Luna decembrie în 20 de zile: pomenirea Sfântului sfinţitului Mucenic Ignatie,
purtãtorul de Dumnezeu(+107).
purtãtorul de Dumnezeu(+107).
Acesta a trăit pe vremea lui Traian, împăratul romanilor (98-117),
şi, fiind ucenic al Sfântului Ioan Evanghelistul, ca şi Sfântul
Policarp al Smirnelor, a fost aşezat episcop în Antiohia Siriei, ca
urmaş ce era al Apostolilor. Spun unii că el este copilul acela, pe
care, luându-l în braţe Domnul, a zis Apostolilor: "De nu vă veţi
întoarce şi nu veţi fi precum copiii, nu veţi intra în Împărăţia
Cerurilor. Şi cine va primi un prunc ca acesta în numele Meu, pe Mine Mă
primeşte."(Matei,18,3,5). Şi Antiohia era marea cetate în care,
ucenicii Domnului au început mai întâi a se numi creştini. Deci, când
mergea Traian împotriva perşilor, Sfântul Ignatie a fost prins şi,
făcând cunoscută credinţa sa în Hristos şi gândul său nestrămutat, a
fost osândit să fie dus la Roma, ca să-l dea să fie mâncat de fiare în
circ, ca un osândit de seamă ce era. Şi a făcut el drumul din Siria la
Roma, păzit de o gardă de zece soldaţi, pe care, pentru asprimea lor, el
îi numeşte "cei zece leoparzi ai mei." Şi el întărea în credinţă
Bisericile din toate oraşele, pe unde trecea. Şi îi ieşeau înainte pe
drum creştinii de pretutindeni, cete, cete, ca să-i arate dragostea şi
preţuirea lor, precum se vede din cele şapte epistole, ce ne-au rămas de
la el, ca un testament al Sfântului episcop-mucenic. "Nu vă poruncesc,
ci vă sfătuiesc, zice el, feriţi-vă de rătăcire. Unde-i episcopul,
acolo-i Biserica, şi unde-i Biserica şi episcopul, acolo-i Liturghia cea
adevărată. Totul este credinţa în Hristos şi dragostea. Vreau să mă
asemăn lui Hristos, primind moartea de mucenic ca şi El." Iar în
Epistola către Romani zice: "Să nu cumva să mijlociţi şi să fiu lipsit
de bucuria de a fi mucenic. Sunt grâul lui Dumnezeu. Lăsaţi-mă să fiu
măcinat de dinţii fiarelor, ca să mă fac pâine neprihănită lui Hristos."
Deci, sosind la Roma, a fost dus la locul cel de privelişte de toate
părţile. Şi, slobozind leii asupra lui, aceştia l-au sfâşiat şi l-au
mâncat, lăsând numai oasele cele mari, pe care, creştinii strângându-le,
le-au dus în Antiohia. Pentru marea lui dragoste din inimă pentru
Hristos i s-a spus "Teoforul", adică purtătorul de Dumnezeu. Pe vremea
lui Heraclie împăratul, Antiohia, căzând în mâinile turcilor, moaştele
Sfântului au fost duse la Roma şi se află acolo în biserica Sfântului
Clement.
care a fugit de slava omeneascã.
Un
călugăr egiptean vieţuia aproape de Constantinopol, pe vremea
împăratului Teodosie cel Tânăr (408-450). Şi umbla, trecând pe acolo,
împăratul. Şi, lăsând toţi însoţitorii, împăratul a mers singur şi a
bătut în uşa călugărului. Şi după ce i-a deschis, nu l-a cunoscut cine
era, însă l-a primit pe el ca pe un ostaş, iar după ce a intrat, făcând
rugăciune, s-a aşezat. Şi a început a-l întreba împăratul: "Cum se află
părinţii cei ce sunt în Egipt?" Iar el i-a răspuns: "Toţi se roagă
pentru mântuirea ta." Şi i-a mai zis lui bătrânul: "Mă rog, să mănânc
puţin." Şi i-a muiat lui pâine de a sa şi a turnat untdelemn şi sare şi a
mâncat; apoi i-a dat lui şi apă de băut. Deci, i-a zis lui împăratul:
"Oare ştii cine sunt eu?" Iar el a răspuns: "Dumnezeu te ştie pe tine."
Atunci i-a spus lui: "Eu sunt Teodosie, împăratul." Şi îndată, i s-a
închinat lui bătrânul. După aceea, i-a zis lui împăratul: "Fericiţi
sunteţi voi, că nu aveţi grijile vieţii acesteia. Cu adevărat, că
împărat m-am născut şi am crescut, însă niciodată n-am mâncat pâine cu
aşa dulceaţă, nici apă n-am băut aşa precum astăzi; foarte cu dulceaţă
am mâncat şi am băut." Şi i-a zis lui stareţul: "Fiindcă noi călugării
toate bucatele noastre le facem cu binecuvântare, pentru aceea, dulce
este şi această proastă mâncare. Iar în casele voastre toată osteneala
bucatelor voastre celor multe o fac slugile şi binecuvântare nu iau de
la nimeni." Deci, a început împăratul, de atunci, a cinsti pe călugări
şi a le da câte ceva. Iar stareţul, lepădând cinstea dată de împărat, a
fugit şi a mers în Egipt.
care duce la Împãrãţia Cerurilor.
Să luăm
aminte şi să ne păzim pe noi înşine, ca nu cumva, făgăduindu-ne a umbla
pe calea cea îngustă şi cu necazuri, să aflăm că, pe calea cea largă
umblând, ne rătăcim. Însă cea îngustă să ţi se arate, ca să o cunoşti,
că este aceasta: înfrânarea pântecelui, starea cea cu priveghere de
toată noaptea, lipsa de pâine, ocara şi batjocura, tăierea voii tale,
răbdarea hulei, clevetiri nedrepte a suferi, grăit fiind de rău, a nu te
mânia, defăimat fiind, a te smeri şi, înfricoşat fiind, să nu te temi.
Fericiţi sunt cei ce umblă pe calea aceasta, că a acelora este Împărăţia
Cerurilor.
Iată că soseşte, fraţilor, praznicul Naşterii lui Hristos, care,
decât toate praznicele, este mai cinstit şi mai înfricoşător. Pentru
aceea, eu acum încep învăţătura aceasta ca, adică, să vă curăţiţi de
păcate şi, aşa, să vă apropiaţi de Sfintele Taine. Să nu-mi zică mie
nimeni: "Plin sunt de ruşine, fiindu-mi cugetul plin de păcate", pentru
că destule sunt, adică, aceste cinci zile, spre curăţire: dacă ne vom
pocăi cu adevărat şi de vom priveghea şi vom posti, multe păcate ni se
vor şterge. Să nu ne uităm, dar, la vremea cea scurtă, ci la iubirea de
oameni a Stăpânului să gândim. De vreme ce, cei din Ninive, numai în
trei zile s-au întors la pocăinţă şi zdrobirea şi smerenia sufletului
lor au putut să potolească mânia aceea. Şi păcătoasa, într-un ceas,
apropiindu-se de Hristos, toate păcatele, cele din lungă vreme, şi le-a
spălat. Încă şi iudeilor, care-L cleveteau, pentru că a primit-o pe ea,
şi acelora le-a astupat gura, iar pe dânsa de toate relele a schimbat-o
şi, dându-i ei îndrăzneală, a eliberat-o. Dar pentru ce a făcut El
aceasta? Pentru că ea, cu minte dreaptă şi cu fierbinte credinţă, din
suflet umilit, s-a atins de sfintele şi preacuratele Lui picioare, părul
dezlegându-şi, izvorul de lacrimi din ochi slobozind şi mirul tot
turnându-l; adică cu aceea ce înşela pe oameni, cu aceea şi-a întocmit
şi doctoria pocăinţei. Cu ochii, cu care i-a vânat pe desfrânaţi, cu
aceia, acum, a lăcrimat. Împletiturile părului, cu care pe mulţi îi
prindea în păcate, cu acelea, acum, a şters picioarele lui Hristos.
Deci, şi tu să faci asemenea, adică, prin acelea, prin care ai mâniat pe
Dumnezeu, iarăşi, prin acelea să-L şi rogi pe El acum. De l-ai mâniat
prin jefuirea averilor, prin acelea te şi împacă acum cu Dânsul: cele
răpite să le împarţi de la cei năpăstuiţi, încă şi ceva pe deasupra să
mai dai. Să zici ca şi Zaheu: "Întorc împătrit acelora pe care i-am
năpăstuit." Iar de ai greşit cu limba, cu aceea acum curate rugăciuni să
înalţi şi pe cei ce te blestemă şi te grăiesc de rău, tu să-i
binecuvântezi. Deci, dacă în acest fel te vei schimba în lacrimi şi în
obicei, apoi, nu lungă vreme îţi trebuie de pocăinţă, nici mulţi ani, ci
numai într-o zi vei câştiga eliberare. Drept aceea, rogu-vă pe voi, să
vă depărtaţi de înşelăciune şi să primiţi fapta bună. Încetaţi cu
răutăţile şi vă făgăduiţi să nu le mai faceţi; şi destul vă este vouă
acestea spre răspuns. Eu mărturisesc şi vă încredinţez nimic alta nu
caută, fără numai ca să arate că celor ce încetează cu păcatele, şi fug
de răutăţile cele mai dinainte şi cu adevărat se pocăiesc, milostiv le
este Dumnezeu şi-i primeşte pe ei ca un iubitor de oameni. Că omul,
întru sine, să se despartă de răutăţi şi, mai mult, să nu le mai facă pe
acelea. Pentru că iubitor de oameni este Dumnezeu, iartă pe cele dintâi
şi nu pomeneşte răutăţile, dacă ne pocăim cu adevărat. Că, precum
femeia care se chinuieşte, doreşte să nască, aşa şi Dumnezeu doreşte
să-şi verse mila Sa asupra noastră. Pentru aceea, să lepădăm toată
nedreptatea şi, aşa, să începem a prăznui Naşterea lui Hristos. Să
lepădăm clevetirea şi osândirea. Să călcăm ţinerea de mânie şi invidia
şi toate grijile lumeşti. Şi, aşa, întru aceste cinci zile pocăindu-ne,
curaţi de toată răutatea să ne apropiem de Cel curat şi fără de răutate,
Dumnezeu, fiecare zicând: "Sufletul meu vreau să-l mântuiesc, ajută-mi
mie, Doamne, ca să mă mântuiesc." Că ce folos va lua omul măcar de ar
dobândi şi toată lumea şi sufletul său şi l-ar pierde? Însă, aceasta nu
spre osândire şi judecată o grăiesc vouă, ci căutând mântuirea voastră,
ca adică să vă izbăviţi de veşnicele chinuri, întru Hristos Iisus,
Domnul nostru, a Căruia este slava acum şi pururea şi în vecii vecilor!
Amin.
VIATA SFANTULUI IOAN DE KRONSTADT – Preluata de pe blogul Taina casatoriei
“Sfântul Ioan s-a născut în gubernia
Arhanghelsk din Rusia, la 18 octombrie 1829, într-o foarte săracă
familie preoţească. Cei mai mulţi dintre strămoşii săi, vreme de cel
puţin 350 de ani, au fost preoţi sau cantori [dascali, cantareti] sau au
slujit într-un fel sau altul Bisericii, astfel că Ioan a fost blagoslovit cu o creştere foarte evlavioasă.
Tatăl său îl lua foarte des la slujbele bisericii, iar acasă vorbea
adeseori cu el despre Hristos şi sfinţi. El însuşi spune: „Pe cât
îmi pot aduce aminte, din cea mai fragedă pruncie, pe când aveam patru
sau şase ani, părinţii mei mi-au sădit obişnuinţa rugăciunii, şi prin
pilda lor m-au făcut să fiu un copil în armonie cu religia“.
În ultimii săi ani, vorbind uneia din fiicele sale duhovniceşti, Stareţa Taisia, Sfântul Ioan i-a spus: „Ştii
ce anume a pus temelia întoarcerii mele către Dumnezeu şi ce anume,
încă din copilărie mi-a încălzit inima cu dragostea de El? Sfintele Evanghelii.
Tata avea Noul Testament în slavonă, iar mie îmi plăcea să citesc
minunata carte când veneam acasă în vacanţele şcolar; stilul şi
simplitatea povestirii o făcea accesibilă judecăţii mele copilăreşti. Am
citit Evangheliile, m-am desfătat cu ele şi am aflat în ele o mângâiere
de neînlocuit. Acest Nou Testament l-am avut cu mine şi la şcoală. Aş
putea spune că Noul Testament mi-a fost prietenul copilăriei, dascăl,
călăuzire şi mângâiere…“
A învăţat cu mare greutate să citească, iar în primii ani de şcoală se chinuia să înţeleagă şi să reţină lecţiile. Dar pe
la zece ani, după ce s-a rugat cu înfocare şi îndelung, cerând ajutorul
lui Dumnezeu, amândouă aceste neputinţe au fost cu totul tămăduite prin
harul lui Dumnezeu.
Pe când era la Academie, învăţând pentru a se face preot, Sfântul
Ioan visa să ajungă mai întâi propovăduitor între păgâni, mai ales în
Alaska. Dar când şi-a dat seama că însuşi poporul său avea mare nevoie
de învăţătură, a început a râvni să fie un preot care să-şi slujească şi
să-şi înveţe poporul. Într-o noapte s-a văzut în vis intrând
într-o catedrală. Mai târziu, când a vizitat catedrala din Kronstadt, un
mare port din nordul Rusiei, a recunoscut-o ca fiind cea din visul său.
S-a căsătorit cu Elisabeta, fiica protoiererului catedralei (aflat în
pragul pensionării), şi a ajuns preot acolo în 1855.
Prima sa predică arată obârşia
deosebitului său succes ca preot, iar ceea ce a spus atunci despre
dragoste se potriveşte creştinilor din toate timpurile: „Îmi simt slăbiciunea şi nevrednicia de a săvârşi cea mai înaltă slujire de pe pământ, însă ştiu
ce anume mă poate face vrednic de cinul preoţesc… este dragostea pentru
Hristos şi pentru toţi oamenii, Dragostea este o forţă uriaşă; ea îl
face tare pe cel slab şi mare pe cel mic. Aceasta e însuşirea
dragostei curate, a dragostei Evangheliilor. Dumnezeul meu, care este cu
totul dragoste, îmi dă o putere din dragostea aceasta şi o aprinde cu
flacără mare prin Sfântul Său Duh“.
Părintele Ioan ştia de la început că
dragostea faţă de toţi oamenii – nu numai faţă de cei din întinsa sa
parohie, ci faţă de toţi cei din oraş, inclusiv săracii şi răufăcătorii –
va însemna pentru el o trudă nemaipomenită. Este limpede că
simţea nevoia unei căsătorii cu o rânduiala neobişnuită. Astfel că, încă
de la începutul căsătoriei lor, i-a spus soţiei că vroia să trăiască cu
ea ca frate şi soră, spre a se putea dărui mai deplin slujirii lui
Dumnezeu şi celorlalţi oameni. Deşi la început soţia sa nu s-a bucurat de această propunere, cu timpul a ajuns nu numai să o primească, ci şi să-i fie ajutor şi sprijin nepreţuit în marea lui misiune. Negreşit
că era greu să trebuiască să-ţi „împarţi” soţul iubit cu atât de mulţi
oameni – ca el să fie plecat, slujind celorlalţi mai tot timpul – dar
poate că această grea jertfă a fost una din cele mai mari ofrande ale
sale. Căci a reuşit să accepte acest fel de vieţuire neobişnuită cu
bucurie, socotindu-l pe Sfântul Ioan ce pe o „comoară de obşte” ce
trebuia îngrijită şi ocrotită. Nepoata lor, pe care mai târziu
au crescut-o în propria casă, aduce mărturie limpede despre acest lucru,
ca şi despre marea dragoste dintre ei, aşa cum vedem din amintirile ei
de mai jos.
Spre a da o oarecare idee despre slujirea „practică” a Sfântului Ioan, putem înşirui principalele componente ale „Casei muncii ziditoare“ pe care a înfiinţat-o pentru săracii oraşului. Ea
cuprindea o şcoală elementară gratuită (Sfântul Ioan iubea în mod
deosebit copiii, spunând că în ei chipul lui Dumnezeu era mai vădit), un
atelier de tâmplărie, o clasă de desen, un atelier de cusut pentru
femei, un atelier de cizmărie, o bibliotecă pentru copii, o colecţie
zoologică, o sală de gimnastică şi o librărie pentru copii şi adulţi.
A organizat şi lecţii de catehizare pentru adolescenţi şi copii,
conferinţe pe diferite teme, a înfiinţat o sală de lectură pentru copii,
o bibliotecă cu taxă, un cămin de orfani, o tabără de vară pentru
copii, un adăpost pentru alcoolici, îngrijire medicală gratuită şi mese
gratuite pentru săraci.
De obicei, Părintele Ioan îşi
începea ziua la orele trei dimineaţa şi adeseori nu se culca până la
miezul nopţii. Pe lângă faptul că organiza ajutorarea săracilor, prin
strângerea de fonduri şi chivernisirea lor, el însuşi petrecea multe ore
pe zi între oameni – cercetând, mângâind, aducându-le hrană, făcând
rost de medicamente pentru bolnavi şi aşa mai departe.
Din multele donaţii pe care le primea, a
mai zidit în sărăcăciosul sat unde se născuse o biserică, o şcoală, un
orfelinat, un joagăr, un magazin cooperatist şi o mănăstire. Printre multele sale realizări trebuie pomenită şi frumoasa mănăstire Sfântul Ioan din Rila,
pe care a întemeiat-o. În subsolul bisericii acesteia a zidit o capelă
închinată Sfântului Prooroc Ilie şi Sfintei Teodora – sfinţii patroni ai
părinţilor săi. Acolo a şi cerut să fie înmormântat.
Însă mai presus de toate, Sfântul
Ioan a fost un mare om de rugăciune, care iubea slujbele bisericii.
Slujea Sfânta Liturghie în fiecare zi şi îndemna pe oameni să se
împărtăşească cât mai des (uneori erau cinci mii de credincioşi care se împărtăşeau la Liturghie, astfel că slujba ţinea mai multe ore). Sfântul Siluan Athonitul (24 septembrie), contemporan cu Sfântul Ioan, spunea despre el:
„Îmi aduc aminte cum după Liturghie,
atunci când trăsura sa trăgea, iar el se urca în ea ca să se aşeze,
oamenii năvăleau împrejurul lui, cerându-i blagoslovenia; şi în tot acel
vacarm, sufletul lui rămânea răpit în Dumnezeu. Atenţia sa rămânea neabătută în mijlocul mulţimii şi nu îşi pierdea pacea sufletească. Vă întreb, cum oare izbândea aceasta? Izbutea aceasta, şi nu se tulbura, fiindcă iubea oamenii şi nu înceta să se roage Domnului pentru ei“.
Aşa cum am spus, Sfântul Ioan iubea
copiii şi era adânc preocupat de educaţia lor. Stăruia să predea el
însuşi Noul Testament şi alte ore la liceu şi să asigure din micul său
salariu educaţia nepoatei sale şi, cum spune ea însăşi, „urmărea progresele mele cu un interes neabătut, uitându-se săptămânal în carnetul meu de note şi semnându-l”.
El a văzut valoarea educaţiei seculare,
dar şi-a dat seama că aspectul cel mai însemnat al educaţiei era
„educaţia inimii” – educaţia e poate fi deplin asigurată numai de către
Biserică. Cum spunea el însuşi:
„Poţi fi savant, dar vai, un om foarte rău...
Trebuie să educăm oamenii să nu fie doar nişte învăţaţi şi oameni
folositori societăţii, ci şi – ceea ce este cu mult mai însemnat şi
folositor - să fie creştini buni şi cu frica lui Dumnezeu…
Rugaţi-vă lui Dumnezeu ca, din suma totală a cunoştinţelor dobândite, să
crească în sufletul copiilor un întreg un întreg armonios – acel
sănătos sistem creştin de cunoştinţe, rânduieli şi deprinderi ce
înfăţişează adevărata educaţie creştinească… Dar dacă elevii noştri
chiulesc de la sfintele slujbe spre a-şi face lecţiile ce sunt legate,
strict vorbind, de lucruri lumeşti; şi dacă, atunci când se află în
biserică, îşi fac griji pentru temele de acasă, astfel încât slujba nu
le poate hrăni mintea şi inima; şi dacă se plictisesc în biserică,
atunci activitatea pedagogică va avea de suferit. Căci cea mai
bună educaţie este negreşit cea dată de Biserică, cu minunatele şi
cereştile ei slujbe, ce pătrund direct înăuntrul fiinţei omului.”
Pe lângă toate operele de binefacere şi slăvita slujire a Liturghiei, Părintele
Ioan era binecunoscut pentru discernământul său duhovnicesc, în
calitate de duhovnic, şi pentru rugăciunile sale vindecătoare. Multe
minuni s-au făcut prin rugăciunile Părintelui Ioan, atât în timpul
vieţii, cât şi după moarte.
În ultimii trei ani ai vieţii,
Părintele Ioan a îndurat mari dureri din pricina bolii. Şi Matuşka
Elisabeta era foarte bolnavă şi se necăjea că nu poate să-l îngrijească. Cu trei zile înainte de moartea lui, când i s-a spus despre supărarea ei, el a zis: „Spune-i soţiei mele ca este întotdeauna cu mine, şi eu sunt întotdeauna cu ea“. Aceste cuvinte i-au adus mare mângâiere, atunci şi după moartea lui.
Cunoscând de mai înainte ziua morţii sale, Sfântul Ioan a trecut cu pace în lumea de dincolo, la 20 decembrie 1908, la vârsta de 79 de ani.
Întreaga Rusie a jelit pierderea celui mai iubit păstor al ei; douăzeci
de mii de oameni i-au urmat sicriul în alai. Însuşi Împăratul Nicolae
al II-lea a poruncit să se ţină o slujbă de pomenire la moartea lui.
Matuşka Elisabeta a jelit adânc plecarea
iubitului ei soţ. Şi ea s-a pregătit cu grijă pentru moartea veşnică –
căindu-se de toate păcatele şi primind zilnic Sfânta Împărtăşanie în
ultimul an al vieţii. S-a împărtăşit pentru ultima oară la 21 mai 1909
şi a părăsit această viaţă cu pace în dimineaţa următoare, pe când i se
citea rugăciunea de ieşire a sufletului.
După cum spunea nepoata ei, Mătuşka Elisabeta „nu
şi-a îngăduit niciodată să se amestece în treburile Batiuşkăi; n-a
încercat niciodată să iasă în faţă sau să treacă drept egala lui;
rămânând mereu în umbră, ea strălucea de razele slavei lui, ale
minunatelor lui fapte creştineşti“. Deşi un asemenea rol este adeseori nu numai evitat în zilele noastre, ci chiar dispreţuit, trebuie să înţelegem că o
parte din marea roadă adusă de Sfântul Ioan a fost posibilă doar prin
dragostea jertfelnică a soţiei sale, iar acea roadă a fost desigur
vrednică de o aşa mare jertfă. Având în vedere roada la
producerea căreia a ajutat acea jertfă, putem negreşit să înţelegem care
a fost ecoul „neţărmuritei” recunoştinţe pentru însemnatul rol al
Matuşkăi Elisabeta în slujirea soţului ei – chiar dacă acest rol a
trecut cu totul neobservat.
Deşi această pereche a avut o viaţă de
familie neobişnuită, prin vădita lor străduinţă întru mântuire,
înţelegând viaţa aceasta ca pregătire pentru Împărăţia cerească, ca şi
prin dragostea şi dăruirea lor unul faţă de altul şi faţă de toţi cei
din jurul lor, ei pot fi pildă tuturor”.
(David şi Mary Ford, „Căsătoria, cale spre sfinţenie. Vieţile sfinţilor căsătoriţi”, Ed. Sophia, Bucuresti, 2001)
- Sfantul Ioan de Kronstadt ne invata sa traim si sa ne rugam in Duh
- Sf. Ioan de Kronstadt – Descoperire cereasca aratata in vis (extrasa din “Profetii si marturii…“)
- Acatistul Sfantului Ioan de Kronstadt
- Cartea cuprinzand “Ultimele insemnari” ale Sfantului Ioan
- O mărturie minunata a sfântului despre sine însuşi
- Sfantul Nou-Mucenic Tar Nicolae al II-lea mult-patimitorul – sensul proniator al unei reabilitari
- Va mai recomandam in mod special cateva sectiuni de pe blogul dedicat Sfantului Ioan:
Sursa:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu