Sfântul Ierarh Petru Movilă, Mitropolitul Kievului 22 decembrie
Troparul: Apărătorule
şi mărturisitorule al Ortodoxiei, luminătorule al neamurilor, fiule al
Moldovei şi Părinte al Ucrainei, Sfinte Ierarhe Petru, mult nevoitorule,
roagă-te lui Hristos Dumnezeu, să ne apere credinţa şi să mântuiască
sufletele noastre.
Acest Sfânt Ierarh de neam român s-a născut la Suceava, la 21
Decembrie 1596, ca fiu al lui Simion Movilă – mai târziu, domn în
Muntenia şi în Moldova – şi al soţiei sale Marghita(Margareta). Petru
era deci strănepotul lui Petru Rareş (1527-1538; 1541-1546), bunicul său
Ioan, fiind căsătorit cu fiica lui Rareş. De mic copil a învăţat carte
şi a fost educat în frica de Dumnezeu, mai ales că avea drept unchi pe
Gheorghe, Mitropolitul Moldovei, care împreună cu un alt unchi al său –
Ieremia, domn al Moldovei, au ctitorit Mănăstirea Suceviţa. Îi plăcea să
meargă la mănăstirile bucovinene şi în special la moaştele Sfântului
Ioan cel Nou – sfânt la care a avut evlavie toată viaţa.
După uciderea tatălui său în 1611 de către soţia fratelui său
Ieremia (care-i râvnea tronul), a pribegit cu familia în Muntenia,
aşezându-se definitiv în Polonia, unde familia viitorului ierarh avea
multe cunoştinţe, dacă nu chiar rude. Aici el are posibilitatea să-şi
continue studiile la şcoala ortodoxă a „Frăţiei" din Lvov(Lemberg) unde a
avut drept îndrumător direct pe un diacon foarte iscusit de la care a
învăţat nu numai teologia, ci şi multe limbi străine(slavonă,
ucraineană, polonă, lituaniană şi franceză), dar în special limbile
greacă şi latină de care era foarte pasionat. Nu se ştie exact, dar se
pare că a studiat şi la Academia(laică) din Lvov, unde şi-a aprofundat
cunoştinţele sale de limbi străine şi de filozofie, pentru că în altă
parte nu le putea învăţa la fel de bine. În cele din urmă, după cum se
ştie, a făcut cursuri şi la Sorbona unde se preda tot în limba latină. După
obiceiul vremii, ca fiu de nobil, a trebuit să facă şi studii militare
devenind astfel, încă de tânăr, subofiţer în armata poloneză. Ca
militar, participă în 1620 la lupta de la Ţuţora-Iaşi, în care alianţa
româno-turcească învinge alianţa moldo-poloneză, iar în 1622 ia parte la
luptele de la Hotin. Totuşi, elanul său de tânăr ostaş nu-l va folosi
prea mult în apărarea intereselor Regatului Polonez, urmând ca în scurt
timp să se dovedească un şi mai iscusit ostaş în apărarea Ortodoxiei
ameninţate de prozelitismul catolic şi calvin. Situaţia
ortodocşilor din Ucraina de atunci era foarte gravă mai ales în timpul
fanaticului rege Sigismund al III-lea care a lipsit Ortodoxia de dreptul
la existenţă, confiscând astfel multe biserici şi chiar averile
personale ale ortodocşilor. Nemaiputând
suporta aceste lucruri, tânărul Petru se retrage în 1622 în partea de
est a Regatului Poloniei, unde îşi cumpără o casă şi ceva pământ la
Rubejovka, nu departe de Kiev, unde ctitoreşte o biserică de lemn cu
hramul „Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava". Deşi vizita destul de des
Lavra Peşterilor, prefera să stea mai mult în acel sat unde se ruga şi
citea foarte mult, ducând o viaţă contemplativă. După cinci ani
petrecuţi în retragere şi studiu al Sfintei Scripturi şi al Sfinţilor
Părinţi, intră în obştea Lavrei Pecerska unde, în noiembrie 1627 a fost
călugărit cu acelaşi nume de Petru iar, după numai câteva luni, devine
egumen, fiind ridicat la treapta de arhimandrit, având doar 31 de ani.
Pe atunci, Ukraina de astăzi făcea parte din Regatul Catolic al Poloniei
care era condus de regele Sigismund al III-lea care-i prigonea pe
ortodocşi. Totuşi acesta a confirmat alegerea lui Petru Movilă ca stareţ
la Kiev. Alegerea făcută de obştea Lavrei Pecerska care era pe atunci
stavropighie a Patriarhiei Ecumenice a fost confirmată şi de Patriarhul
Kiril Lukaris al Constantinopolului. Acest
mare stareţ, chiar din primii ani de călugărie la Mănăstirea Pecerska
şi până în ultimul moment al vieţii sale a purtat în ascuns pe sub
hainele obişnuite o cămaşă ţesută din păr foarte aspru ce avea presăraţi
pe dinăuntru nişte nasturi de fier. Mai purta pe trup un brâu tot din
fier cu dinţi ascuţiţi de la care a avut multe răni care deseori îi
umflau trupul. Se ruga foarte mult, făcea multe metanii şi vărsa râuri
de lacrimi. Cu toate acestea, nevoinţa nu l-a împiedicat de la
activitatea cărturărească şi administrativă pe care se angajase să o
facă spre binele Ortodoxiei. În doar cinci ani de stăreţie la Pecerska,
Arhimandritul Petru a desfăşurat o bogată activitate bisericească şi
culturală, continuând să tipărească mai multe cărţi care aveau rostul de
a apăra Ortodoxia în faţa prozelitismului catolic, care a început să
pustiiască aceste pământuri imediat după „Unirea de la Brest-Litovsk"
din 1596. Pune bazele unui colegiu, întâi la Lavra, apoi la Mănăstirea
Bratska, din care se va dezvolta vestita Academie Duhovnicească de la
Kiev în 1633. A pus la dispoziţia Academiei şi domeniile sale de la
Rubejovka pe care le cumpărase încă înainte de călugărie. Semnează
la 16 august 1628 declaraţiile Sinodului Eclesiastic de la Kiev în care
erau condamnaţi clericii care au aderat la Uniaţia din 1596. A
sprijinit alegerea ca Rege al Poloniei a lui Wladislav I, în 1632, care
a recunoscut drepturile eparhiilor Ortodoxe din Mitropolia Kievului şi a
menţinut „Frăţiile Ortodoxe". Murind
bătrânul Mitropolit Iov Boreţki, Bunul Dumnezeu a rânduit ca
Arhimandritul Petru să fie ales ca Mitropolit al Kievului,
Haliciului(Galiţia) şi a toată Rusia(Mică, n.n.). Aceasta datorită
originii sale voievodale, dar mai ales pregătirii sale teologice şi
sprijinului celor care îl cunoşteau şi care vedeau în el salvarea
Ortodoxiei ameninţată de iezuiţii latini. Hirotonia întru arhiereu a
avut loc la 28 aprilie 1633 având în fruntea soborului pe Patriarhul
Teofan al Ierusalimului, ca delegat al lui Kiril Lukaris, Patriarhul
Ecumenic de atunci. Ca
Mitropolit al Bisericii Ortodoxe ucraino-ruse din Polonia, timp de 13
ani, a desfăşurat o intensă activitate bisericească şi culturală, mai
ales în domeniul tipăririi de cărţi bisericeşti, cunoscându-se peste 50
de cărţi îngrijite de el.
Printre cărţile de slujbă, cea mai importantă este „Evhologhiul" sau
„Trebnicul"(1646), care conţine o parte originală şi anume, explicarea
sensurilor liturgice şi dogmatice ale slujbelor, precum şi felul cum să
se pregătească preoţii pentru săvârşirea lor. Alte cărţi de slujbă,
tipărite de el sunt: „Liturghierul"(1629), „Evangheliarul"(1636),
„Apostolul"(1638), „Psaltirea"(1640), etc. Dintre
cărţile de apărare a Ortodoxiei amintim „Lithos"(1644) în care combate
primatul papal şi Filioque printr-o expunere irenică şi obiectivă a
dogmelor ortodoxe. Cea
mai importantă lucrare a acestui sfânt ierarh este desigur
„Mărturisirea Ortodoxă"(Pravoslavnica Mărturisire), revizuită şi
corectată de Meletie Sirigul, cel mai învăţat teolog grec al secolului
al XVII-lea, prezent la Sinodul de la Iaşi, care s-a ţinut în trapeza
Mănăstirii Sfinţii Trei Ierarhi şi la care au participat delegaţi ai
Patriarhiei Ecumenice, ai Bisericii din Kiev şi ai Bisericii Moldovei,
în frunte cu Mitropolitul Varlaam. Recunoaşterea acestei lucrări de
către Sinodul Constantinopolitan în 1643 a făcut din ea o Mărturisire a
întregii Biserici Răsăritene. A fost semnată la început de Patriarhul
Ecumenic Partenie I şi, ulterior, şi de Patriarhii Alexandriei,
Antiohiei şi Ierusalimului. A fost tipărită în greaca populară în 1677,
la Amsterdam şi pentru prima oară în româneşte, la Buzău, în 1691,
tradusă de Radu şi Ştefan Greceanu. Mult timp a fost folosită ca manual
în şcolile teologice din Rusia şi din ţările Române, iar unii ierarhi
importanţi ai Bisericii de Răsărit cum sunt Patriarhii Nectarie al
Ierusalimului sau Adrian al Moscovei i-au atribuit chiar un caracter
inspirat. Sub
raport edilitar, acest mare Ierarh a restaurat Catedrala Sfânta Sofia
din Kiev şi cele două mănăstiri care depindeau de ea, a reînnoit
biserica mare a Lavrei Pecerska, a restaurat din temelie biserica Spasa,
ctitorită de Cneazul Vladimir etc. A instituit vicari şi protopopi
pentru a îndruma pe preoţi şi un „consistoriu" pentru a judeca abaterile
clerului. Sub raport cultural a acordat o atenţie deosebită Academiei
duhovniceşti din Kiev, corpul profesoral fiind recrutat din membrii
Frăţiei Ortodoxe, această şcoală fiind cea mai veche instituţie de
învăţământ universitar la slavii ortodocşi.
Deşi departe de plaiurile natale, marele Ierarh al Kievului n-a
uitat de poporul român din care a provenit şi l-a ajutat ori de câte ori
a fost nevoie. De pildă, el a trimis tipografii la Târgovişte,
Câmpulung şi la Govora, iar la Iaşi, pe lângă tipografie a trimis şi
patru profesori pentru noua Academie înfiinţată de dreptcredinciosul
domn Vasile Lupu, după modelul celei de la Kiev. În 1645 vine la Iaşi şi
binecuvintează căsătoria fiicei lui Vasile Lupu, Maria, cu nobilul
polonez Ianusz Radziwill. Pe
frontispiciul multora din tipăriturile sale se găseşte stema
Movileştilor sau a ţărilor Române, unde domniseră membri ai familiei
Movileştilor. El însuşi se intitula „fiu al voievodului ţării Moldovei"
sau „fiu de domn moldovean", ca expresie a dragostei faţă de neamul din
care descindea.
A trecut la Domnul în ziua de 22 Decembrie 1646, fiind îngropat în
biserica mare a Mănăstirii Pecerska. Întreaga avere a folosit-o pentru
restaurarea de biserici, înfiinţarea de şcoli şi întreţinerea lor.
Pentru deosebitele sale merite, Mitropolitul Petru Movilă al Kievului a
fost canonizat de Biserica Ortodoxă din Ucraina în luna Decembrie 1996. În
anul 1997 Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române şi-a însuşit
această canonizare şi a solicitat Arhiepiscopiei Iaşilor să se ocupe de
alcătuirea Slujbei şi pictarea icoanei Sfântului Ierarh Petru Movilă. în
anul 2002, acelaşi Sfânt Sinod a hotărât ca ziua de pomenire a
Sfântului Ierarh Petru Movilă, în calendarul ortodox român, să fie data
de 22 decembrie, ziua trecerii sale la Domnul. În 13 octombrie 2002, cu
prilejul împlinirii a 360 de ani de când s-a ţinut Sinodul de la Iaşi
(1642-2002), a fost proclamată solemn canonizarea Sfântului Ierarh Petru
Movilă în faţa mulţimilor de pelerini veniţi la hramul Cuvioase
Parascheva din România şi de peste hotare. Icoana Sfântului a fost
arătată clerului şi poporului în timp ce se cânta troparul său.
Cu ale lui sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
Luna decembrie în 22 de zile: pomenirea Sfintei Muceniţe Anastasia, vindecătoarea de răni(+304).
Sfânta şi viteaza Muceniţă Anastasia, din oraşul Roma, a trăit în
vremea domniei lui Diocleţian(284-305), fiind dintr-o casă de bun neam.
Şi tatăl ei, Pretextat cu numele, era păgân cu credinţa, iar mama sa
Fausta, creştină. Şi a fost încredinţată pentru învăţătura cărţii unui
dascăl, bărbat preaslăvit şi binecredincios, Hristogon, care, după aceea
s-a făcut şi mucenic. Şi a învăţat de la el Sfânta Carte, iar credinţa
în Hristos o învăţa de la maica sa. Şi se sârguia în citirea cărţilor
creştineşti, ziua şi noaptea, învăţând Calea Domnului şi întărindu-şi
inima în dragostea lui Dumnezeu. Şi, trecând mama ei, Fausta, din
această viaţă, a fost dată de tatăl ei după un bărbat Puplie, de neam
bun, dar păgân cu credinţa. Şi ea nu putea suferi o însoţire fără
dragoste, pentru necredinţa lui, făcându-se pururea bolnavă. Şi adeseori
îşi schimba hainele cele luminate şi, pe ascuns, se îmbrăca în haine
sărace şi ieşea din casă, neştiind nimeni, numai o slujnică fiind
pururea cu dânsa şi slujea pe ascuns celor ce se chinuiau pentru
Hristos, intrând în temniţele unde se aflau, scoţându-i din legături,
ungându-le rănile, ştergând puroaiele şi întărindu-i cu bucate. Când
bărbatul ei pricepu gândul ei, după cele ce făcea, pentru unele ca
acestea, a fost dată mai întâi la chinuri, iar apoi a pus-o sub aspră
strajă, ca piciorul ei să nu mai calce afară. Şi ea se mâhnea că nu
poate sluji pe mărturisitorii lui Hristos. Şi s-a izbăvit, precum se
izbăveşte o pasăre din cursa vânătorului, abia când bărbatul ei, trimis
fiind de împăratul şi umblând pe mare, corabia s-a scufundat de vifor şi
el s-a înecat. Deci, Sfânta, văzându-se liberă, şi-a împărţit toată
averea la săraci şi slujea cu şi mai mare râvnă, celor ce se chinuiau
pentru Hristos, iar după sfârşitul vieţii lor îi lua şi-i îngropa cu
cinste. Şi îndemna pe mulţi spre mucenicie, pătimind ea însăşi pentru
credinţă. Iar, în cele mai de pe urmă, poruncind dregătorul s-o întindă
între patru pari, să o lege şi să o ardă în foc, Fericita şi-a luat
cununa muceniciei.
Întru această zi, învăţătură despre veacul acesta vremelnic
şi despre Împărăţia cerurilor.
şi despre Împărăţia cerurilor.
Vremea ducerii de aici soseşte, să vă sârguiţi, dar, a vă îngriji
şi a vă găti de sufletele voastre, de vreme ce, după ducerea de aici,
roada de pocăinţă sau de faptă bună să nu socotească cineva că va mai
face. Că în iad, se zice: "Cine se va mărturisi Ţie?" Aici sunt
nevoinţele şi ostenelile, iar acolo cununile şi plăţile, după legea
poruncilor Domnului. Aici este lupta cu vrăjmaşii, cei văzuţi şi
nevăzuţi, iar acolo răsplata cea din vitejie şi din izbândă. Aici este
sârguinţa, iar acolo cinstea şi mărirea. Aici este cumpărarea
nevoinţelor, iar acolo adunarea câştigului. Aici, ca în scurt să spunem,
lucrările binelui şi ale răului se fac, iar acolo este răsplătirea
acestora. Deci, dar, pentru urmarea şi îndulcirea cea vremelnică a
păcatului, nu numai că ne lipsim de bunătăţile cele veşnice, ci încă şi
muncile celor fără de sfârşit ne dăm, că, zice Domnul: "Vor merge
aceştia la osânda veşnică, iar drepţii la viaţa veşnică. (Matei, 25,
46). Deci, mai întâi, credinţa cea tare către Dumnezeu, neclintită în
sufletele noastre, din toată puterea să o păzim. Dar încă şi a îndrăzni
ne porunceşte Mântuitorul, zicând: "Îndrăzniţi, Eu am biruit lumea!" Şi
iarăşi: "Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, căci, sufletul nu pot să-l
ucidă, ci vă temeţi mai mult de Cel ce poate şi sufletul şi trupul să le
arunce în gheenă. Adevărat, zic vouă, de acela să vă temeţi." Şi
pomenirea de rău să nu o ţineţi, ca întru mânia voastră, să nu apună
soarele. Iar de va intra gând necurat întru cineva, apoi, îndată,
sârguindu-se, să-l piardă pe acela cu rugăciunea. Că zice: "Fiţi sfinţi,
precum Eu sfânt sunt!" Iar de lăcomie de averi, ca de ceea ce este
maică a slujirii de idoli, să fugiţi. Şi încă mai vârtos, să iubiţi
cumpătarea.
Întru această zi, cuvânt al Preacuviosului Părintelui nostru Efrem Sirul, despre pocăinţă şi umilinţă.
Fraţii mei iubiţi, până avem vreme, să plângem întru rugăciunea
noastră, ca să ne izbăvească pe noi Domnul de plânsul cel nesfârşit şi
de scrâşnirea dinţilor şi de focul gheenei şi să ne bucure pe noi în
viaţa cea fără de sfârşit, acolo de unde a fugit durerea, întristarea şi
suspinul, unde nu este moarte şi stricăciune, ci numai bucurie şi
veselie şi inimă bună şi celelalte bunătăţi, pe care le-a gătit Domnul
celor ce-L iubesc pe El. Fericit, şi de trei ori fericit, este cel care
se va învrednici de bunătăţile acestea şi vrednic de jale şi ticălos
este cel ce se lipseşte de ele, că zice Domnul: "Ce va folosi omul, de
va dobândi lumea toată, dacă sufletul său îşi va pierde?" Deci, să nu
preţuim peste măsură veacul acesta, sărac şi trecător, ca să nu ne fie
nouă şi mai amar focul cel neadormit şi viermele cel veşnic şi
înveninat. Deşteaptă-te, o, leneşule, şi urmează în viaţa ta pe Hristos.
Vezi pe cei ce sunt împreună cu tine, cum se nevoiesc şi se sârguiesc
pentru mântuirea lor, cum candelele lor sunt luminoase şi gura lor
pururea laudă pe Dumnezeu, Cel fără de moarte. Nu urma pe cei ce se
risipesc, ci pe cei ce se nevoiesc; nu pe cei ce se desfătează, ci pe
cei ce se înfrânează, nu pe cei ce râd, ci pe cei ce plâng, nu pe cei ce
cântă din fluiere, ci pe cei ce se roagă; nu pe cei cu râsul, care
cântă cântece drăceşti, ci pe cei ce cântă cuvinte duhovniceşti; nu pe
cei ce lăutăresc, ci pe cei ce citesc. Să nu râvneşti celor bogaţi, ci
celor smeriţi cu duhul. Mulţumeşte Domnului împreună cu David. Întru
smerenia noastră, şi-a adus aminte de noi Domnul. Nu iubi pe cei ce se
îmbată, ci pe cei ce flămânzesc şi însetoşează. Nu pe cei iubitori de
vrajbă şi sfăditori, ci pe cei împăciuitori. Nu pe cei aspri şi fără de
omenie, ci pe cei paşnici şi milostivi. Nu pe cei dârji, ci pe cei
blânzi. Să nu te numeri cu ocărâtorii, că ocărâtorii nu vor moşteni
Împărăţia lui Dumnezeu. Şi toate ale lor sunt păcate. După cum zice
Pavel: "La cei pângăriţi şi necredincioşi, nimic nu este curat. Ci şi
mintea lor este pângărită, asemenea şi cugetul." Deci, păzeşte-ţi cu
hotărâre sufletul tău, iubite. Vezi, o, frate şi soră să nu ai vrajbă
asupra cuiva, de este cu putinţă, nici măcar un ceas. Nici să nu dormi
cândva, având vrajbă asupra cuiva, ca nu cumva noaptea să vă despartă pe
voi unul de altul şi să afli osânda neiertată. Niciodată să nu încetezi
a te ruga; când poţi pe faţă, iar când nu poţi, măcar în minte. Să nu
aştepţi ziua Duminicii, nici loc deosebit, nici biserică, ci, oriunde te
vei afla, în ţarină, arând, ori pe cale umblând, ori oi păscând, ori în
casa ta şezând, de rugăciunea ta să nu te depărtezi. Deci, vezi, o,
iubite, să nu ai vrajbă asupra cuiva, că nu primeşte Dumnezeu rugăciunea
celui ce unelteşte răul asupra vecinului său. Păzeşte-te să nu faci
otrăviri, nici vrăji. Iar tu, ca un ucenic credincios, fugi de acestea,
având adevărul şi mântuitoarea şi de viaţă făcătoarea Cruce şi pe
Domnul, Cel ce pe ea S-a pironit, Care păzeşte pe toţi cei ce iubesc
preacurata şi de viaţă făcătoarea Cruce. Lui I Se cuvine slava, cinstea
şi închinăciunea, acum şi pururea şi-n vecii vecilor! Amin.
Sursa:
http://ortodoxia.md/tezaurul-vizitatorului-nostru/69-proloagele-sfintilor-i-a-sfintelor/4052-sfantul-ierarh-petru-movil-mitropolitul-kievului-
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu