Acesta era din Roma, în anii împărăţiei lui Adrian(117-138). Şi,
tânăr foarte fiind, şi rămas orfan de tată, având numai pe maica sa, ce
se chema Antia, care era învăţată să creadă în Hristos de Sfântul
Apostol Pavel. Deci, l-a adus Antia pe Sfântul, copil fiind, la Anichit,
episcopul Romei, care l-a dat pe el să înveţe Sfânta Carte şi l-a
aşezat în rânduiala clericilor; iar la cinsprezece ani l-a hirotonit
diacon, şi la optsprezece ani, preot, iar când a ajuns la douăzeci de
ani l-a hirotonit episcop în Iliric. Şi, de vreme ce pe mulţi învăţa
şi-i întorcea la credinţa lui Hristos, a trimis Adrian împăratul de l-au
adus înaintea lui şi mărturisind luminat pe Hristos, Dumnezeu adevărat,
iar pe idoli defăimându-i, a fost dat la chinuri. A poruncit să-l culce
pe un pat de aramă şi să-i dea foc, l-au pus, apoi, pe un grătar de
fier înroşit în foc şi iarăşi l-au băgat într-o căldare plină cu untură
şi cu smoală în clocot; şi cu puterea şi cu darul lui Hristos a fost
păzit de toate nevătămat. Apoi, cu sfatul lui Coremon eparhul, l-au
aruncat pe Sfântul Elefterie într-un cuptor de aramă ars în foc, în care
a intrat mai întâi Coremon însuşi, fiind luminat de Duhul Sfânt; şi
ieşind nevătămat şi mărturisind că Hristos este Dumnezeu, i s-a tăiat
capul; iar pe Sfântul Elefterie, ieşind neatins, a poruncit tiranul să-l
arunce în temniţă. A fost legat apoi de un car tras de cai sălbatici
şi, fiind slobozit de îngeri, a fost dus într-un munte înalt; acolo
trăia cu fiarele sălbatice, care se îmblânzeau la cuvintele lui. A
botezat aici pe slujitorii trimişi să-l prindă, precum şi pe alţii, care
au crezut în Hristos, ca la cinci sute de oameni. L-au prins apoi şi
l-au dus iarăşi în faţa împăratului, care l-a dat să-l mănânce fiarele.
Dar, scăpând nevătămat, împăratul a poruncit la doi slujitori de l-au
străpuns cu suliţele: şi, aşa, şi-a dat fericitul său suflet în mâna
Ziditorului. Iar maica sa, Antia, îmbrăţişând pe Sfântul mort şi
sărutându-l, a căzut peste dânsul şi i s-a tăiat şi ei capul cu sabia.
 
Oricine, de nu va face păcat, iată, are nădejde şi va afla
uşurare în ceasul şi în ziua ieşirii. Să urăşti cuvintele cele deşarte
ale lumii acesteia, ca să vadă inima ta pe Dumnezeu. Să iubeşti a face
rugăciune adeseori, ca să ţi se lumineze inima ta. Să nu iubeşti a mânca
mult şi nu va fi spurcată inima ta. Păzeşte-ţi limba ta, ca să se
sălăşluiască întru tine frica lui Dumnezeu. Sârguieşte-te la slujba ta,
la rugăciune şi la cântare, ca să nu te mănânce pe tine fiarele
gândului. Tare să ai inima ta împotriva gândurilor rele, şi uşoare îţi
vor fi ţie. Să nu ai vrajbă cu oamenii, ca să-ţi fie primită rugăciunea
ta. Smereşte-te, fără deosebire, cu toţi, ca să ai îndrăznire a te ruga.
Păzeşte-ţi ochii tăi de vederi necuviincioase, ca să se păzească omul
tău cel dinlăuntru. Păzeşte-ţi auzul tău, ca nu tu singur să-ţi aduni
războaie. Să lucrezi lucru cu mâinile, ca să-ţi câştigi pâinea ta. Să nu
ţii la odihnă, ca să nu-ţi îngreunezi trupul tău, că dator eşti a-l
înfrâna pe el. Să nu-ţi amesteci cuvintele tale cu vorbe necuvioase, ca
să nu ţi se tulbure tăria ta. Iubitule, să ne facem nouă înşine locuinţa
întru lacrimi, că zice psalmistul: "Cei ce seamănă cu lacrimi, vor
secera cu bucurie" (Ps. 125, 5), întru Iisus Hristos, Domnul nostru.
Amin.
Iubiţilor,
ce folos aflăm întru această viaţă trecătoare? Vai nouă! Fericit este
acela care, din toate câte le-a făcut în viaţă, a aflat îndrăzneală în
ceasul despărţirii, când se desparte sufletul de trupul său. Că, vin
îngerii să ia sufletul din trup şi să-l pună înaintea judecăţii celei
groaznice. Mare frică este, fraţilor, în ceasul morţii, că sufletul se
desparte de trup cu frică şi cu dureri. Că stau înaintea sufletului
faptele lui, în ceasul despărţirii, faptele pe care le-a lucrat noaptea
şi ziua, şi bune şi rele. Şi îngerii se sârguiesc, silindu-se să scoată
sufletul din trup. Că sufletul, văzându-şi faptele sale, se teme să
iasă. Iar sufletul păcătosului cu frică se desparte de trup şi,
temându-se, se duce să stea înaintea Împăratului celui fără de moarte.
Şi, silit fiind să iasă din trup, văzându-şi faptele sale, le zice lor
cu frică: "Daţi-mi mie vreme şi răgaz de un ceas, ca să ies." Şi îi
răspund faptele lui: "Pe noi tu ne-ai lucrat şi noi împreună cu tine
mergem la Dumnezeu." Să trăim cu pază, fraţilor, viaţa aceasta
trecătoare. Şi mai presus de toate, pe Hristos Cel Sfânt să-L iubim şi
să-L dorim. Că nu ştim, fraţilor, în care ceas va fi ieşirea noastră.
Nimeni din noi nu ştie ceasul şi ziua despărţirii. Că, umblând noi şi
desfătându-ne fără grijă pe pământ, se dă poruncă, fără veste, ca
sufletul să fie luat din trup. Şi se duce în ziua întru care nu
gândeşte, plin fiind de păcate şi neavând îndrăzneală. Pentru aceasta mă
rog, fraţilor, să ne facem liberi, să nu fim robi vieţii acesteia
trecătoare. Să întraripăm sufletul nostru către Dumnezeu, în fiecare zi,
de curse şi de sminteli ferindu-ne. Vicleanul ascunde de-a pururea
curse înaintea sufletului nostru, ca tulburându-l pe dânsul, să-l vâneze
spre munca veşnică. Prin mijlocul smintelilor şi al curselor călătorim,
iubiţilor, să ne rugăm, drept aceea, să nu cădem întru ele. Pline de
dulceaţă sunt cursele morţii veşnice. Să nu ne moleşească pe noi cu
dulceaţa lor cursele morţii, adică grija peste fire a lucrurilor celor
pământeşti şi a banilor şi, mai ales, grija gândurilor şi a faptelor
celor rele. Să nu te îndulceşti tu, fratele meu, de cursa morţii. Să nu
te moleşeşti, nici să te slăbeşti atunci când cresc întru tine gândurile
rele. De va afla gândul cel întinat intrare în sufletul tău, acesta se
îndulceşte spre cugetarea rea; şi cugetarea rea omoară sufletul. Şi se
face gândul cel rău ca o cursă în sufletul tău, dacă nu-l vei goni prin
rugăciune, prin lacrimi, prin înfrânare şi prin priveghere. Fă-te
pururea liber de toate lucrurile cele pământeşti, ca să te izbăveşti de
curse, de gânduri şi de fapte rele. Să nu te moleşeşti măcar o clipă în
cugetarea gândurilor cele rele. Să nu zăbovească în sufletul tău gândul
cel rău, frate. Fugi de-a pururea către Dumnezeu prin rugăciune, prin
ajunare şi prin lacrimi, ca să te izbăveşti de toate cursele, smintelile
şi patimile. Să nu socoteşti, frate, că multă vreme vei trăi pe pământ.
Că, fără de veste va veni porunca Domnului şi, vezi, să nu te afle pe
tine păcătuind, nemaiavând vreme de pocăinţă şi nici de iertare. Ce vei
zice atunci, în ceasul despărţirii, frate? Mulţi sunt cei care socotesc
că vor trăi pe pământ multă vreme. Şi, iată, vine, fără de veste,
moartea şi deşartă face nădejdea lor şi nefolositoare. Repede vine
moartea şi răul cel mai mare e pierzarea veşnică. Să ai, drept aceea,
de-a pururea moartea înaintea ochilor tăi, frate, şi nu te teme de
despărţirea de trupul tău. Aşteaptă moartea în fiecare zi, ca un om
înţelept şi duhovnicesc, aşa aşteaptă de-a pururea şederea înaintea
judecăţii Domnului. Pregăteşte-ţi în fiecare zi candela ta şi, ca un
slujitor înţelept şi sârguitor, cerceteaz-o pe ea în fiece ceas, cu
lacrimi, cu rugăciuni şi cu fapte bune; câtă vreme te afli încă în
libertate, foarte te sârguieşte. Că vine vremea cea plină de temere, de
frică şi de tulburare, care nu-ţi mai îngăduie să gândeşti cele înalte
şi bune. Luaţi aminte, iubiţii mei, cum toate cele rele cresc şi sporesc
în fiecare zi răutăţile şi biruieşte viclenia. Acestea pregătesc
tulburarea cea mare, ce va să fie, şi necazul cel mare, care va veni,
peste toate marginile pământului, pentru păcatele noastre, că, pentru
trândăvia noastră, sporesc cele rele. Să ne facem, dar, văzători cu
duhul, războinici iubitori de Dumnezeu în fiecare zi, să biruim războiul
vrăjmaşului, o, iubitorilor de Hristos. Să ne învăţăm obiceiurile
războiului, că războiul nevăzut este. Armă a războiului acestuia este
de-a pururea slobozirea de lucrurile pământeşti. Dacă ai moartea
înaintea ochilor, în fiecare zi, nu păcătuieşti. Dacă te vei elibera de
lucrurile pământeşti, slobozindu-te din cele vremelnice, vei putea, ca
un preaviteaz luptător, să iei darul biruinţei. Că, dacă lucrurile cele
pământeşti ne trag în jos, către ele, apoi şi patimile ne întunecă ochii
inimii, în vremea luptei lăuntrice. Pentru aceasta se luptă cu noi şi
ne biruieşte vicleanul, ca pe unii ce suntem plini de lucrurile cele
pământeşti şi de patimile grijilor pământeşti ne robim. Că, pe cele
pământeşti toţi împreună le iubim, fraţilor, dar unii se luptă să-şi
elibereze mintea, iar alţii nu. Şi, atunci mintea noastră ne lasă şi se
împrăştie pe pământ, din pricina trândăviei noastre. Iată, ziua s-a
plecat şi către seară este vremea noastră, iar noi, iubiţilor, în
necredinţa noastră, socotim că este dimineaţă. Iată, lângă uşi este
Împărăţia Cerurilor ca să strălucească, şi noi nu voim să înţelegem.
Uneori, s-au făcut şi semnele şi minunile despre care a vorbit Domnul:
foamete, ciumă, cutremure, înfricoşări şi năvăliri de neamuri. Şi
acestea toate se par nouă ca un vis. Nu ne sperie pe noi auzirea, nici
însăşi vederea lor. Dar secerişul acum s-a apropiat şi sfârşit are chiar
şi viaţa noastră. Iată, îngerii ţin gata secerile; aşteaptă doar
porunca. Să ne înfricoşăm, iubiţilor. Ceasul este al unsprezecelea din
zi şi calea este încă lungă. Să ne sârguim, în cămară să ne aflăm. Să ne
facem veghetori şi să ne trezim ca nişte nesomnoroşi. Nu ştim în care
ceas Stăpânul va veni. Să ieşim de sub apăsarea celor pământeşti. Să nu
îngrijeşti de nimic, a zis Domnul. A iubi pe toţi ne porunceşte nouă
Dumnezeu. Iar noi, dimpotrivă, am izgonit dragostea şi ea a fugit de pe
pământ. Nu afli nicăieri, pe pământ, dragostea cea desăvârşită pentru
oameni şi pentru Dumnezeu, căci ea de la toţi a fost gonită. Toţi au
urât dragostea. Acum, mai mult, invidia împărăţeşte. Pricinile de
tulburare pe pământ s-au înmulţit nedreptăţile au acoperit pe toţi
împreună. Fiecare numai cele pământeşti le caută, iar pe cele cereşti le
defăimează. Cele vremelnice doreşte-le, iar, pe cele ce vor să fie,
nimeni nu le iubeşte. Voieşti să fii om duhovnicesc? Învaţă să te
eliberezi de cele pământeşti. Nu căuta mai întâi pe cele pământeşti, ci,
nevoieşte-te şi doreşte, ca un desăvârşit, Împărăţia Cerurilor, şi
apoi, caută şi pe cele pământeşti, după cuvântul Domnului. Să nu
socoteşti, zicând: "Multă şi grea este vremea pustniciei, şi eu sunt
leneş şi neputincios şi nu pot să mă nevoiesc." Ascultă graiurile de
sfătuire preabună şi folositoare, înţelege ce îţi zic ţie, iubitorule de
Hristos, frate: Dacă voieşti să te duci într-o altă ţară depărtată, nu
poţi să alergi într-un ceas toată lungimea căii. Ci, numărând paşii în
fiecare zi şi având răbdare, pleci la drum. Şi, cu vreme şi cu
osteneală, ajungi în ţara pe care o doreşti. Aşa este şi Împărăţia cea
Cerească şi desfătarea Raiului: prin ajunări, prin înfrânare, prin
privegheri, prin milostenie şi prin dragoste, fiecare poate ajunge
acolo. Acestea sunt căile care te duc la cer, către Dumnezeu. Să nu
zăboveşti a pune început de cale bună, care te duce la viaţă. Voieşte
numai să călătoreşti în calea aceasta şi vei fi sârguitor şi îndată
calea se face dreaptă înaintea ta. Şi, bucurându-te de călătorie, faci
popasurile veselindu-te. Că se împuternicesc paşii sufletului tău, la
fiecare popas. Şi ca să nu afli greutate în calea care te duce la viaţă,
Domnul pe Sine Însuşi S-a făcut Cale a vieţii, celor ce voiesc, cu
bucurie, să se ducă la Tatăl luminilor. Tu Însuţi, Hristoase, Fii mie
Cale a vieţii, care mă duce către Tatăl Tău şi Tatăl nostru. Aceasta
este singura bucurie şi sfârşitul ei este Împărăţia Cerurilor. Fii mie,
o, Stăpâne, Fiule al lui Dumnezeu, Cale a vieţii şi luminare. Am gustat
eu însumi din izvorul darurilor Tale, plin sunt de dorire. S-a făcut
darul Tău, întru inima mea, lumină şi bucurie şi dulceaţă, mai mult
decât mierea din fagure. S-a făcut darul Tău, în sufletul robului Tău,
ca o comoară: a îmbogăţit sărăcia mea. S-a făcut darul Tău, robului Tău,
scăpare şi putere şi laudă şi sprijin şi înălţare şi hrană de viaţă
dătătoare. Nu va tăcea, robul Tău o, Stăpâne, să vestească multa
dulceaţă a dragostei şi a darului Tău. Ai deschis gura mea, a
nepriceputului; cum va răbda limba mea, având atâta folos, să nu laude
şi să nu slăvească în fiecare zi pe Dătătorul bunătăţilor? Şi cum,
iarăşi, voi îndrăzni să închid şi să opresc valurile darului Tău, ce
izvorăsc în inima mea, a păcătosului? Umple-mă de dulceaţă cu darurile
Tale, cele multe. Pentru mulţimea darurilor Tale, slăvesc darul Tău,
Hristoase Mântuitorule. În toată Biserica Te slăvesc pe Tine. Întru
dânsa, nu va înceta limba mea a mărturisi darul Tău, Stăpâne. Nu va
tăcea alăuta mea a înălţa cântări duhovniceşti. Dorul mă trage pe mine
către Tine, Mântuitorule, lauda vieţii mele. Darul Tău îndulceşte mintea
mea, încât s-a legat să meargă după Tine. Facă-se Ţie inima mea pământ
bun, primind sămânţa cea bună, şi darul Tău să roureze întru dânsa roua
de viaţă veşnică. Şi va secera darul Tău pe pământul inimii mele, snop
bun de umilinţă, închinăciune şi sfinţenie. Şi cele plăcute Ţie, să le
facă totdeauna inima mea. Întoarce sufletul meu în staulul Raiului
desfătării, împreună cu oaia cea aflată. Să se afle sufletul meu întru
lumină. Păstorul acela, pe oaia cea aflată, pe umeri a purtat-o, iar pe
acest netrebnic suflet al meu, prin darul Tău, trage-l şi du-l Tatălui
Tău celui preacurat şi nemuritor, înaintea îngerilor şi a arhanghelilor.
Ca, întru desfătarea Raiului, să zic şi eu, împreună cu toţi Sfinţii:
"Slavă Tatălui Celui nemuritor şi Fiului Celui nemuritor şi Sfântului
Duh Celui nemuritor, Tatălui, adică, Celui nevăzut, Fiului Celui văzut
în trup, Duhului Celui ce a grăit prin Prooroci şi prin Apostoli. Slavă
Însăşi Sfintei şi Celei de o fiinţă Treimi, Celei închinate şi slăvite
de toată puterea cerească, de cele pământeşti şi de cele de dedesubt. Că
a dat daruri cereşti robului său, ca să aducă şi el mănunchi de slavă
Împăratului veacurilor şi Dumnezeului tuturor: Tatălui şi Fiului şi
Sfântului Duh, acum şi de-a pururea şi în vecii vecilor ! Amin."
|
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu