Cuviosul părinte Porfirie s-a născut în Insula Evia, la 7 februarie 1906, într-o familie destul de săracă, fiind al patrulea din cei cinci copii ai părintilor săi, Leonidas si Eleni Bairaktari, primind numele de Evanghelos la Sfântul Botez. Despre cum a ajuns la viața monahală ne vorbește chiar Sfântul Porfirie: „De mic copil mă aflam tot în pacate, căci tatal meu, fiind săraci, plecase în America, să lucreze la Canalul Panama pentru noi, copiii săi. Pe când pășteam vitele, citeam silabisind viața Sfântului Ioan Kalivitul. Și l-am îndragit mult pe Sfantul Ioan și mă rugam îndelung, ca un copil de 12-15 ani, cred, nu-mi mai amintesc bine. Și, vrând să-l imit, cu foarte multă luptă am plecat de la părinții mei pe ascuns și am ajuns la Kafsokalivia la Sfântul Munte și am intrat în ascultare la doi Bătrâni ce erau frați buni, Pantelimon si Ioanichie. S-a întâmplat să fie foarte evlavioși și plini de virtuți, așa că i-am îndrăgit foarte și, de aceea, cu rugăciunile lor, făceam deplină ascultare. Acest lucru m-a ajutat foarte mult și simțeam o mare iubire pentru Dumnezeu." A fost hirotonit preot la 27 iulie 1927. Mitropolitul de Karystia din acea vreme, Pantelimon, l-a făcut duhovnic, iar în anul 1938 a fost ridicat la treapta de Arhimandrit. Astfel a început un drum lung și plin de nevoință către împărăția lui Dumnezeu fiind mereu alături de oameni, spovedind și sfătuind, cu timp și fără timp, pe cei ce căutau cuvântul său de mângâiere. Pe tot parcursul vieții sale a suferit mult din cauza bolilor, însă acest lucru nu l-a împiedicat să caute permanet să urce duhovnicește și să îi îndemne către același lucru și pe cei din jur. Blândețea sa și nevoința l-au făcut cunoscut în toată lumea ortodoxă. Părintele Porfirie a adormit în Domnul in Chilia Sfântului Gheorghe, de la Schitul Sfânta Treime, în Kafsokalivia, Sfântul Munte Athos, în ziua de 2 decembrie 1991, la vârsta de 86 de ani. Creștinilor ortodocși români viața și învățăturile Părintelui Porfirie le sunt cunoscute din cărți precum: „Ne vorbește Părintele Porfirie", „Lângă Părintele Porfirie", „Bătrânul Porfirie - Părinte duhovnicesc și pedagog", „Amintiri despre Părintele Porfirie" și altele. Sfinte Cuvioase Părinte Porfirie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi! Pe Portalul Doxologia, din învățăturile părintelui Porfirie:
- Singura nădejde ce-ți mai rămâne e Dumnezeu
- Este foarte frumosă boala mea
- Pântecele gras nu naște minte subțire
- Când îl iubești pe Hristos, îi iubești pe toți
Sfântul
Prooroc Avacum era din seminţia lui Simeon, feciorul lui Asafat, din
părţile Iudeii, şi pentru viaţa sa cea cu fapte bune a primit de la
Dumnezeu darul proorociei şi a proorocit despre robia Ierusalimului,
despre pustiirea Templului şi despre luarea poporului în robie şi a
plâns foarte mult, văzând mai înainte cele ce aveau să vie. Iar când a
venit Nabucodonosor, împăratul caldeenilor, cu puterea sa asupra
Ierusalimului (586 i.Hr.) atunci Avacum a fugit în pământul
ismailitenilor şi a pribegit în pământ străin. Iar, după robia
Ierusalimului, întorcându-se
Nabucodonosor întru ale sale, s-a întors şi Avacum în ţara sa şi ara
pământul şi slujea secerătorilor în vremea secerişului. Iar, odinioară, a
fiert fiertură şi a dumicat pâine în blid; şi a zis către cei din casă:
"Eu mă duc departe şi de voi zăbovi, apoi voi să duceţi pâine
secerătorilor." Acestea zicând, a ieşit din casă. Şi i s-a arătat
îngerul Domnului pe cale şi i-a zis lui: "Avacume, du prânzul pe care îl
ai lui Daniil, în Babilon, în groapa cu lei." Şi a zis Avacum: "Doamne,
Babilonul nu l-am văzut şi groapa nu o ştiu." Şi l-a apucat pe el
Îngerul Domnului de creştetul lui şi l-a ţinut de părul capului şi l-a
dus în Babilon, deasupra gropii, la depărtare de două mii două sute
şasezeci şi cinci de stadii. Şi a strigat Avacum, zicând: "Daniile,
Daniile, primeşte prânzul pe care ţi l-a trimis ţie Dumnezeu" Şi a zis
Daniil: "Ţi-ai adus aminte de mine, Dumnezeule, şi n-ai lăsat pe cei ce
Te iubesc pe Tine." Şi, sculându-se, Daniil a mâncat. Şi îngerul lui
Dumnezeu iarăşi l-a dus pe Avacum într-o clipă la locul lui, în pământul
Iudeii. Şi a proorocit şi întoarcerea poporului din Babilon, naşterea
lui Hristos în iesle, încetarea Legii Vechi şi Împărăţia credinţei
creştine. Între
cărţile Vechiului Testament avem şi o carte de la Proorocul Avacum, în
trei capitole. Marea învăţătură a lui Avacum este aceea că Pronia lui
Dumnezeu cârmuieşte toate popoarele. Dumnezeu este împăratul omenirii.
El pedepseşte popoarele, unele prin altele, dar le şi eliberează pe
unele prin altele. Cel drept va trăi prin credinţa sa în Dumnezeu.
Proorocul Avacum a răposat cu doi ani mai înainte de întoarcerea
poporului din robie şi a fost îngropat în satul său.
Întru această zi, cuvânt despre Mesit fermecătorul.
În Constantinopol a fost un fermecător viclean, pe care îl chema
Mesit. Acesta a luat pe un tânăr în chip de famen, neştiind tânărul cum
că acel Mesit este fermecător. Deci, vrând Mesit să-l înşele pe el şi
să-l ducă la diavolul, a socotit să facă aşa: "Într-o seară, adică, a
luat pe tânărul acela şi au ieşit amândoi din cetate la oarecare loc
pustiu şi nelocuit. Şi, iată, târziu, seară fiind acum, au ajuns la un
loc şi au văzut o cetate ale cărei porţi erau de fier. Şi, bătând Mesit
în poartă, îndată i-au deschis lui poarta şi au intrat amândoi şi au
aflat o casă prea mare şi într-însa era un sfeşnic de aur şi lumini
arzând şi mese şi slugi multe. Şi oarecari duhuri cu chip omenesc şedeau
de-a dreapta şi de-a stânga, toţi vineţi şi negri fiind, iar unul mai
mare, aşijderea negru şi vânăt, care şedea pe un scaun înalt, în chip de
împărat, a primit şi a sărutat cu bucurie pe Mesit. Şi a poruncit să-i
pună lui scaun şi aproape de el să stea, zicându-i: "Bine ai venit aici,
Mesit, prietene al nostru adevărat şi plăcut." Deci a stat el, iar
tânărul stătea în dosul scaunului lui Mesit. Apoi, căutând spre dânsul
împăratul drăcesc, cel ce şedea mai sus, a zis lui Mesit: "Ce ai adus
aici pe tânărul acesta?" Şi i-a răspuns lui Mesit, zicându-i: "Robi ai
tăi suntem stăpâne, şi acesta împreună cu mine." Şi a zis cel ce şedea
către tânăr: "Spune, tânărule, oare mie îmi eşti rob?" Şi a răspuns
tânărul, zicând: "Rob sunt Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh." Şi
îndată a căzut cel ce şedea pe scaun, de acest glas, încă au căzut şi
toţi cei ce şedeau cu dânsul; aşijderea au pierit şi lumânările şi
locul, a pierit şi cetatea, s-au pierdut toţi şi Mesit împreună cu
dânşii. Şi s-a aflat tânărul singur la locul acela şi, iată, un cal
şedea lângă dânsul; şi, încălecând a alergat degrabă în cetate şi l-au
întrebat unii: "Unde este Mesit?" Iară el, răspunzând, le spune: "S-a
pogorât în întunericul cel mai dinafară." Încă a spus tuturor ceea ce
se făcuse. Iară, după câtăva
vreme, petrecea tânărul acela lângă un oarecare senator, anume Teodul,
care era rob al lui Hristos, că iubea pe săraci şi bune fapte săvârşea.
Iar într-o seară, viind ceasul rugăciunii, au mers amândoi să se roage
lui Dumnezeu, la un loc ce se numea Fevron şi, stând senatorul de-a
stânga tânărului, se întoarse Chipul Stăpânului dinspre senator şi
privea spre tânăr. Deci, văzând senatorul ceea ce se făcea, a pus pe
tânăr de-a dreapta sa şi iarăşi se întorcea Chipul şi căuta spre tânăr.
Atunci, senatorul s-a aruncat cu faţa la pământ plângând şi, rugându-se
zicea: "Doamne al meu, Iisuse Hristoase, pentru ce Îţi întorci faţa Ta
de la robul tău, că Tu Însuţi ştii cum că niciodată nu mi-am întors faţa
mea de la omul ce a cerut milostenie de la mine. Pentru ce Te întorci
de la mine, nevrednicul robul Tău, Stăpâne?" Iară după ce multă vreme
s-a mărturisit el aşa, a venit glas către dânsul de la Chipul
Stăpânului, zicându-i: "Tu adică Mă mulţumeşti, că din cele ce ţi-am dat
ţie Îmi aduci Mie. Iar acestuia încă îi sunt dator că întru multă frică
s-a aflat şi nu s-a lepădat de Mine, ci a mărturisit pe Tatăl şi pe
Fiul şi pe Sfântul Duh." Deci, acestea auzindu-le Teodul senatorul şi-a
împărţit toată averea sa la săraci şi, lăsându-şi casa sa, s-a dus la
Muntele Sinai şi s-a făcut călugăr. După aceea, mult s-a ostenit, cu
post, cu priveghere şi cu rugăciuni, cât şi pe mulţi i-a întrecut. Şi,
ajungând la adânci bătrâneţi, s-a mutat către Domnul.
Un
frate, locuind într-o mânăstire, de multe ori, din lucrarea diavolului,
cădea în desfrânare şi petrecea silindu-se pe sine a nu părăsi
călugăria. Ci, făcându-şi mica lui pravilă, ruga pe Dumnezeu cu suspin,
zicând: "Doamne ori de voiesc, ori de nu voiesc, mântuieşte-mă. Că eu,
ca o tină, spurcăciunea păcatului poftesc, dar Tu, ca un Dumnezeu şi
întru tot puternic, poţi a mă opri. Căci, dacă pe cel drept vei milui,
nu este lucru mare şi, dacă pe cel curat vei mântui, nu-i nici o minune,
că aceştia vrednici sunt a dobândi a Ta bunătate. Ci, spre mine,
Stăpâne, revarsă milele Tale şi întru aceasta arată-ne neasemuita Ta
iubire de oameni, că Ţie s-a încredinţat săracul, cel lipsit de toate
bunătăţile." Deci, acestea şi altele asemenea acestora, în toate zilele,
fratele cu lacrimi le zicea, ori de i se întâmpla lui a cădea, ori de
nu. Deci, odată, căzând în obişnuitul păcat, noaptea, s-a sculat îndată
şi a început canonul. Iară diavolul, uimindu-se de nădejdea şi de
neruşinarea lui cea către Dumnezeu, în vederea ochilor arătându-se,
stătea lângă dânsul, îi zicea: "Ticălosule, cum nu te ruşinezi a sta
înaintea lui Dumnezeu, şi a chema numele Lui, ci neruşinându-te,
îndrăzneşti până şi a cânta?" Răspuns-a fratele: "Limba aceasta
fierărie este: un ciocan dai, şi altul iei. Deci voi răbda până la
moarte, cu tine luptându-mă, şi aşa voi ajunge în ziua cea de pe urmă.
Deci iată cu jurământ, te pecetluiesc, şi îndrăznind întru nemărginita
bunătate a lui Dumnezeu, zic: "Mă jur pe Cel ce a venit a chema pe
păcătoşi la pocăinţă şi a-i mântui, că nu voi înceta luptându-mă,
rugându-mă lui Dumnezeu, până când şi tu nu vei înceta a te război cu
mine. Şi să vedem cine va birui, tu ori Dumnezeu ?"" Acestea
auzindu-le, diavolul a zis către dânsul: "Cu adevărat de aici înainte
nu mă voi mai lupta cu tine, ca nu, prin răbdarea ta, să-ţi agonisesc
ţie, cunună." Deci, de atunci, s-a dus de la dânsul luptătorul. Iară
fratele, întru umilinţă şedea plângându-şi de-a pururea ale sale păcate.
Deci, îi zicea lui gândul: "Bine plângi." Iară el zicea împotriva
gândului: "Anatema binelui acestuia ! Că nu voieşte Dumnezeu să-şi
piardă cineva sufletul întru faptele necinstirii, ca apoi să şadă a-l
plânge pe dânsul. Ci ori îl mântuieşte, ori nu." Dumnezeului nostru, slavă, acum şi pururea şi în vecii vecilor! Amin.
Sursa:
http://www.doxologia.ro/sarbatoare/sfantul-prooroc-avacum
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu