Proloagele din 7 decembrie

 

Luna decembrie în 7 zile: Pomenirea preacuviosului Părintelui nostru Ambrozie, episcopul Mediolanului (+397)

        Acesta a fost fiu de sfetnic al împărăţiei şi s-a născut la Treveri, în Galia, unde avea dregătoria tatăl său. Deci, murind acesta, Ambrozie, fiind în fragedă vârstă, a venit cu maica sa şi a locuit în vestita cetate a Romei, unde a strălucit prin învăţătura cărţii. S-a suit grabnic la dregătoriile lumeşti cele mai înalte, că era destoinic şi drept la judecăţi, ca o cumpănă şi canon de dreptate, şi întreagă şi dreaptă judecată făcea, fără părtinire. Drept aceea, pe vremea împărăţiei lui Valentianian (372-392) a fost ales episcop al Mediolanului (Milano de astăzi), având vârsta de 30 de ani şi neavând el dumnezeiescul Botez, că era numai printre cei chemaţi, catehumen. Dar, cu toate acestea, despre partea bunătăţilor şi curăţenia vieţii, nu le avea mai puţin decât creştinii cei adevăraţi. Deci cu alegerea poporului şi cu sfatul împăratului Valentinian a fost pus, fără voia lui, episcop al Bisericii din Mediolan, primind mai întâi Sfântul Botez, iar după opt zile, Arhieria, la 7 decembrie 374. Şi s-a făcut mare Părinte şi Învăţător Bisericii lui Hristos. A propovăduit şi a scris multe cărţi împotriva eresului lui Arie şi a întors prin cuvântul său pe mulţi la dreapta credinţă, luminând poporul şi dând pace bisericii sale. A oprit pe marele Teodosie, împăratul romanilor, să intre în biserică, după uciderea cea mare, pe care acesta o făcuse în Tesalonic, punându-l sub canon de pocăinţă, în faţa tuturor credincioşilor. A luminat, a păstorit, a vindecat, a îndrumat sufletele, a apărat dreptatea celor nedreptăţiţi, a propovăduit Evanghelia la un întreg popor, al marcomanilor, a primit la credinţă, ca ucenic al său, pe marele bărbat al lui Hristos, pe Fericitul Augustin; în scurt, a lucrat ca un desăvârşit episcop al Domnului. Şi aşa, ajungând la bune bătrâneţi, s-a mutat către Domnul.

Întru această zi, Sfinţii trei sute de Mucenici din Africa 

            Aceşti Sfinţi Mucenici au trăit pe vremea împăratului Zenon(474-491), iar domnitor şi stăpânitor al Africii era arianul Onoric, urmaş tatălui său Ghizeric. Deci, pe acest Onorie l-au înduplecat episcopii arieni, Chiril şi Vulinard, să se pornească mare goană împotriva dreptslăvitorilor creştini; şi goană s-a pornit. Şi atât de înfricoşătoare şi mare a fost, încât a covârşit până şi prigoanele din anii lui Diocleţian şi Maximian. Că a poruncit sălbaticul acela tiran să se izgonească toţi preoţii celor cinsprezece oraşe din Africa, după ce, mai întâi, s-au luat de la bisericile dreptcredincioşilor toate sfintele veşminte şi odoare. Ci dreptcredincioşii, apucând numai o singură biserică, se adunau acolo şi săvârşeau dumnezeieştile Taine. Aflând aceasta însă, barbarii arieni au înconjurat-o şi, aducând lemne şi alte materii uscate, au aprins-o. Şi aşa au ars biserica, împreună cu toţi creştinii ce se aflau într-însa la rugăciune. Iar Onoric a poruncit ca toţi creştinii, care nu se vor boteza a doua oară, întru răul botez al arienilor, îndată să fie daţi morţii. Deci, câţi dreptslăvitori nu puteau suferi uneltele îngrozitoare ale chinurilor fugeau şi-şi scăpau viaţa, lăsându-şi pământurile şi casele lor. Iar câţi erau întăriţi în dreapta credinţă, cu râvnă se dădeau pe sine la mucenicie. Pentru aceasta, trei sute de dreptslăvitori din Karhidona, fiind pârâţi că nu se unesc cu arienii, au luat pedeapsă, prin tăierea capetelor. Iar preoţilor, mai multe chinuri le făceau necredincioşii, că pe doi dintre ei i-au tăiat cu fierăstrăul, iar la şaizeci din cei învăţaţi le-au tăiat limbile din rădăcină. Dar, împărţindu-se ei prin tot pământul romanilor, propovăduiau aşa, fără limbă, prin marea facere de minuni ce lucra Dumnezeu întru ei. Ci unul dintre ei, căzând în păcat trupesc, a făcut să se depărteze dumnezeiescul dar de la el şi nu mai putea să vorbească lămurit, ca mai înainte. Şi goana aceasta au îndrăznit a o porni în Africa vandalii, împotriva dreptcredincioşilor, care mărturiseau de o fiinţă cu Tatăl pe Fiul şi Cuvântul Său. Iar în Roma cea veche, întru aceeaşi vreme, multe rele s-au făcut de către aceşti arieni, împotriva drepslăvitorilor. Că femeia regelui din Roma, Odoacru, numită Sunilda, ariană fiind, a silit pe o femeie romană dreptslăvitoare să se boteze din nou, cu botezul arienesc. Şi, fiindcă n-a putut să o înduplece, a poruncit, ca şi fără voia ei, să o boteze episcopul Mediolanului, arian fiind şi acesta. Iar dreptslăvitoarea femeie, ieşind din apă, a cerut două parale de la sluga sa şi le-a dat episcopului, zicându-i: "Primeşte plata pentru baia aceasta, că m-ai scăldat", defăimând, astfel, cu cuvântul, ca pe o baie simplă, botezul cel arienesc. Dar aceasta aflând-o Sunilda îndată a poruncit şi a ars în foc pe Fericita. Deci, bărbatul ei, temându-se de chinul focului, s-a dus singur şi s-a botezat din nou cu botezul lui Arie. Mai pe urmă însă, încălecând el pe un cal, pe când mergea la casa de rugăciune a arienilor, a fost ars de un fulger din cer, ce a căzut peste dânsul. Şi aşa s-a arătat, prin faptă, că urgia lui Dumnezeu e mai tare decât focul vremelnic, care a ars pe femeia sa.

 

  Întru această zi, pomenirea Sfintei Muceniţe Filofteia, fecioară, ale cărei sfinte moaşte se află la Mănăstirea Curtea de Argeş, din ţara noastră (sec. XII).

       Această frumoasă stâlpare, purtând roduri vrednice de Împărăţia Cerurilor, Sfânta Filofteia fecioara, s-a născut în marea cetate Târnovo, din părinţi creştini cu credinţa, bulgari de neam, plugari cu meşteşugul şi simpli cu cunoştinţa. După ce copila a ajuns la vârsta cea primitoare de învăţătură şi, după ce a semănat în inima sa şi în sufletul ei cel primitor sămânţa faptelor bune, a fecioriei şi a milosteniei, că după rod se cunoaşte pomul, maica ei s-a mutat către Domnul. Iar copila, rămânând lipsită de maica cea firească şi având întru inima sa întipărite învăţăturile primite de la ea, înţelepţind-o pe dânsa Duhul Sfânt, a început cu osârdie a lucra faptele bune cele începătoare. Adică, a merge la biserică, a asculta Sfintele Scripturi cu luare aminte, a posti, păzindu-şi neîntinată fecioria cea trupească şi cea sufletească, miluind pe cei săraci, săturând pe cei flămânzi, adăpând pe cei însetaţi şi îmbrăcând pe cei goi; împodobindu-şi prin aceasta, candela sufletului său, agonisindu-şi untdelemn în vasul ei şi gătindu-se pentru intrarea în cămara Mirelui ceresc, ca fecioarele cele înţelepte. Şi toate aceste fapte bune le săvârşea Sfânta cu mare statornicie şi răbdare, nebăgând în seamă ispitele şi necazurile pricinuite de urâtorii binelui, după cela ce zice: "Gătitu-m-am şi nu m-am tulburat a păzi poruncile Tale."  Deci, după ce a murit mama Sfintei, tatăl ei şi-a luat altă femeie şi, fiindcă mai totdeauna se întâmplă ca mamele de al doilea nu iubesc pe fiicele vitrege, aceasta s-a întâmplat şi Fericitei. Că mama vitregă, văzându-i milostivirea şi alte fapte bune ale ei, îndemnată de urâtorul binelui, diavolul, îi făcea necazuri neîncetate, bătând-o, pârând-o tatălui ei şi pornindu-l spre mânie. De multe ori, Fericita, văzând pe săraci şi flămânzi şi biruită fiind de milostivire, îşi dădea hainele ei şi le împărţea şi din bucatele, pe care mama vitregă i le dădea, să le ducă la ţarină, la tatăl ei. Pentru fapta aceasta, el de multe ori o bătea fără milă, până ce, în cele de pe urmă, a pătimit şi moartea din mâinile lui. Mergând ea, după obicei, în toate zilele, să ducă bucate tatălui său, fiind el cu plugul la ţarină, îi ieşeau mereu înainte săracii şi flămânzii, care, ştiindu-i milostivirea şi aşezarea sufletului ei cel iubitor de săraci, îi cereau milostenie, iar Fericita, neavând altceva să le dea, le împărţea din bucatele ce le ducea tatălui ei şi îi hrănea.  Aceasta făcând-o ea multe zile şi tatăl său, rămânând flămând, a certat pe femeia lui, care l-a încredinţat că totdeauna îi trimite bucate deajuns, încă şi de prisos, ci diavolul a pus în mintea tatălui ei, să pândească pe Fericita, ca să vadă ce face cu bucatele.  Deci, el mergând la un loc potrivit să o pândească, în vremea în care ştia că vine Fericita cu bucatele, şi văzând cele ce făcea fiica sa, s-a aprins de mânie şi biruindu-se de patimă şi dragostea cea părintească uitând-o, s-a pornit asupra ei. Şi, neîngăduind mânia cea drăcească, să o apuce de cosiţe, după obiceiul său, ca totdeauna, şi să o bată până îşi va stâmpăra fierberea mâniei sale dobitoceşti, de astădată, până să ajungă la dânsa, a azvârlit în ea cu barda lui cea plugărească, pe care o purta la brâu şi, lovind-o, a rănit-o la picior şi, îndată, o, minune, Fericita şi-a dat sfântul ei suflet în mâinile lui Dumnezeu. Iar sfântul şi feciorescul ei trup, rămânând pe pământ şi încă sânge din piciorul cel tăiat curgând, cu slavă cerească a strălucit, încât se lumina şi locul cel de primprejur. Iar ticălosul tată, văzând întâmplarea, a fost cuprins de spaimă şi de cutremur: una, că s-a făcut ucigaş al fiicei sale, iar alta, din pricina strălucirii slavei celei dumnezeieşti, care se revărsase împrejurul sfintelor ei moaşte; că vrând să ridice sfântul ei trup, nu cuteza să se atingă, încă nici să se apropie de dânsul. Deci, a alergat în cetate şi a spus arhiepiscopului şi celor mai mari ai cetăţii, toate pe rând, precum s-au întâmplat şi că acum trupul Fericitei zace pe pământ şi că este proslăvit de la Dumnezeu cu lumina cerească. Aceasta auzind-o, arhiepiscopul şi cei mai mari ai cetăţii, precum şi din popor, au alergat, cu făclii şi cu tămâie şi cu rugăciuni, şi, văzând neprihănitul trup strălucind cu acea dumnezeiască lumină, s-au minunat cu toţii şi au proslăvit pe Dumnezeul minunilor, Care şi acum, în vremile noastre, proslăveşte pe robii săi, care împlinesc cu nevinovăţie sfintele Lui porunci. Apoi, vrând să ridice sfântul ei trup după porunca arhiepiscopului şi să-l ducă în cetate, nicidecum n-au putut, că Dumnezeu, vrând să proslăvească cu minune pe roaba sa, a îngreuiat ca o piatră de moară trupul ei. Deci, cunoscând ei că în altă parte voieşte Sfânta să se ducă, au început a-i vorbi ca şi către o fiinţă vie, pomenindu-i cetăţile, mănăstirile, bisericile cele de peste Dunăre, şi cele de această parte de Dunăre şi nicăieri n-a voit, iar cum a pomenit de Biserica Domnească, cea din Târgul Argeşului, îndată s-a uşurat mai mult decât greutatea ei cea firească şi, înţelegând toţi că acolo este voia lui Dumnezeu şi a Sfintei a merge, îndată au înştiinţat, prin scrisori, pe Radu Vodă, cel poreclit Negru(de care şi biserica a fost zidită), despre toate acestea. Deci, voievodul, când a aflat că ţara şi poporul său vor primi nişte odoare de mult preţ, ca acestea, îndată, cu mult alai, cu făclii şi tămâieri, cu multă evlavie, mergând la Dunăre, a adus sfintele ei moaşte şi le-a aşezat în biserica domnească, cea zidită de dânsul, în oraşul Argeşului. Iar după ridicarea, în anul 1517, a mănăstirii Curtea de Argeş, de către binecredinciosul Voievod Neagoe Basarab, cinstind sfintele moaşte ale Sfintei Filofteia, au fost aşezate în mânăstire, unde şi până în ziua de astăzi se află nestrămutate, după atâtea schimbări de vreme, de robii şi de tulburări, dând tămăduiri la tot felul de boli, celor ce aleargă cu credinţă la dânsa. Cu ale cărei rugăciuni, Dumnezeu să ne miluiască şi să ne mântuiască pe noi. Amin.  

 

  Întru această zi, cuvânt despre milostenie, căci cel ce dă săracilor milostenie, dă lui Hristos şi însutit va lua. 

        A fost o femeie creştină, având de bărbat un elin păgân; şi erau amândoi săraci, având ei numai cinzeci de arginţi mari. Deci, a zis bărbatul către femeia sa: "Să dăm arginţii aceştia împrumut, că de-i vom cheltui pe ei câte unul, apoi se vor sfârşi şi nu vom mai avea." Şi, răspunzând, acea bună femeie i-a zis lui: "Dacă voieşti să-i dăm împrumut, apoi să-i dăm Dumnezeului creştinesc." Şi i-a zis ei bărbatul: "Dar unde este Dumnezeul creştinesc, ca să-i dăm Lui împrumut?" Zis-a lui femeia: "Eu ţi-L voi arăta pe El. Şi de-i vei da Lui împrumut, apoi nu-i vei pierde pe ei, ci încă şi dobândă îţi va da ţie şi cu adevărat îi va îndoi." Iar el a zis: "Să mergi şi să mi-L arăţi mie şi-I voi da Lui împrumut." Deci, ea luându-l, l-a dus pe el în sfânta biserică şi i-a arătat lui pe cei săraci, zicându-i: "La aceştia să dai arginţii şi Dumnezeul creştinilor îi va lua de la dânşii, că toţi aceşti săraci ai Lui sunt." Iar el, cu bucurie, a împărţit la săraci acei cincizeci de arginţi şi s-au dus la casa lor. Dar, după trei luni, neajungându-le lor hrana, a zis bărbatul: "O, femeie, oare nu va voi acum Dumnezeul creştinilor să ne dea nouă din datoria aceea, că, iată, am sărăcit." Şi i-a zis femeia: "Să mergi unde ai pus arginţii şi-ţi va da ţie ceea ce-ţi trebuie." Iar el s-a dus la biserică şi, fiind la locul unde a împărţit arginţii la săraci şi umblând prin toată biserica, n-a aflat pe nimeni, care să voiască a-i da lui ceva, ci numai pe săracii care şedeau acolo. Iar el gândea întru sine pe cine să întrebe şi cui să zică şi să ceară. Şi a văzut înaintea picioarelor sale, pe marmură, un argint şi, aplecându-se l-a luat pe el, şi s-a dus la casa sa şi i-a zis femeii sale: "Am umblat la biserica voastră şi, să mă crezi pe mine, femeie, că n-am văzut pe Dumnezeul creştinesc, precum mi-ai zis mie şi nimeni nu mi-a dat mie ceva, fără numai am găsit jos acest ban de argint, acolo unde am împărţit eu cei cincizeci de arginţi." Atunci i-a zis lui acea minunată femeie: "Acela este Dumnezeu şi nevăzut ţi-a dat ţie, pentru că nevăzut este şi cu nevăzută putere chiverniseşte lumea. Ci mergi, stăpâne, şi să cumperi nouă câte ceva ca să mâncăm astăzi şi acelaşi Dumnezeu îţi va da ţie iarăşi." Iar el, ducându-se, a cumpărat pentru ei pâine, vin şi peşte şi, aducându-le, le-a dat femeii sale.  Deci, ea luând peştele, a început a-l spăla şi, spintecându-l, a aflat în el o piatră foarte minunată şi ea nu o cunoştea ce este şi a pus-o la păstrare; apoi, după ce a venit bărbatul ei, i-a arătat lui piatra, zicând: "Această pietricică am aflat-o în peşte." Iar el, văzând-o, s-a minunat de frumuseţea ei şi nu ştia, adică, nici el ce este, însă a zis: "Să mă duc, dar, că să o vând pe ea." Deci, mergând, s-a apropiat de un argintar şi i-a zis: "Voieşti, oare, să cumperi pietricica aceasta?" Iar acela i-a zis lui: "Cât voieşti să-mi ceri pe ea?" A grăit cel ce o vindea: "Tu ştii cât face?" Iar neguţătorul i-a zis: "Să iei cinci arginţi pe ea." Ci, vânzătorul, socotind că-l ia în batjocură i-a zis: "Apoi, vei da oare atâta?" Argintarul, socotind, iarăşi că celălalt îşi bate joc de el, i-a răspuns, zicând: "Să iei zece arginţi." Apoi, vânzătorul a cunoscut că argintarul nu-i răspunde cinstit şi a tăcut. Deci, după puţin timp argintarul a mai zis: "Să iei cinsprezece arginţi, " însă vânzătorul n-a mai zis nimic, măcar că argintarul până la treizeci şi până la patruzeci şi chiar cincizeci de arginţi îi da lui. Deci, vânzătorul a cugetat atunci întru sine şi a zis: "De n-ar fi fost pietricica aceasta de mare preţ, apoi n-ar fi dat pe ea cincizeci de arginţi." Şi a început şi el a-i mări preţul ei. După aceea, argintarul i-a ridicat preţul până la trei sute de arginţi şi a început, cu jurământ, a-i da lui aceşti bani. Iar vânzătorul şi-a luat argintul, iar piatra i-a dat-o argintarului şi s-a dus la femeia sa, bucurându-se. Deci, aceea, văzându-l pe el, i-a zis: "Cu cât ai vândut-o?" Că, socotea că pe cinci sau pe zece bănişori de aramă a dat-o. Atunci el, scoţând trei sute de arginţi, i-a dat ei, zicându-i: "Cu atât s-a dat." Iar ea, minunându-se de darul iubitorului de oameni Dumnezeu, a zis bărbatului său: "Oare, văzut-ai cât este de bun Dumnezeul creştinilor şi atotcunoscător, că nu numai cincizeci de arginţi, ci şi dobândă ţi-a dat ţie? Vezi, că nu este alt Dumnezeu, nici în cer, nici pe pământ, afară de Dumnezeul nostru, că Dumnezeu Unul este." Deci, crezând acela, printr-o încercare ca aceasta, s-a făcut creştin şi a proslăvit pe Hristos, Dumnezeul nostru.

Întru această zi, învăţătură a Sfântului Ioan Gură de Aur, despre pocăinţă.

        Să ne asemănăm şi noi femeii celei din Samaria şi să nu ne ruşinăm a mărturisi oamenilor păcatele noastre. Că, dacă ne vom ruşina să ne descoperim la oameni păcatele noastre, pentru mântuire, apoi în ziua Judecăţii, nu înaintea unuia sau a doi oameni ci, înaintea întregii lumi, care va privi la noi, vom da răspuns şi vom fi cercetaţi. Că Dumnezeu, acum, ne ajută pe noi, că nu voieşte moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu. Deci, să ne aducem aminte cum a venit Natan la David, prooroc la prooroc, fiindcă şi David prooroc era; ci precum şi doctorii, când se îmbolnăvesc, apoi de alt doctor au trebuinţă, că boala pierde meşteşugul, la fel şi aici, toate descoperindu-se, se arată la lumină şi se vindecă. Şi precum o bubă, până este ascunsă şi acoperită, nu se tămăduieşte, ci când iese deasupra, la arătare, atunci se vindecă fără osteneală, tot aşa şi păcatul, până ce este tăinuit şi ascuns nu se iartă. Drept aceia, să nu te temi că vei primi canon de la un om, că şi dezlegare tot de la om primeşti. Căci dacă de la om nu vei primi, să faci canon, atunci eşti în primejdie a te lega, în munca cea veşnică, cu legături nedezlegate, unde nu mai este cu putinţă să ne pocăim. Deci, iubiţilor, rogu-vă pe voi, unul pe altul îndemnaţi-vă spre pocăinţă, ca toţi să întâmpinăm faţa lui Dumnezeu, prin mărturisirea noastră. Dumnezeului nostru, slavă!

  
Sursa:
http://www.ortodoxism.ro/proloagele/decembrie/Proloage07Dec.shtml
http://www.calendar-ortodox.ro/luna/decembrie/decembrie07.htm