Luna decembrie în 18 zile: Pomenirea Sfântului Mucenic Sebastian
şi a celor împreunã cu dânsul Zoe, Tranchilin, Nicostrat,
Claudiu, Castor, Tiburtie, Castul, Marcelin, şi Marcu (+288).
Aceştia au fost pe vremea împărăţiei lui Diocleţian
şi Maximian (284-305). Dintre toţi, Sfântul Sebastian era unul din
sfetnicii împărăţiei. S-a născut în Galia, dar a crescut la Milano, de
unde se şi trăgea neamul său. A cunoscut din copilărie, pe Hristos şi,
măcar că intrase în armata împărătească şi era comandant al ostaşilor
din Roma, în ascuns a rămas ucenic înfocat al Domnului. Gândul lui era
să ajute ucenicilor să mărturisească credinţa, la ceasul greu al
chinurilor. Aşa a făcut el mai întâi cu cei doi fraţi Marcelin şi Marcu.
Că, răbdând ei multă vreme la închisoare, şi puşi fiind la tot felul de
chinuri, se hotărâse să li se taie capetele. Dar părinţii lor,
Tranchilin şi Marcia, păgâni fiind, aproape că i-au înduplecat pe ei, cu
lacrimile lor, să se lepede de credinţa în Hristos. Acestea auzind,
Sfântul Sebastian, prin cuvântul său şi prin puterea minunii ce s-a
făcut prin el atunci, că a vindecat de muţenie pe Zoe, femeia lui
Nicostrat, scriitorul împărătesc, fiind ea de şase ani mută, i-a întors
pe toţi să stea cu bărbăţie în credinţă, în faţa chinurilor. Şi s-au
plecat a crede în Hristos, Nicostrat şi femeia lui, Zoe. Şi fericitul
Sebastian îi învăţa că datori sunt să fie prieteni împăraţilor, dar în
ascuns, fiecare din ei să fie creştini desăvârşiţi. Şi s-au botezat
atunci, prin Sfinţii Policarp, preotul şi prin fericitul Sebastian, ca
la şaizeci de ucenici, între care Tranchilin şi Marcia, părinţii
Sfinţilor Marcelin şi Marcu, Claudiu eparhul şi copiii lui, Hromatie,
eparhul Romei şi fiul său Tiburtie ş.a. Şi era atunci episcop în Roma
fericitul Gaius. Şi se adunau creştinii, pentru Sfintele Taine, în casa
lui Castul, dregător împărătesc, fiind şi acesta creştin, în taină,
împreună cu cei ai casei sale. Şi, fericitul Gaius, episcopul, a
hirotonit diaconi pe fraţii Marcelin şi Marcu şi pe Tranchilin tatăl
lor, l-a sfinţit preot, iar pe fericitul Sebastian, ca unul ce purta
haine ostăşeşti, l-a făcut apărător al Bisericii. Şi,
pornindu-se prigoană împotriva creştinilor, atunci au fost prinşi
Nicostrat, Claudiu, Castor, Tiburtie, Castul şi Zoe şi în multe feluri
chinuindu-i, şi-au dat sufletul. Deci, şi Tranchilin preotul a fost ucis
cu pietre la mormântul Sfântului Pavel Apostolul, iar feciorii săi,
diaconii Marcelin şi Marcu, au murit spânzuraţi cu capul în jos şi
străpunşi de lănci. Iar fericitul Sebastian, fiind chemat de Diocleţian
şi mărturisind credinţa în Hristos, din porunca împăratului a fost luat
ca ţintă şi ostaşii au tras cu săgeţi în tot trupul lui; şi, fiind el
încă viu, i-au zdrobit trupul cu toiege şi aşa, tăiat în bucăţi, şi-a
dat sufletul la Dumnezeu. Şi se află sfintele lui moaşte în catacomba
Sfântului Sebastian din Roma, până în ziua de astăzi.
Întru aceastã zi, pomenirea celui între Sfinţi Pãrintelui nostru Modest, arhiepiscopul Ierusalimului(+634).
Acesta s-a născut din părinţi creştini numiţi Eusebie şi Teodula,
în cetatea Sevastiei. Deci, fiind maica sa stearpă, li s-a dat lor ca
fiu, prin rugăciunea părinţilor lui, pe acest mare creştin, după
patruzeci de ani, de la însoţirea lor. Deci, după ce s-a născut acesta, a
fost pârât tatăl său la Maximian că este creştin. Şi, fiind legat, a
fost dus la închisoare. Despre aceasta, fiind înştiinţată Teodula,
femeia sa, s-a dus şi ea la închisoare, împreună cu fiul ei. Iar acolo,
în închisoare aflându-se, s-au rugat amândoi lui Dumnezeu şi aşa şi-au
dat sufletele lor în mâinile Sfinţilor Îngeri şi aşa s-au făcut
mucenici, după voinţă şi dorinţă. Şi aflându-i păzitorii temniţei morţi,
iar pe copil viu, între cei doi, luându-l pe el, l-au dus la Maximian.
Copilul era de cinci luni atunci. Iar Maximian, văzându-l pe el curat şi
frumuşel, l-a dat la unul din oamenii palatului, ca să-l crească cu
osârdie, spre a se face vrednic de slujbă lui Zeus. Deci, fiind crescut
lângă omul acesta, fericitul Modest a aflat că părinţii lui au murit la
închisoare pentru Hristos. Iar când a ajuns vârsta de treisprezece ani,
atunci a aflat pe un creştin, de la care a învăţat credinţa şi, cu tot
sufletul, s-a apropiat şi s-a lipit de ea. Se mâhnea, însă, că trăia
împreună cu păgânii. Şi, odată, când Maximian a poruncit ca tot poporul
să aducă jertfă zeilor, Sfântul s-a dus la mormântul părinţilor săi şi-i
ruga pe ei să fie eliberat din mâinile păgânilor şi să se
învrednicească de Sfântul Botez. Deci, aflându-l pe el un argintar, ce
era din Atena, l-a luat şi l-a dus în acest oraş, unde l-a înfăţişat
arhiereului. Şi, acolo, învăţând credinţa mai cu dinadinsul, s-a şi
botezat. Iar când se boteza Sfântul, s-a întâmplat minune preaslăvită,
că s-a văzut un stâlp de foc pogorându-se din cer şi care-şi avea
reazemul pe capul celui ce se boteza. Acesta, după botez, numai cu
rugăciunea şi cu atingerea mâinii, a vindecat pe fratele argintarului de
o boală grea; asemenea, a vindecat şi un îndrăcit. Apoi, argintarul şi
femeia lui au murit şi, în testamentul lor, a fost trecut, împreună cu
fiii lor, şi Sfântul acesta, ca moştenitor al averii lor. El însă,
dăruind partea sa de moştenire fiilor argintarului, s-a dus în locurile
cele mai adânci al pustiului şi, acolo, petrecea viaţa sa pustniceşte.
Iar fiii argintarului, nerăbdând din invidie să vadă pe Sfântul cinstit
de către toţi, când s-au dus la târg pentru neguţătorie, au înduplecat
şi pe Fericitul Modest să meargă împreună cu ei. Şi, acolo ducându-se,
l-au vândut pe Sfântul, ca rob la un răucredincios, de la care a suferit
multe necazuri, vreme de şapte ani. Însă,
Sfântul, prin fierbinte şi stăruitoare rugăciune, a izbăvit pe stăpânul
său de înşelăciunea relei credinţe şi l-a înduplecat pe el ca să creadă
şi să se boteze. Încă, pătimind el de o grea boală, l-a făcut şi
sănătos. Iar, după ce a murit stăpânul său, s-a dus Sfântul la
Ierusalim, ca să se închine purtătorului de viaţă Mormânt şi, de acolo, a
plecat la muntele Sinaiului, unde, retrăgându-se şi numai la Dumnezeu
căutând, multe minuni a făcut. Deci, murind atunci patriarhul
Ierusalimului, din dumnezeiască iconomie, a fost hirotonit patriarh al
Ierusalimului, Sfântul Modest, având el, atunci, cincizeci şi nouă de
ani. Şi a făcut încă multe minuni, arhiereu fiind. Aşa, unui om din
Ierusalim îi piereau vitele, pentru că apa fântânii din care beau era
otrăvită de un şarpe, prin lucrarea diavolului. Şi Sfântul, mergând la
acea fântână, şi vitele pierite le-a înviat şi pe şarpe l-a omorât, iar
pe diavolul l-a făcut să se arate înaintea tuturor celor ce stăteau de
faţă. Şi se jura diavolul, că nu se va mai apropia vreodată de locul
acela, unde ar fi chemat numele Sfântului Modest. Acest Sfânt nu
săvârşea niciodată răul. Că, iată, fiii argintarului, care l-au vândut
pe el, s-au dus la Ierusalim, fără să ştie ei că cel de ei vândut se
află acolo patriarh. Iar cel ce niciodată nu pomenea răul, Sfântul
Modest, nu numai că nu i-a pedepsit pe ei, pentru răul ce-i făcuseră
lui, ci, dimpotrivă, i-a primit cu dragoste, i-a găzduit cu osârdie şi
le-a făcut bine cu dărnicie. Deci, aşa vieţuind cu sfântă cuviinţă,
fericitul a trăit nouăzeci şi şapte de ani, şi a fost patriarh treizeci
şi opt, după care s-a mutat la veşnicele locaşuri.
Întru aceeaşi zi, cuvânt din Pandoc, despre buna grãire.
Cuvintele
cele bune, din comoara cea bună a inimii ies. Iar dacă cineva nu-şi va
curăţi inima sa de cuvintele cele rele, acela nu poate să grăiască bine
de la sine. Că, măcar că i se pare lui a grăi ascultătorilor, cuvintele
lui nu sunt primite, ci lepădate, fiindcă nu au darul Sfântului Duh.
Deci, cel ce vrea ca să folosească cuiva prin cuvinte, să ceară mai
întâi, de la Dumnezeu binecuvântare spre deschiderea gurii sale, precum
şi Isaia grăieşte: "Domnul mi-a dat mie limba şi învăţătura ca, adică,
să ştiu vremea când se cade a grăi cuvântul." Şi zice: "Ascultaţi-mă pe
mine, ca să vieze întru bunătăţi sufletul vostru." Iar la Pilde zice:
"Faguri de miere sunt cuvintele cele bune, iar dulceaţa lor este
vindecarea sufletului. Şi cel ce le-a cunoscut pe ele, cu lucrul este
aflător de bunătăţi şi va iubi gurile celor ce grăiesc cuvinte bune. Că
buzele cele dulci acopăr inima cea mâhnită." Şi iarăşi a zis: "Cuvântul
cel aspru deşteaptă mânie, iar limba celor înţelepţi învaţă cele bune."
Şi iarăşi: "Din gura drepţilor picură înţelepciune, iar gura celor
smeriţi învaţă a mulţumi." Şi iarăşi: "Din roada buzelor, sufletul
omului se va sătura de bunătăţi şi, după cuvântul gurii lui, i se va
răsplăti. Pentru că buzele cele adevărate îndulcesc mărturia şi, cei ce
vor să fie în pace, se vor veseli." Iar David zice: "Răspuns-a inima mea
cuvânt bun". Şi tot el: "Domnul va da cuvânt celor ce binevestesc cu
putere multă." Şi iarăşi: "Doamne, buzele mele vei deschide şi gura mea
va vesti lauda Ta." Încă scrie şi Pavel, zicând: "Cuvântul vostru
totdeauna să fie cu dar, dres cu sare, ca să ştiţi cum se cade, fiecare
din noi să răspundem". Şi către romani zice: "Am dorit să vă văd pe voi,
ca să vă dau vouă oarecare dăruire duhovnicească, ca să va întăriţi voi
şi ca să vă mângâiaţi cu credinţa cea împreună cu noi". Şi iarăşi:
"Rogu-vă, dar, pe fiecare din voi, mângâindu-vă, cu vrednicie să umblaţi
înaintea lui Dumnezeu." Iar celui ce i se pare că a luat darul
învăţăturii, să vorbească, dar cu smerită înţelepciune. Ca, zidindu-i pe
alţii, pe sine să nu se osândească, adică, precum ca cel ce a ascuns
talantul. Iar cel ce nu a luat un dar ca acesta de la Dumnezeu, să tacă,
deci, şi să nu scoată cuvânt deşert din inima sa, ca să nu audă
vreodată acest cuvânt: "Iar păcătosului i-a zis Dumnezeu: "Pentru ce
propovăduieşti poruncile Mele şi porţi legea Mea în gura ta, că tu
urăşti aşezământul Meu şi cuvintele Mele le nesocoteşti". "Că omul cel
bun, a zis Domnul, din comoara cea bună a inimii sale (adică din Duhul
Sfânt) scoate cele bune. Întru Iisus Hristos Domnul nostru, a Căruia
este slava, acum şi pururea şi în vecii vecilor ! Amin.
Întru aceeaşi zi, Sfântul Daniil Sihastrul.
Acest
cuvios părinte s-a născut din părinţi dreptmăritori creştini într-un
sat nu departe de Rădăuţi. Din copilărie cuprins de o deosebită râvnă
către cele duhovniceşti a părăsit casa părintească şi a trăit o vreme în
obştea cuvioşilor părinţi de la biserica Sfântul Nicolae din Rădăuţi,
nevoindu-se la sporirea credinţei şi a faptelor bune, iubind foarte mult
rugăciunea şi privegherile de toată noaptea. Îmbogăţindu-se
în cunoştinţele teologice din citirea cărţilor de slujbă şi din Sfinţii
Părinţi, arătând ascultare şi smerenie în toate cele încredinţate de
stareţul acestei sfinte obşti călugăreşti de la Catedrala din Rădăuţi, a
primit chipul îngeresc al vieţii călugăreşti, cu numele de David. Râvna
spre şi mai multe nevoinţe duhovniceşti l-a mânat la mănăstirea
Sfântului Lavrentie, aproape de satul Laura de astăzi. În acest loc de
sihăstrie, ziua lucra împreună cu toţi ostenitorii sfintei mănăstiri,
iar noaptea, în chilia sa, petrecea în necontenită rugăciune şi
priveghere. Cunoscându-i râvna şi simţindu-i dorinţa neîncetată după
Dumnezeu, la sfatul părintelui său duhovnicesc, stareţul acestei Lavre
i-a dat schima cea mare, primind numele de Daniil. Nu
după multă vreme de la primirea stării de schimnic, cu binecuvântarea
stareţului său, se retrage în locurile tainice ale codrului, lângă
pârâul cu numele Viteu, localitatea Putna, unde cu ajutorul ciobanilor
şi al altor iubitori de viaţă duhovnicească şi-a săpat într-o stâncă o
chilie pe care o vedem şi astăzi, nu departe de Mănăstirea Putna. Cunoscut
ca mare nevoitor şi stăruitor în rugăciune, Cuviosul Daniil este
cercetat de foarte mulţi credincioşi spre a-i cere sfat şi îndrumare de
învăţătură şi trăire creştinească şi a se ruga lui Dumnezeu pentru
vindecare de bolile sufleteşti şi trupeşti. Un alt loc unde a sihăstrit
Cuviosul Daniil este şi stânca Şoimului, lângă Voroneţ, unde, de
asemenea, era căutat de credincioşi pentru folosul lor duhovnicesc. Între
nenumăraţii săi fii duhovniceşti care-l cercetau adesea, pomenim pe
dreptcredinciosul voievod Ştefan cel Mare, aşa cum arată cronicile şi
multe alte însemnări din paginile de istorie a neamului şi Bisericii
noastre strămoşeşti. Cuvintele
încrustate pe piatra de mormânt a cuviosului Daniil, pusă de
Dreptcredinciosul Voievod Ştefan cel Mare: "Acesta este mormântul
părintelui nostru David, schimnicul Daniil", arată legătura
duhovnicească a fiului cu părintele său duhovnicesc. De aici şi
rânduiala statornicită de Biserica noastră ca aceşti doi mari bărbaţi
preaiubitori de Dumnezeu să fie cinstiţi deopotrivă ca unii care au fost
uniţi în rugăciune, în credinţa curată şi în iubirea de Biserică şi de
neam. După îngroparea
sa, în biserica mănăstirii Voroneţ, unde a povăţuit multă vreme pe
ostenitorii acelei obşti, Sfântul Cuvios Daniil a fost şi este cinstit
ca părinte duhovnicesc, pomenit fiind împreună cu Sfântul şi Marele
Mucenic Gheorghe, ca ocrotitori ai acelei Sfinte Mănăstiri. La mormântul
său străjuieşte un sfeşnic cu lumânare aprinsă, iar credincioşii vin
continuu spre a primi binecuvântare şi ajutor duhovnicesc, dobândind
vindecări de bolile sufleteşti şi trupeşti, aşa cum se arată în diferite
scrieri până în vremea noastră. Chipul
Cuviosului Părinte Daniil Sihastrul este zugrăvit alături de cel al
Mitropolitului Grigore Roşca, alt fiu duhovnicesc al său, pe peretele
exterior al Bisericii Voroneţ, deasupra uşii de intrare, pe latura de
sud a acesteia. Pe pergamentul pe care Cuviosul Daniil îl ţine în mână
stă scris: "Veniţi fraţilor, de mă ascultaţi, învăţa-vă-voi frica
Domnului...". Această
frică de Dumnezeu, care este începutul înţelepciunii, să ne călăuzească
în toate zilele vieţii noastre cu rugăciunile Sfântului Cuviosului
Părintele nostru Daniil Sihastrul. Amin.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu