacrimile nu-i lipseau din ochi tot timpul la
rugăciune. Cu
harul lui Dumnezeu, Cuviosul cunoscând că trecerea din lumea aceasta îi
este aproape, a chemat pe ucenicul său Nicolae, cu patruzeci de zile
mai înainte şi i-a spus în taină: "Sfârşitul mi s-a apropiat. După
ieşirea sufletului, să te nevoieşti să pui trupul meu în gropniţa pe
care eu am săpat-o aici în piatră". După patruzeci de zile, îmbolnăvindu-se Cuviosul, vorbind în pace cuvinte de învăţătură pentru suflet, a adormit în Domnul.
Istorisirea, foarte de folos, a visului unui oarecare frate
Fost-a un om pe vremea împăratului Constantin cel Mare, cu
numele Ioan, care era cunoscut împăratului prin meşteşugul său. Acesta,
având viaţă înrăutaţită, nu a gândit niciodată la gheenă. Iar Domnul,
Cel ce pe toate le iconomiseşte spre folos, a orânduit îndreptarea lui
prin vedenie. Căci acesta a văzut o dată în vis că a adus împăratului
Constantin un lucru din meşteşugul său şi că pentru aceasta, vorbea
împăratului cu îndrăzneală şi se bucurau împreună. După aceasta a văzut
pe împăratul că scoate o sabie goală şi, strângându-i părul la un loc,
se grăbea să-i taie capul fără milă; iar Ioan plecă gâtul său, socotind
că glumeşte cu împăratul. Însă în vreme ce făcea aceasta, a auzit pe
împăratul care cu groază îi zice: "Când sabia va atinge părul tău,
atunci gâtul tău se va umple de sângele tău". Deci i s-a părut lui că i
s-a tăiat gâtul, şi când sabia a venit spre piept, nedumerindu-se şi
temându-se, Ioan căuta ajutor de la cineva; şi de frică şi de groaza
acelei lupte s-a trezit, şi venindu-şi în fire, stătea cu totul
spăimântat. Deci, făcându-şi semnul crucii peste trupul lui, zicea:
"Mulţumescu-ţi ţie, visule, că această luptă grozavă mi-ai arătat-o
numai ca nălucire, nu şi ca faptă". Şi aşa a rămas iarăşi nepocăit şi
neîndreptat. Iar
după câtăva trecere de vreme, a căzut la grea boală şi chema ajutorul
lui Dumnezeu. Atunci a văzut iarăşi, dar nu în vis, ci în uimire fiind,
că stătea de faţă la un divan judecătoresc. Vedea încă şi un
înfricoşător împărat şezând pe scaun şi îmbrăcat cu podoabă împărătească
şi arhierească şi de-a dreapta şi de-a stânga lui, şedeau oarecare
bărbaţi, cu sfinţită cuviinţă şi cucernicie, iar el stătea dedesubtul
acelora; de-a dreapta împăratului, şedeau oarecare fameni tineri şi
frumoşi, iar de-a stânga lui, şedea unul mai smerit şi mai primitor. Iar
în partea din spatele împăratului, era o prăpastie foarte întunecată şi
adâncă, care numai la vedere pricinuia frică nespusă şi durere mare.
Deci, în vreme ce el stătea cu frică şi cu cutremur, i-a zis lui
împăratul cel ce şedea: "O, tinere, oare ştii cine sunt Eu?" Iar Ioan
i-a răspuns: "Ştiu, Stăpâne, că Tu eşti Cel ce Te-ai întrupat, Fiul lui
Dumnezeu şi Dumnezeu, precum dumnezeieştile noastre Scripturi
glăsuiesc". Iar împăratul a zis către dânsul: "Şi dacă tu din Scripturi
Mă cunoşti, şi cunoşti încă şi pe cei împreună cu Mine şezători, cum ai
uitat ameninţarea care cu câţiva ani înainte ţi-a făcut ţie împăratul
Constantin? Sau nu înţelegi ceea ce-ţi zic?" Iar Ioan i-a răspuns:
"Înţeleg, Stăpâne, căci încă am în inima mea frica groazei aceleia". Şi a
zis împăratul: "Dacă rămăşiţele fricii aceleia le ai încă în inimă, cum
stăruieşti în răutăţi? Învaţă-te prin cercare, că Eu am fost Cel ce şi
mai înainte ţi-am dat ţie groaza aceea, şi nu Constantin". Şi
acestea zicând, a văzut Ioan că numai cu semnul a poruncit împăratul
celor ce-l înconjurau ca să arunce pe Ioan în prăpastia ce se vedea în
spatele lor. Şi îndată ce au început famenii să împingă fără milă pe
Ioan în prăpastie, îndată el a chemat ajutorul Născătoarei de Dumnezeu,
că i se păruse că a văzut pe Născătoarea de Dumnezeu acolo în mijloc. Şi
îndată a auzit pe împăratul zicând: "Lăsaţi-l pe el să meargă, pentru
rugăciunile Maicii Mele". Până
aici este vedenia ce a văzut Ioan; iar el, spăimântându-se şi
venindu-şi în fire, s-a dus la un monah cucernic şi i-a povestit totul;
iar monahul i-a zis: "Dă slavă lui Dumnezeu, frate, că te-ai învrednicit
să iei asemenea învăţătură, şi de aceea trezeşte-te, iubitule, nu cumva
şi tu să pătimeşti ca despre care îţi voi povesti". O
asemenea vedenie ca a ta, a văzut-o un om. Şi anume, că se afla în
împărăteştile judecătorii, unul Gheorghe cu numele, care cu silnicie
fiind dus legat ca să fie aruncat într-o prăpastie grozavă, cu totul s-a
înspăimântat. Iar unul din cei ce stăteau acolo de faţă, având
îndrăzneală către împăratul, a oprit pe cei ce-l duceau pe el în
prăpastie şi-l ruga ca să-l lase, dându-le lor chezăşie că în douăzeci
de zile se va îndrepta. Deci după ce i s-a dat drumul, prin acest fel de
chezăşie şi ajutor, s-a dus cel ce a văzut vedenia şi a înţeles ce
înseamnă şi tălmăcirea lui Gheorghe, care era tras în prăpastie, căci îi
era prieten şi cunoscut. Iar Gheorghe, auzindu-le acestea, nu le-a luat
în seamă. Aşadar a rămas ticălosul neîndreptat. Iar după ce au trecut
cele douăzeci de zile, a fost răpit din viaţa aceasta, şi s-a dus ca să
plătească făgăduita datorie. Acestea, cu chip de adăugire le-a povestit
monahul acela către Ioan. Iar Ioan auzind acestea, şi având în mintea sa
încă vii îngrozirile ce văzuse, şi-a mărturisit fără de ruşine toate
păcatele sale, şi schimbându-şi viaţa spre mai bine, a petrecut mulţi
ani cu plăcere de Dumnezeu vieţuind, şi aşa murind, s-a dus la veşnicele
locaşuri.
Întru aceastã zi, istorie a Sfântului Varlaam cãtre Ioasaf,
despre viaţa veşnicã, despre bogãţie şi sãrãcie,
despre cereasca Împãraţie şi despre osândã
Am auzit că a fost un împărat, care se îngrijea foare mult de
împărăţia sa, şi era blând şi milostiv cu oamenii de sub stăpânirea lui,
dar greşea, totuşi, că nu avea luminarea cea cu dreaptă cunoştinţă, ci
de îndrăcirea idolească era stăpânit. Încă avea şi un sfetnic bun şi
împodobit cu toată evlavia faţă de Dumnezeu şi cu toată cealaltă
îmbunătăţită înţelepciune, însă se întrista şi se scârbea pentru
înşelarea împăratului şi se ispitea să-l mustre pe el pentru aceasta,
dar se oprea de la un lucru ca acesta şi se înfrâna, temându-se ca să nu
fie pricinuitor de rău şi lui şi cunoscuţilor lui. Că multora,
mustrarea nu se face spre folos şi, de aceea, el căuta vreme potrivită,
pentru a-l trage spre bine. Iar
odată, într-o noapte, a zis împăratul către dânsul: "Vino, să ieşim şi
să umblăm prin cetate, doar vom vedea ceva de folos". Deci, umblând ei
prin cetate, au văzut o rază de lumină strălucind în sus dintr-o
fereastră, şi privind spre fereastra aceea, au văzut sub pământ un loc
ca o peşteră, în care şedea un om, petrecând în cea mai de pe urmă
sărăcie, îmbrăcat în zdrenţe şi femeia lui îi stătea înainte,
amestecându-i vinul. Iar bărbatul, luând paharul, cânta dulce cântare şi
femeia lui îi făcea veselie, săltând şi cu cântări lăudându-şi
bărbatul. Iar cei ce erau împreună cu împăratul, toţi acestea
auzindu-le, s-au minunat, că oamenii aceia fiind într-o aşa sărăcie,
încât nici casă nu aveau, nici haine, petreceau o viaţă veselă ca aceea.
Şi a zis împăratul către sfetnicul său: "O, ce minune, prietene, că eu
şi tu n-am vrea niciodată o viaţă ca aceşti oameni, bucurându-se de o
hrană şi slavă ca aceea în care strălucim, în vreme ce această proastă
şi ticăloasă viaţă, pe unii oameni ca aceştia îi îndulceşte şi-i
veseleşte". Iar sfetnicul, răspunzând, i-a zis: "O, împărate, pe cele ce
vezi, să nu le înţelegi aşa. Că viaţa aceasta înşelătoare şi ticăloasă
numai pe cei necunoscători îi veseleşte. Ci aceasta este o taină
creştinească. Că Dumnezeu nu sileşte pe nimeni spre El, ci prin fapte ne
dă semne şi chipuri, ca pe cei ce-L cunosc pe El, prin acestea, să-i
ducă la Împărăţia cerească, iar pe cei ce nu voiesc a-L cunoaşte, fără
de răspuns, în osândă să-i arunce. Iar tâlcuirea este aceasta: Noaptea,
adică, este traiul vieţii acesteia. Ieşirea împăratului este auzirea
cuvântului de suflet folositor, iar peştera cea adâncă este Biserica lui
Hristos, cea de Prooroci văzută şi de Apostoli zidită. Bărbatul şi
femeia, îmbrăcaţi în zdrenţe, arată, sufletul şi trupurile
dreptcredincioşilor creştini, îmbrăcate cu deplină curăţie şi cu
smerenia cea bună. Cântarea de dulci cântări sunt, adică, Scripturile
cele de Dumnezeu insuflate. Veselia şi săltările înseamnă omorârea
poftelor trupeşti, băutura şi paharul, Sfântul Sânge al lui Hristos, din
care oamenii primesc viaţa veşnică, după cum zice Proorocul: "Se vor
împărtăşi din îndestularea casei Tale". Iar
Ioasaf a zis: "Arată-mi mie, părinte, toate cele ce grăieşti, că
acestea toate mă bucură pe mine". Iar Varlaam i-a zis: "În ceasul când
vei ajunge în pustie, atunci îţi vei aduce aminte, despre cele văzute,
şi tuturor le vei spune". Dumnezeului nostru slavă!
http://www.doxologia.ro/sarbatoare/sfantul-ierarh-amfilohie-episcopul-iconiei
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu