Luna decembrie în 29 de zile: pomenirea celor patrusprezece mii de Mucenici,
care au fost ucişi de Irod, în Betleem.
Irod, văzând că a fost batjocorit de magi, s-a mâniat foarte. Dar
asupra cui s-a mâniat? Asupra magilor care l-au batjocorit pe el, iar
apoi, asupra Împăratului iudeilor, Cel de curând născut. Se mânia asupra
magilor, că nu s-au întors pe la dânsul, nici nu l-au vestit despre
prunc. Iar asupra lui Hristos se mânia, temându-se ca nu cumva să ia
de la dânsul împărăţia, că socotea că Hristos avea să împărăţească cu
împărăţie pământească, neştiind el că Împărăţia lui Hristos nu-i din
lumea aceasta. Deci, ce a făcut ticălosul Irod? Neputând nici pe
filosofi să se răzbune, pentru că ei plecaseră, nici pe Hristos să-L
ucidă, pentru că nu-L afla, mânia sa a vărsat-o asupra nevinovaţilor
prunci, ca o fiară cumplită, când este rănită de cineva, care nu ia
seama numai la acela de care a fost rănită, ci pe oricine i se întâmplă
înaintea ochilor ei, pe acela îl răpeşte, la el se repede, îl rupe ca pe
însuşi acela care a rănit-o. Aşa şi Irod, rănit fiind, de mânie şi
neaflând pe aceia de care a fost rănit, a omorât pe pruncii, care cu
nimic nu-l vătămaseră pe el. Şi, trimiţând ostaşi înarmaţi, ca spre
război, a ucis pe toţi pruncii cei ce erau în Betleem şi întru toate
hotarele lui, de la doi ani şi mai în jos, după vremea ce aflase de la
magi. Pe Iisus nu L-a putut ucide însă. El se găsea departe de locul
măcelului, în Egipt. Şi facem astăzi prăznuirea acestor 14.000 de prunci
nevinovaţi, ucişi de Irod, căutând să ucidă pe Hristos, că a unora ca
acestora este Împărăţia lui Dumnezeu. Dar uciderea pruncilor nu e
străină nici de viaţa noastră de taină. Duhovniceşte, şi noi putem avea
pe mâinile noastre sânge de prunci nevinovaţi. Ori de câte ori am minţit
un suflet, ori de câte ori am fost pentru altul o pricină de păcat,
duhovniceşte am ucis, ca şi Irod, un suflet nevinovat. Şi, în taină,
Dumnezeu ne întreabă, ca şi pe cel dintâi ucigaş: "Cain, unde este
fratele tău?" Şi ne mustră: "Vai de acela prin care vine sminteala. Ar
fi mai de folos pentru el să i se lege de gât o piatră de moară şi să
fie aruncat în mare, decât să facă pe unul din aceştia mici să
păcătuiască." Şi mai este şi o altă ucidere de prunci nevinovaţi, ori de
câte ori înăbuşim bunele îndemnuri pe care Dumnezeu le seamănă în
sufletele noastre, ori de câte ori nu le lăsăm să aducă roada lor
binecuvântată, e ca şi cum am ucide nişte prunci în leagăn. Şi auzim
atunci sufletul, ca şi Rahila, plângând aceşti copii, care nu mai sunt.
Dumnezeului nostru slavă!
Întru această zi, pomenirea Preacuviosului Părintelui nostru Marcel, egumenul mănăstirii neadormiţilor (+485).
Întru această zi, cuvânt al Sfântului, Părintelui nostru Nifon, cum putem,
Acest Preacuvios, Părintele nostru Marcel, era din cetatea
Apameia, din Siria, din neam slăvit şi luminat. Părinţii săi, murind,
i-au lăsat multă avere. Şi, măcar că era în floarea vârstei, nu s-a
lăsat furat de ispitele lumii, ci îşi împărţea timpul între învăţătura
cărţii şi nevoinţele duhovniceşti. Cugetând la legea Domnului, s-a
aprins de dragostea celor cereşti. Şi, lăsându-şi moşia sa, s-a dus la
Efes, unde a fost primit de nişte creştini evlavioşi. Dornic de
nevoinţe, a mers de a aflat pe Sfântul Alexandru, la mănăstirea
neadormiţilor, cunoscând dumnezeiasca şi înalta lui petrecere. Deci,
petrecând el la acea mânăstire şi alergând cu râvnă de necrezut, pe
calea nevoinţelor şi la fapta cea bună, după moartea lui Alexandru şi a
lui Ioan urmaşul său, i s-a dat păstoria mănăstirii. Şi a cârmuit
mănăstirea cu multă înţelepciune şi cu puteri făcătoare de minuni. A
fost părtaş la Sinodul din Calcedon şi a osândit pe Eutihie şi eresurile
lui, dimpreună cu părinţii Sinodului. Şi, adormind întru a sa
mănăstire, s-a mutat către Domnul.
la suflarea cea mai de pe urmă, cu pocăinţă, cu lacrimi şi cu milostenie,
să plăcem lui Dumnezeu.
A văzut Cuviosul Nifon doi îngeri înălţând un suflet la cer. Iar
după ce s-au apropiat de vama desfrânării şi de alte vămi ale
păcatelor, au început cei mai mari draci de la vamă să se mânie şi să
se tulbure, zicând: "Cum de îndrăzniţi voi să treceţi sufletul acesta pe
lângă noi, fiindcă al nostru este?" Grăit-au îngerii către dânşii: "Cum
să fie al vostru şi ce semn aveţi pe el, spuneţi-ne nouă." Zisu-le-au
lor aceia: "Până la moarte, răutăţile toate le-a făcut. Şi, iată,
sufletul acesta este robit de patimi şi a murit fără de pocăinţă şi nu
s-a lăsat de păcate nicidecum, până ce a murit, rob fiind păcatului, şi
lucrător al nostru a fost până acum." Deci, atunci, a grăit unul din
îngeri lui Dumnezeu: "Întru adevăr, noi nu vă credem nici pe voi, nici
pe tatăl vostru, diavolul, că de toată minciuna sunteţi plini,
viclenilor. Să se cheme aici îngerul căruia la Sfântul Botez, i s-a dat
lui spre păzire; şi acela va spune adevărul." Iar după ce-l chemară
acolo, l-au întrebat pe el îngerii: "Să ne spui nouă, sufletul acesta
căitu-s-a de fărădelegile sale, sau întru păcate a murit?" Răspuns-a
îngerul şi a zis: "Eu nu sunt om, nici duh viclean şi nu voiesc să spun
minciună, ca toţi aceşti draci. Ci, întru slava Domnului nostru Iisus
Hristos, vă spun vouă, că, din ceasul când a început a se îmbolnăvi, de
atunci a început a lăcrima, mărturisindu-şi păcatele sale. Şi,
întinzându-şi mâinile sale la cer, se ruga lui Dumnezeu şi, pentru că
l-a iertat, Dumnezeu îl stăpâneşte. Slavă judecăţii Lui celei drepte."
Şi, auzind îngerii cei purtători de lumină îşi râdeau de diavolul şi de
dracii lui. Apoi, dracii au răspuns, zicând către îngeri: "Dacă se cade
să fie mântuit acesta, apoi toată lumea va primi mântuire şi toţi
păcătoşii; şi în zadar ne ostenim noi." Atunci, iarăşi le-au zis lor
Sfinţii Îngeri: "Luaţi aminte ticăloşilor, că oricâţi ar fi cei care,
din tinereţe, au greşit, dar pe urmă s-au mărturisit şi s-au pocăit,
apoi să ştiţi că de toate acele păcate, pe toţi i-a iertat Dumnezeu. Şi
măcar că de au mai şi căzut în oarecare răutăţi, dar îndată lăcrimând,
pocăindu-se, suspinând, şi făcând milostenie la săraci, aceştia, degrabă
au primit iertăciune. Deci, ce vi se pare vouă, ticăloase fiare
cumplite, oare se cade să câştige mântuire sufletul acesta, sau nu? Însă
să ştiţi că Dumnezeu le este judecător acelora care, prin pocăinţă, îşi
aruncă nădejdea către Dânsul. Şi acestea ne-au ieşit nouă la lumină
prin pocăinţă. Şi tot ce se arată în Dumnezeu, lumină este. Drept aceea,
câţi oameni îşi mărturisesc cu lacrimi păcatele lor înaintea lui
Dumnezeu, cu smerenie multă şi cu suspinuri şi se căiesc de lucrurile
rele, primesc de la Milostivul Dumnezeu iertarea păcatelor lor. Iar cei
care întru fărădelegi vor muri, tăinuindu-le faţă de Dumnezeu şi
nemărturisindu-le, acelora Dumnezeu le este judecător şi-i va mustra în
vecii cei nesfârşiţi." Acestea zicându-le, îngerii au ruşinat duhurile
cele viclene. Şi aşa s-au dus spre porţile cereşti şi s-a mântuit
sufletul acela. Dumnezeului nostru slavă, acum şi pururea şi în vecii
vecilor! Amin.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu