Luna decembrie în 26 de zile: Soborul Preacuratei Fecioare Maria, Nãscătoarea de Dumnezeu.
În ziua de astăzi, 26 decembrie, prăznuim sărbătoarea cu numele
de "Soborul Maicii Domnului." Cuvânt bisericesc, "sobor" însemnează
"adunare de oameni" şi în împrejurarea de acum el vrea să spună două
lucruri: întâi, cuvântul acesta este o chemare către cei credincioşi, să
ne adunăm astăzi, în cinstea Maicii Domnului, aici pe pământ; dar, pe
de altă parte, cuvântul "sobor" ne aduce aminte că Maica Domnului se
află preaslăvită, fără de asemănare, în mijlocul tuturor Sfinţilor
fericiţi din ceruri şi că, aşa fiind, adunarea noastră de astăzi, de pe
pământ este, de fapt, o împreună-prăznuire a noastră cu cetele tuturor
Sfinţilor şi Îngerilor din ceruri. Adunarea cea cerească, adică, se
uneşte, astăzi, cu adunarea noastră pământească, la cinstirea Maicii
Domnului. Şi, este drept să fie aşa, după ce am prăznuit ieri Taina în
care Maica Domnului este aceea care uneşte pe veci toată omenirea cu
Dumnezeu, născând ca mamă pe Domnul Hristos, adică pe Dumnezeu Cel
întrupat şi ascuns într-un prunc de om. E ca şi când Maica Domnului,
privind la Domnul Iisus, în primul rând, şi apoi la noi toţi, cei
credincioşi, "fraţi mai mici" ai Domnului, care-i aducem această
cinstire, ar spune astăzi, către Tatăl ceresc, cuvântul acesta de
fericită şi adâncă mulţumire, de la Apostolul din ajunul Crăciunului;
"Iată, Doamne, eu şi toţi pruncii pe care mi I-ai dat, fii binecuvântat
în veci! Amin." "Apărătoare Doamnă, pentru biruinţă, mulţumiri,
izbăvindu-ne din nevoi, aducem ţie, Născătoare de Dumnezeu, noi, robii
tăi. Ci, ca ceea ce ai stăpânire nebiruită, izbăveşte-ne pe noi din
toate nevoile, ca să strigăm ţie: "Bucură-Te, Maică, pururea Fecioară."
Întru
aceastã zi, pomenirea Sfântului Preacuviosului Pãrintelui nostru
Nicodim cel Sfinţit, Arhimandritul, din Lavra sfintei Mãnãstiri
Tismana(+1406).
Într-această zi, în care se prăznuieşte Soborul Preasfintei
Născătoare de Dumnezeu, sfânta noastră Biserică a orânduit să se facă
prăznuirea Cuviosului Nicodim cel Sfinţit de la Tismana, Sfântul care a
trăit pe pământ românesc şi s-a nevoit a întemeia cele dintâi aşezări
călugăreşti din părţile acestea (1370). Cuviosul Nicodim s-a născut în
satul Prilep şi se trăgea dintr-o familie de aromâni. Isteţ de minte de
mic copil, Nicodim a învăţat citirea Sfintelor Scripturi şi s-a umplut
de râvnă pentru slujirea lui Hristos. Iar când părinţii săi au început a
cugeta să-l aşeze în dregătorii, după avuţia şi rangul ce aveau,
Nicodim s-a lepădat de toată averea părintească şi de toată slava lumii
acesteia. Îmbrăcat în haine sărăcăcioase, a fugit într-ascuns din casa
părintească şi s-a dus la Sfântul Munte, unde, după trei ani de
ucenicie, s-a învrednicit a fi tuns călugăr într-o mânăstire de acolo.
Dovedindu-se adânc cunoscător al dumnezeieştilor învăţături, smerit şi
evlavios, în puţină vreme a ajuns diacon, apoi egumen şi stareţ al
acelei mânăstiri. Plin de dragoste pentru poporul său, Nicodim a
mijlocit împăcarea între scaunul patriarhal din Constantinopol şi
Biserica sârbească şi, ascultând rugămintea cneazului Lazăr, a părăsit
Sfântul Munte şi a venit în ţara sa. Repede ducându-se vestea despre
evlavia şi smerenia sa, preoţii şi credincioşii voiau să-l înalţe
patriarh al Bisericii sârbeşti, dar Sfântul s-a socotit pe sine
nevrednic de asemenea cinste. În timpul domniei voievodului român
Vlaicu, Sfântul a trecut Dunărea şi, venind în Ţara Românească, a zidit
mănăstirea Vodiţa, cea dintâi aşezare mănăstireasca temeinică şi cu bună
rânduială din ţara noastră, despre care s-au păstrat dovezi şi
hrisoave. După oarecare trecere de vreme, Sfântul a părăsit ctitoria lui
de la Vodiţa, unde a lăsat stareţ pe un ucenic al său, anume Agaton, a
mers prin munţi în sus şi, ajungând la locul unde apa Tismanei cade cu
zgomot de la înălţime, a ridicat acolo o mânăstire mai mare şi mai
trainică. Aici s-a aşezat Cuviosul Nicodim, cu câţiva din ucenicii
săi, dar numărul acelor ce veneau să slujească lui Hristos, sub
povăţuirea şi îndrumarea vrednicului stareţ, sporea fără încetare. Pe
toţi îi învăţa cu blândeţe şi-i călăuzea spre împlinirea voii lui
Dumnezeu. Sfântul Nicodim a fost un mare întemeietor şi îndrumător al
vieţii monahale la noi, după rânduielile de la Athos, iar ucenicii lui
sunt cei ce au ctitorit cu ajutor de la binecredincioşii domni şi
voievozi români, cele dintâi mânăstiri mari în Ţara Românească. Vremea
însă, când a venit la noi Sfântul Nicodim, era o vreme de mari
frământări în lumea mânăstirilor ortodoxe. Miezul frământărilor era
Muntele Athos, tocmai locul de unde venise Sfântul Nicodim. Este vorba
de marea frământare pentru "rugăciunea minţii." Sfântul venea la noi,
între altele, tocmai pentru că a găsit aici un loc de linişte şi
singurătate, prielnic lucrării duhovniceşti a rugăciunii. Dar Sfântul
Nicodim şi mănăstirile zidite de el, după tipicul din Sfântul Munte, au
luat parte şi la nevoile duhovniceşti ale creştinilor din această ţară.
Schimbul de scrisori, de curând descoperit, dintre Sfântul Nicodim şi
marele Patriarh bulgar Eftimie de la Târnova şi întrebările pe care
stareţul Tismanei le pune marelui Patriarh, ni-l arată pe Sfântul
Nicodim dornic să se înarmeze cu acele cunoştinţe trebuitoare în lupta
împotriva rătăcirii bogomililor, sectă din Bulgaria, care tocmai trecuse
în Ţara Românească şi bântuia ţara. El şi mănăstirea lui erau ca o
obşte de apostoli ai dreptei credinţe. Plin de dragoste pentru popor,
Sfântul s-a nevoit întru învăţarea tuturor şi pentru lucrarea treburilor
bisericeşti în preajma mănăstirii sale. A trăit şi a lucrat pe pământul
românesc sub patru domnitori: Vlaicu, Radu, Dan şi Mircea, fiind
cinstit şi preţuit, după cuviinţă, de toţi patru. Scriitorul, din vremea
lui, a cărţii "Viaţa lui Isaia de la Hilandar", vede în Sfântul
Nicodim, pe "bărbatul cinstit şi sfânt, tare în cărţi şi mai tare la
judecată, în cuvinte şi în răspunsuri, întemeietor de mănăstiri,
puternic la rugăciune şi luptător pentru dreapta credinţă". Pe lângă
frumoasa mânăstire Tismana, care e ctitoria lui, de la Sfântul Nicodim
ne-a rămas şi o Evanghelie, numită "Tetravanghelul lui Nicodim de la
Tismana", scrisă în limba slavonă, chiar de mâna Sfântului. A adormit cu
pace în Domnul la anul 1406, la 26 de zile ale lunii decembrie,
petrecut cu jale de călugări şi de mulţime de credincioşi. Şi a fost
îngropat în mormântul pe care singur şi-l pregătise în mănăstirea sa
Tismana. După oarecare vreme, dovedindu-se că trupul său a rămas
nestricăcios, a fost scos din mormânt şi aşezat cu cinste într-o raclă
din biserica mănăstirii. Din pricina tulburărilor şi vitregiei
trecutelor vremi, sfintele lui moaşte au fost ascunse apoi în locuri
tainice, pe care nu le ştia decât stareţul mănăstirii; cu timpul însă li
s-a pierdut urma şi au rămas într-un loc, pe care numai Unul Dumnezeu
îl mai ştie. Pentru dragostea lui către Domnul şi pentru toată slujirea
şi osteneala lui întru slava Bisericii Ortodoxe, dreptcredincioşii din
ţara noastră cinstesc pe Sfântul Nicodim cu multă evlavie, ca pe unul
din marii îndrumători ai noştri pe calea mântuirii. Cu ale cărui
rugăciuni, Doamne miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
Întru această zi, cuvânt cã nu se cuvine a crede clevetirile.
A fost, într-o cetate, un episcop temător de Dumnezeu, care nu
primea pe cei ce cleveteau. Deci, la acesta venind, nişte oameni
neştiutori, au clevetit pe două femei cunoscute, că fac desfrânare,
într-ascuns de bărbaţii lor. Iar episcopul, măcar că era silit de
dânşii, n-a voit să le vădească pe ele, că avea episcopul darul de a
cunoaşte sufletele, după faţa fiecăruia. Deci, mai întâi stând, s-a
rugat lui Dumnezeu, vrând să se încredinţeze de aceasta cu adevărat şi,
făcându-se Liturghie, s-au împărtăşit toţi cu Sfintele Taine. Şi vedea
episcopul feţele celor care se apropiau acolo şi le cunoştea cu ce păcat
este vinovat fiecare. Că feţele păcătoşilor, unele erau îngălbenite,
ale altora, înfocate, iar ale altora mohorâte şi înnegrite, pe când ale
unora din ei, se arătau albe şi luminate şi ceea ce primeau în gură le
lumina tot trupul, iar pe alţii ca focul îi ardea. Şi a venit rândul
femeilor ca să ia Sfânta Împărtăşanie şi vedea episcopul cum sunt şi
acelea cu sufletul. Şi vedea feţele lor, că la unele se făceau negre şi
aprinse, iar la altele rumene şi albe. Şi au venit şi acele femei, pe
care le clevetiseră la episcop, şi le-a văzut pe ele că aveau ochii
luminaţi şi cinstiţi şi hainele albe şi amândouă, primind Tainele lui
Hristos, s-au luminat ca soarele. Deci, s-a rugat lui Dumnezeu
episcopul ca să-i arate lui, prin descoperire, starea lor cu adevărat.
Şi stând înaintea lui, îngerul Domnului i-a poruncit să-l întrebe despre
oricine va vrea. Iar episcopul a întrebat, mai întâi, despre acele două
femei, dacă este adevărată clevetirea cea despre ele, sau este
minciună. Şi a răspuns îngerul: "Adevărată este vorba ce ai auzit despre
dânsele, de la început." Zis-a episcopul: Atunci cum de erau ele
luminate la faţă şi, albe la îmbrăcăminte, la primirea Tainelor lui
Hristos?" Şi a răspuns Îngerul: "Pentru că, venindu-şi în simţirea şi
cunoştinţa acelor fapte, cu lacrimi şi cu suspinuri, cu milostenie la
săraci şi prin mărturisirea curată, s-au întors la Dumnezeu şi s-au
făgăduit că nu vor mai cădea de acum întru acel fel de greşeală şi au
primit de la Dumnezeu iertare. Şi de păcate fiind iertate, vieţuiesc de
acum întru curăţie şi întru dreptate." Deci, minunându-se, episcopul a
zis: "Neasemănat este lucrul femeilor acestora, că, iată, nu numai de
păcate le-a iertat, ci şi de atât de mare dar le-a învrednicit pe ele."
Iar la aceasta, i-a zis îngerul: "Te minunezi de aceasta cu dreptate, că
om eşti. Însă Stăpânul nostru şi al vostru, Dumnezeu adevărat fiind,
Bunul şi Iubitorul de oameni, pe cei ce încetează de la păcate şi prin
mărturisire cad la Dânsul cu credinţă, nu numai că nu-i trimite la
osândă, ci încă îi invredniceşte de cinste. Că aşa a iubit Dumnezeu
toată lumea, încât şi pe Unul născut Fiul Său L-a dat pentru noi. Că de
vreme ce atunci, mai înainte de împăcare, când eram vrăjmaşi, El a voit a
muri, după împăcare, ne va ierta, de ne vom întoarce la Dumnezeu şi de
ne vom îndepărta de păcate; şi El va izbăvi de osândă şi ne va dărui
desfătarea bunătăţilor celor gătite de Dânsul. Deci, iată, să cunoşti
acum şi tu, că nici un păcat de acelea mari şi necurate nu biruieşte
iubirea de oameni a lui Dumnezeu, numai de şi-ar şterge cineva păcatele
sale prin pocăinţă. Că ştie, Iubitorul de oameni Dumnezeu, slăbiciunea
neamului omenesc şi tăria poftelor şi puterea răutăţilor diavolului, şi
pe cei ce cad îi iartă, ca pe nişte fii. Le cere însă, îndreptarea cea
spre mântuire, îndelung răbdându-i şi pe cei ce se căiesc şi se roagă,
ca pe nişte neputincioşi, îi iartă şi de la chinuri îi slobozeşte şi le
dă bunătăţile cele gătite drepţilor." Iarăşi, a zis episcopul către
înger: "Spune-mi, rogu-mă, şi înţelesul feţelor; în ce fel de păcate
petrece fiecare faţă, ca şi de aceasta să avem înştiinţare". Grăit-a lui
îngerul: "Cei ce au feţele luminate şi albe, întru curăţie şi dreptate
petrec şi blânzi şi milostivi sunt. Iar cei ce au feţele negre şi
gălbicioase sunt lucrători de desfrânare şi necurăţie. Iar cei ce se
arată mohorâţi şi înfocaţi, în clevetiri şi în nedreptate petrec, iubesc
defăimarea şi ucigaşi vicleni sunt". Şi iarăşi a zis îngerul către
episcop: "Să le ajuţi lor, de iubeşti mântuirea lor, că pentru aceasta
rânduit eşti. Deci, pe cât îţi stă ţie în putere, roagă-te pentru
dânşii, ca să se întoarcă la Dumnezeu de la păcatele lor şi plată vei
avea multă şi te vei asemăna cu Stăpânul tău, Cela ce, pentru viaţa şi
mântuirea oamenilor, din Cer S-a pogorât şi de bună voie a primit a
vieţui dimpreună cu noi pe pământ".
Întru aceastã zi, cuvânt al Sfântului Ioan Gurã de Aur,
despre împãrtãşire şi despre milostenie.
Auziţi şi învăţaţi cât de bun este Dumnezeul nostru, că şi cu
trupul Său ne hrăneşte pe noi, şi nici sângele Său nu-l cruţă, când avem
noi trebuinţă. Iar tu, nici pâine nu dai pentru Dânsul, nici un pahar
de apă măcar. Tu, care atât de mari daruri iei, tu te zgârceşti la
lucrurile proaste. Dacă nu voieşti să mori pentru Hristos, crezi oare că
fără de moarte vei rămâne? Iată, cele într-o zi fără de voie urmează să
le laşi, pe acestea de bună voie, pentru Dumnezeu, nu le dai. Au doară,
nu sunt mari şi grele lucrurile acestea, că Dumnezeu pe Fiul Său L-a
dat pentru tine, iar tu nici pâine nu dai pentru El? Pentru tine S-a
răstignit, iar tu treci cu vederea şi a da şi a milui. Şi ce este mai
amar decât aceasta fărădelege? Că toate pietrele făcându-le El pentru
tine, tu eşti mai tare decât piatra? Atât de mari pricini sunt,
silindu-te pe tine, şi tu petreci în zgârcenie. Că, dacă nu dai pentru
Cel ce a pătimit pentru tine, miluieşte măcar pentru îndurare: pentru
cei legaţi să te umileşti, pentru cei bolnavi să te pleci. Iar dacă nici
acestea nu te fac pe tine iubitor de oameni, ca să poţi da cu lesnire,
apoi adu-ţi aminte de Hristos, Cel ce a zis: "Nu cer, zice El, de la
tine lucru mare, ci numai pâine şi cuvinte de mângâiere. Nu-ţi zic ţie:
"Izbăveşte-Mă pe Mine de sărăcie, sau dă-Mi Mie bogăţie. Ci puţină pâine
cer, pentru mângâierea de foame." De voi cădea în temniţă, nu te silesc
pe tine să Mă slobozesti din legături şi să Mă scoţi afară. Ci te rog
ca să Mă cercetezi acolo şi să Mă vezi între cei legaţi. Pot, pentru
aceste cercetări, şi plată să-ţi dau şi în veacul ce vine să te
încununez. Că Eu voiesc şi poftesc să-ţi fiu ţie dator şi să-ţi dau o
mică pricină de încununare. Pentru aceea, ajută-Mă şi Mă hrăneşte, că
umblu pe la toţi, cerşind şi, înaintea uşilor stând, îmi întind mâna Mea
şi doresc să fiu hrănit de tine. Mă bucur, drept aceea, că înaintea a
toată lumea te voi lăuda pe tine, când toţi vor auzi şi te voi arată pe
tine hrănitorul Meu. Iar Eu, de vreme ce vă iubesc foarte mult pe voi,
pentru aceea vă învăţ să fiţi, adică, milostivi şi să spuneţi şi altora
cele grăite de Mine. Iar, de nu veţi fi râvnitori acestora, nici pe
alţii nu veţi învăţa, ruşinaţi veţi fi în ziua judecăţii şi de la faţa
Mea lepădaţi. Faceţi, drept aceea, toate acestea şi Eu voi mărturisi
toate cele făcute de voi, cu mare laudă şi nu Mă voi ruşina a zice: "Gol
am fost, şi voi M-aţi îmbrăcat, flămând am fost, şi voi M-aţi hrănit."
Dar, mai vârtos, Mă bucur că, prin acestea toate, moştenitori vieţii şi
Împărăţiei cereşti vă faceţi." Deci, acestea gândindu-le iubiţilor, să
căutăm prin milostenie a câştiga mântuirea noastră şi bunătăţile cele
veşnice, întru Hristos Iisus, Domnul nostru, a Căruia este slava, acum
şi pururea şi în vecii vecilor! Amin.
Sursa:
http://www.ortodoxism.ro/proloagele/decembrie/Proloage26Dec.shtml
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu