Luna decembrie în 31 de zile: pomenirea Preacuvioasei maicei noastre Melania Romana (+430).
Aceasta a trăit pe vremea împărăţiei lui Honoriu (395-423) şi
Teodosie cel Tânăr (408-450). S-a născut în marea cetate a Romei, din
părinţi de neam slăvit şi cu multe averi. Şi, iubind mult din tinereţe
pe Domnul Hristos voia să-şi închine viaţa, în feciorie, slujirii lui
Dumnezeu. La stăruinţele părinţilor, ea s-a măritat şi a fost mamă a doi
copii. Apoi, murindu-i părinţii şi copiii, ea şi Apelie, bărbatul ei,
s-au hotărât pentru o viaţă în slujba Domnului şi în curăţenie. Şi,
părăsind cetatea, s-au aşezat la o locuinţă a lor, afară din cetate,
unde primeau străinii ce mergeau pe acolo şi îngrijeau de cei ce erau în
închisori şi în alte urgii. Iar, din multa avere pe care o moşteniseră,
vindeau câte o parte, iar banii îi împărţeau săracilor şi pe la
biserici. Şi s-au învrednicit a face mari milostenii, nu numai în
Italia, ci şi în alte ţări îndepărtate, ca Mesopotamia, Fenicia, Siria,
Egipt şi Palestina. Şi n-au uitat nici pe săracii din jur, fiind tuturor
mângâiere. Şi, după oarecare vreme, s-au mutat la alte moşii ale lor
din Sicilia şi s-au învrednicit a face şi acolo nenumărate milostenii
celor în suferinţă. Au vieţuit, apoi, vreme de şapte ani în cetatea
Cartagina din Africa, viaţă de multă înfrânare, de post aspru, mâncând
la două zile o dată, cu neîncetate fapte bune, de privegheri şi
rugăciuni. Tot uşurându-se de multa lor avere, de la Cartagina au mers
la Alexandria şi de acolo la Ierusalim. Şi, după ce au văzut cu evlavie
Sfintele Locuri, au mers cercetând şi miluind mănăstirile şi sihăstriile
din Egipt. Şi, întorcându-se în Ierusalim, a zidit o mânăstire de
maici, şi, după moartea soţului ei Apelie, o mânăstire de călugări; iar
ea, cu sufletul împăcat, s-a făcut smerită slujitoare tuturor în
mănăstirea cea cu nouăzeci de fecioare, pe care o ţinea cu cheltuiala
ei, pentru toate cele de trebuinţă. Şi, când a mers la Constantinopol, a
fost primită cu cinste de Teodosie împăratul, că se făcuse vestit
numele ei, prin milosteniile ce le făcea, şi pe mulţi i-a întors la
credinţă. Deci, slăbită de ani şi cuprinsă de mari dureri de piept a
simţit Cuvioasa Melania că sfârşitul e aproape. Şi, chemând pe Teofil
episcopul, a primit de la dânsul dumnezeiasca împărtăşanie şi, şezând
surorile, le-a zis lor cuvântul ei cel din urmă: "Precum Domnului i s-a
părut, aşa a şi făcut." Şi îndată şi-a dat sufletul în mâinile lui
Dumnezeu.
Întru această zi, pomenirea Sfântului Mucenic Zotic, hrănitorul de săraci.
Acesta era din Roma cea veche, din neam cinstit şi luminat, şi se nevoia
din copilărie, cu tot felul de învăţături ale filosofiei. Şi, fiind el
om iscusit la minte, a fost mutat şi dus la Constantinopol, cu voia şi
cu porunca celui dintre împăraţi, marele Constantin şi a fost cinstit,
de către acela, cu vrednicia de magistru în senat. Au venit împreună cu
dânsul şi alţi oameni de frunte din Roma la Constantinopol, al căror
nume îl poartă până astăzi, cinstitele lăcaşuri zidite de ei. Şi se
povesteşte că, în acea vreme, a intrat boala cea mare a leprei în
Constantinopol şi că împăratul a dat poruncă să se arunce în mare cel ce
va cădea într-acea boală. O moarte ca aceasta neputând vedea acest
cinstit om şi arzând de dragostea aceea către Dumnezeu, a mers la
împărat şi i-a zis: "Dă-i, împărate, slugii tale, aur mult şi voi
cumpăra mărgăritare şi pietre scumpe strălucitoare spre slava şi cinstea
împărăţiei tale; că eu sunt foarte cunoscător în acestea. Şi îndată a
poruncit împăratul să se facă acestea. Iar el, ca un iubitor de Dumnezeu
şi iscusită slugă ce era, dacă a luat aurul, a ieşit afară vesel. Şi,
cu aurul, dând bun preţ, răscumpăra de la moartea aceea a înnecului pe
cei ce erau daţi de prefect la pierzare. Pe leproşi îi ducea de cealaltă
parte de Bizanţ, în muntele ce se chema pe atunci Eleon. Şi, făcând
acolo corturi şi colibe, îi odihnea pe ei într-însele. Această câştigată
de Dumnezeu neguţătorie nu a rămas ascunsă, că Sfântul le era de mult
ajutor bolnavilor în toate zilele, şi erau mulţi cei care se temeau că
aceasta ar putea să aducă mare foamete în cetate. Într-aceasta, a murit
şi marele şi de-a pururi pomenitul împărat Constantin, luând toată
împărăţia răsăritului fiul său Constanţiu, care nu era dreptcredincios,
de vreme ce era arian şi pe mulţi dreptcredincioşi i-a chinuit pentru
credinţă. Şi îi era urât şi fericitul Zotic, fiindcă era
dreptcredincios; se sfia însă să-i facă vreun rău, pentru dragostea pe
care Sfântul Constantin, tatăl său, o avusese pentru Sfântul. Dar,
aflând acum bună pricină, îl defăima că, prin săracii miluiţi de el, a
venit în cetate boala leprei. Şi s-a întâmplat de a căzut întru acea
boală şi fiica împăratului, pe care chiar tatăl său a dat-o prefectului
ca să o înece în mare. Iar Sfântul Zotic, dând slujitorilor obişnuita
plată, a cumpărat-o şi a pus-o cu ceilalţi leproşi. Deci, făcându-se
foamete şi ajungând cetatea la lipsă de bucate, împăratul a încercat să
afle pricina foametei; iar năpăstuitorii şi duşmanii adevărului, găsind
vreme potrivită, au început a-l pârî pe Sfântul Zotic, zicând că el era
pricina foametei, că ducea peste măsură de multă hrană la cei leproşi,
care erau mulţime nenumărată. Iar împăratul, auzind acestea, îşi
stăpânea mânia, că doar va lua mărgăritarele şi pietrele cele scumpe.
Şi, Sfântul, auzind că împăratul a dat poruncă să-l prindă, s-a grăbit
şi, intrând în ascuns în palat, a stat înaintea împăratului. Şi,
văzându-l împăratul i-a zis: "Venit-a corabia care aduce mărgăritarele
şi pietrele cele scumpe?" Cuviosul a răspuns: "A sosit împărate. Pentru
aceasta, dacă vrei, vino cu robul tău şi o vei vedea cu adevărat." Deci,
împăratul, fără zăbavă a plecat, iar Sfântul Zotic, alergând mai
înainte la Eleon, a poruncit să iasă din colibe fraţii întru Hristos,
împreună cu fiica împăratului, ca să-l întâmpine cu lumânări aprinse.
Deci, sosind la locul acela şi văzând pe leproşi cu lumânări aprinse,
împăratul minunându-se de mulţime, a zis: "Ce sunt aceştia?" Iar Zotic,
arătând cu degetul, a zis: "Aceştia sunt, o, împărate, pietrele cele
fără de preţ şi mărgăritarele cele strălucitoare pe care le-am cumpărat
cu multă trudă." Iar împăratul, văzând în aceasta o batjocură, s-a
aprins de mânie şi a poruncit de l-a legat, fără nici o milă, de catâri
sălbatici, care, trăgându-l, degrabă să-l lipsească de viaţă, rupându-se
mădularele lui de pietre. Deci, îndată făcându-se aceasta, stând
împăratul şi privind, slujitorii au îmboldit catârii cu ţepuşe. Şi,
catârii trăgând pe Sfântul cu alergătură sălbatecă, i s-au risipit lui
mădularele în bucăţi şi i-au sărit ochii. Şi aşa, târât, fericitul şi-a
dat sufletul la Dumnezeu. Şi la locul sfârşitului său a izvorât izvor de
apă curată, care tămăduieşte toată boala şi slăbiciunea. Şi nu numai
acestea. Ci o minune, însuşi împăratul şi-a venit în fire şi i-a părut
rău de ceea ce făcuse. Şi, cu zdrobită inimă, zicea că, din nesocotinţă,
au fost acelea ce le-a făcut. Şi, înţelegând sfatul omului lui
Dumnezeu, cu mare râvnă s-a nevoit de a făcut acolo casă mare
leproşilor, cu cheltuiala împărăţiei. Şi îndată a poruncit de a îngropat
cu multă grijă şi cu nespusă cinste trupul Sfântului. Şi se face
pomenirea lui în sfânta biserică a Sfântului Apostol Pavel, ce este la
Orfanotrofion, adică hrănitoarea săracilor.
Întru această zi, cuvânt din Pateric,
despre o oarecare sfântă stareţă şi pustnică.
despre o oarecare sfântă stareţă şi pustnică.
Povestit-a un bătrân că era o fecioară bătrână, foarte sporită în
frica lui Dumnezeu, care întrebată fiind de acela despre pricina
depărtării sale de lume, a povestit, zicând aşa: "Eu, minunatule om,
copilă încă fiind, aveam un tată blând şi liniştit din fire, dar bolnav
şi neputincios cu trupul, încât cea mai multă vreme a vieţii lui o
petrecea zăcând pe pat; şi, aşa trăia retras, încât rar, când şi când se
întâlnea cu cineva. Şi, când se întâmpla de era sănătos, cu munca
câmpului îndeletnicindu-se, îşi petrecea acolo viaţa, iar roadele le
aducea acasă. Şi atât de mult tăcea, încât se părea, celor ce nu-l
ştiau, că era mut. Aveam încă şi mamă, cu totul deosebită de tatăl meu.
Că ea iscodea şi cele de dincolo de satul nostru şi atât era de limbută
faţă de toţi, încât niciodată nu o vedeai cât de puţin tăcând, uneori
certându-se cu alţii, alteori cuvinte necuviincioase şi fără de
rânduială grăind. Încă şi beţie de vin, cu bărbaţii desfrânaţi petrecea
şi, ca o desfrânată, era mult cheltuitoare şi rău cârmuia cele din casă,
încât averile, măcar că nu puţine erau, nu ne ajungeau, că ei i se
încredinţase de la tatăl meu iconomia celor din casă. Şi, aşa vieţuind,
nu i s-a întâmplat ei, vreodată boală trupească, nici n-a simţit vreo
durere, cât de mică, ci în toată viaţa ei era sănătoasă cu trupul şi
întreagă. Deci, topindu-se tatăl meu de îndelungate boli, s-a întâmplat
de a murit şi îndată s-a pornit împreună tot văzduhul şi s-au făcut
tunete şi fulgere dese şi ploaie atât de multă şi aşa de necurmată se
pogora de sus, încât nici măcar puţin să ieşim din casă, nu puteam,
vreme de trei zile, întru care şi tatăl stătea neîngropat în casă. Iar
oamenii satului, acestea văzând, grăiau nenumărate vorbe asupra
răposatului, zicând: "Vai, ce răutate era împreună cu noi şi nu ştiam.
Acesta, cu adevărat, vrăjmaş al lui Dumnezeu a fost, pentru aceasta nu-l
lasă nici să fie îngropat." Însă noi, ca să nu se strice trupul
înlăuntru şi casa să ne-o facă de nelocuit, scoţându-l afară, măcar că
ploaia era foarte mare, l-am îngropat cum am putut. Deci, mama, luând
mai multă libertate, şi mai fără de ruşine s-a dat la desfrânare, făcând
casa ei casă de desfrâu, cheltuia averea în desfătări fără sfârşit,
încât ne lipseau mai de toate. Şi, abia după multă vreme, sosindu-i şi
ei moartea, aşa îngropare a avut, încât şi văzduhul se părea că ajută la
îngroparea ei. După moartea mamei mele, fiind eu acum trecută de vârsta
copilăriei şi poftele trupului sculându-se asupra-mi şi tulburându-mă,
într-o seară mi-a venit o socoteală: "Oare, care viaţă voi urma?" Şi
ziceam întru mine: "Oare viaţa tatălui meu să aleg şi întru blândeţe şi
cinste şi păzire să vieţuiesc? Dar acela, aşa petrecând, nici un bine nu
a dobândit, ci totdeauna de boli şi de necazuri, care îl topeau, a avut
parte şi aşa s-a dus de aicea şi nici a se îngropa ca ceilalţi oameni
n-a fost lăsat. Deci, de ar fi plăcut lui Dumnezeu această petrecere,
pentru ce a pătimit atâtea rele? Dar viaţa maicii care era? Au nu
pururea petrecea în desfrânări? Şi s-a dus din viaţa aceasta întru
sănătate şi fără de nici o pătimire. Aşa trebuie, dar, şi eu să
vieţuiesc. Că mai bine este a crede ochilor mei, decât cuvintelor
altora." Deci, după ce am socotit eu, ticăloasa, să urmez calea maicii
mele, a sosit noaptea şi, adormind eu, a venit asupra mea un bărbat
voinic la trup şi înfricoşător la vedere şi, căutând la mine încruntat
şi cu mânie, mă întreba cu glas aspru, zicând: "Spune-mi mie care sunt
gândurile inimii tale?" Iar eu, cu totul înspăimântată de frică fiind,
nici nu îndrăzneam a căuta la dânsul. Iar acela, iarăşi, cu glas
înfricoşător grăia: "Vesteşte-mi mie, care sunt socotelile tale." Şi,
văzându-mă că, de frică, eram cu totul cuprinsă şi aproape ieşită din
minţi, îmi aducea el aminte de toate câte cugetam eu în sinea mea. Şi
eu, puţin venindu-mi în fire, nu puteam să le tăgăduiesc, ci spre
rugăminte m-am întors şi mă rugam să mă învrednicească de iertăciune.
Iar el, luându-mă de mână, a zis: "Vino să vezi şi pe tatăl tău şi pe
mama ta şi, după aceea, oricare viaţă vei voi, alege-ţi ţie." Deci,
scoţându-mă, m-a dus într-un loc şes, cu livadă, întru care erau pomi de
multe feluri ce biruiesc povestirea cu frumuseţea, încărcaţi cu tot
felul de roade. Acolo, umblând eu, împreună cu el, m-a întâlnit tatăl
meu şi, cuprinzându-mă, mă săruta, fiică dorită numindu-mă. Şi eu,
îmbrăţişându-l pe el, îl rugam să petrec împreună cu dânsul. Iar el a
zis: "Acum nu este cu putinţă să se facă aceasta. Dar, de vei urma căii
mele, nu după multă vreme, vei veni aicea." Şi, încă mai rugându-mă eu
să rămân împreună cu el, m-a tras îngerul de mână, zicând: "Vino, să
vezi şi pe mama ta, ca să cunoşti din lucruri văzute, la care viaţă este
de folos să te placi. Deci, ducându-mă la o casă foarte întunecoasă,
plină de groază şi de tulburare, îmi arătă un cuptor, arzând cu foc cu
mari vâlvătăi, şi oarecari inşi stând lângă cuptor. Iar eu, căutând în
cuptor, am văzut într-însul pe mama mea, afundată în foc până la gât, şi
mulţime nenumărată de viermi mâncând-o din toate părţile, iar ea
scrâşnea şi clănţănea cu dinţii de usturime. Şi, văzându-mă ea pe mine,
cu plâns mă chema, zicând: "Vai mie, fiica mea, pentru durerile cele
nesuferite! Vai mie, pentru chinurile cele fără de sfârşit! Vai mie,
ticăloasa, că pentru puţină dezmierdare, ce fel de osândă mi-am
pricinuit mie! Vai mie, ticăloasa, că în locul desfătărilor celor
vremelnice, în ce statornică osândă mă chinuiesc! Ci miluieşte-mă, fiica
mea, pe mine, maica ta, care aşa mă ard şi mă topesc! Adu-ţi aminte de
hrana care ai primit-o de la mine şi mă miluieşte şi-mi dă mâna şi mă
scoate de aici." Iar eu, înfricoşându-mă de inşii aceia cumpliţi ce
stăteau aproape şi neîndrăznind a mă apropia, ea iarăşi striga, cu
lacrimi: "Fiica mea, ajută-mi mie şi nu trece cu vederea tânguirile
maicii tale, nu trece cu vederea pe ceea ce cumplit se chinuieşte în
gheena focului, pe cea mâncată de viermele cel neadormit." Iar eu,
milostivindu-mă cu sufletul către dânsa, am întins mâna să o trag. Şi
focul, atingându-se puţin de mâna mea, mare usturime am simţit şi am
început a mă văita şi a suspina cu plâns. Iar cei ce erau în casă,
deşteptându-se de vaietele mele şi sculându-se şi aprinzând lumina,
alergau la mine şi mă întrebau care este pricina vaietelor. Şi,
venindu-mi întru mine, le-am povestit lor cele ce am văzut. De aceea, am
urmat vieţii tatălui meu şi mă rog ca împreună cu el să fiu,
încredinţată fiind din lucrurile însăşi, cu darul lui Dumnezeu, ce fel
de cinste şi slavă sunt gătite, celor ce aleg a vieţui cu dreptate şi
întru dreapta credinţă şi iarăşi ce fel de osândă primesc cei ce îşi
cheltuiesc viaţă lor în pofte şi dezmierdări. Pentru aceasta, fraţilor,
să ne oprim de la păcate şi să ne îndreptăm aici ca să scăpam de acele
chinuri amare şi să primim de la Dumnezeu viaţa şi petrecerea cea
fericită a drepţilor, întru Hristos Iisus, Domnul nostru, Căruia Se
cuvine slava în veci! Amin.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu