Luna
decembrie în 6 zile: pomenirea celui întru Sfinţi, Pãrintelui nostru
Nicolae, arhiepiscopul Mirelor Lichiei, fãcătorul de minuni (+340).
Acesta a trăit pe vremea tiranilor împăraţi Diocleţian şi
Maximilian(284-305) şi a strălucit mai înainte în viaţa pustnicească şi,
pentru nespusa lui bunătate, a fost făcut arhiereu. Şi, fiind cu frica
lui Dumnezeu, cinstind creştinătatea şi propovăduind cu îndrăzneală şi
cu glas slobod dreapta credinţă, a fost prins de mai marii cetăţii
Lichiei şi dându-l la osândă şi la cazne l-au închis în temniţă,
împreună cu alţi creştini. Şi de vreme ce marele şi bine scredinciosul
Constantin, din voia lui Dumnezeu, s-a făcut împărat al romanilor, cei
ce erau închişi au fost sloboziţi din legături şi, cu ei împreună, a
fost slobozit şi marele Nicolae. Şi, mergând la Mira, n-a trecut multă
vreme şi s-a strâns de către marele Constantin, întâiul Sinod de la
Niceea, la care a luat parte şi minunatul Nicolae. Şi i s-a dat lui
darul facerii de minuni, precum arată istoria vieţii sale. Scos-a din
temniţă pe trei oameni năpăstuiţi, care prinzând de veste că sunt
osândiţi pe nedrept, au chemat pe Sfântul în ajutor, ca, precum a
izbăvit pe cei din Lichia, aşa şi pe dânşii să-i izbăvească. Pentru
aceasta, dar, Sfântul Nicolae, ca unul ce era grabnic şi fierbinte spre
ajutor, s-a arătat în vis împăratului Constantin şi eparhului Avlavie.
Pe acesta l-a mustrat pentru pâra nedreaptă ce făcuse oamenilor la
împăratul, iar pe împărat l-a înştiinţat cu amănuntul, arătându-i că
erau nevinovaţi, pârâţi fiind din pizmă. Şi aşa prin visul acesta i-a
izbăvit din primejdia tăierii. Şi alte multe minuni făcând, păstorea
dumnezeieşte pe dreptcredinciosul său popor. Deci, venind la adânci
bătrâneţe, s-a mutat către Domnul, neuitând, nici după moarte, turma sa,
ci în toate zilele dând cu îndestulare ale sale faceri de bine celor
lipsiţi şi izbăvindu-i de tot felul de primejdii şi de nevoi. Încă şi
până astăzi, Dumnezeu, prin mijlocirea lui, lucrează minuni şi cei ce-l
roagă cu adevărată şi neîndoită credinţă, nu numai mici binefaceri, ci
şi minuni mari dobândesc. Din anul 1087, luna mai în 9 zile moaştele
Sfântului Nicolae se află la Bari, sudul Italiei, luate din Mira ca să
nu cadă în mâinile musulmanilor. Acolo ele sunt în mare cinste din
partea credincioşilor, care vin la ele, cu credinţă, din toate părţile
creştinătăţii.
Una din minunile Sfântului Nicolae:
cum a izbãvit de la înnec un dreptcredincios.
Un om oarecare din Constantinopol, cu frică de Dumnezeu şi
credincios în Hristos, care iubea pe Sfântul acesta şi era iubit şi el
de dânsul, vrând oarecând să facă o călătorie în altă ţară, grăbindu-l
treaba ce avea, s-a dus la biserica Sfântului de şi-a făcut rugăciunea
după obicei şi, luându-şi ziua bună de la rude şi de la prieteni, a
intrat în corabie. Iar când a fost la 9 ceasuri din noapte, s-au sculat
corăbierii să întoarcă şi să întindă pânzele, începând alt vânt. Deci,
întru acea vreme, s-a sculat şi acest smerit om să meargă după apă şi,
având toţi de lucru cu întinsul pânzelor, s-a întâmplat că s-a
împiedicat şi a căzut în mare. Şi, fiind întuneric şi vântul pornind
corabia înainte, n-au putut corăbierii să-l ajute cu nimic, ci plângeau
de amara moarte a acelui om. Iar el, căzând în mare, cum era îmbrăcat,
şi aflându-se acum în largul mării, a zis: "Sfinte Nicolae, ajută-mi !"
Şi, strigând câtva timp acest cuvânt, o, minune!, s-a aflat omul în
mijlocul casei sale, părându-i-se că este în adâncul mării. Iar vecinii,
auzindu-i glasul, s-au sculat, la fel şi cei din casă, aprinseră lumina
şi, strângându-se şi vecinii de afară, l-au văzut cu toţii stând în
mijlocul casei şi strigând; şi apa de mare curgea din hainele lui. Deci,
încremenind au rămas muţi de groază, iar el a zis: "O, fraţilor, ce
este aceasta ce văd ?" Că ştiu bine că ieri, la nouă ceasuri, când mi-am
luat ziua bună de la voi, de la toţi, intrând în corabie, am purces la
drum, că având vânt bun, am mers câtva timp, iar când a fost la a doua
şi a treia strajă din noapte, adică la nouă ceasuri, m-am dus pentru apă
şi m-am împiedicat de corăbieri şi am căzut în mare. Şi chemam pe
Sfântul Nicolae întru ajutor, iar acum nu ştiu unde mă aflu, ci
spuneţi-mi voi, că eu mi-am ieşit din fire şi sunt uimit." Iar aceia,
luând seama la cuvintele lui şi văzând apa mării, care curgea de pe
dânsul, strigau: "Doamne, miluieşte!" Deci, dezbrăcându-se şi luându-şi
alte haine, s-a dus la biserica Sfântului Nicolae. Şi acolo a petrecut
cealaltă parte de noapte, căzând cu lacrimi şi cu rugăciuni, la icoana
Sfântului. Şi, venind vremea Utreniei şi strângându-se poporul, s-a
făcut cunoscut la toţi minunea şi s-au uimit toţi şi s-au minunat de
acele dulci aromate ce le adusese acel om, spre multa mulţămită, Sfântul
Nicolae, văzând şi biserica plină de lumânări aprinse, slăvind pe
Dumnezeu şi lăudând pe Sfântul, vestindu-se această mare şi peste fire
minune prin tot Constantinopolul. Şi a ajuns şi la urechile împăratului
celui de atunci şi ale Patriarhului, care, făcând sfat, au zis să cheme
pe acel om. Şi, mergând el şi istorisind înaintea multora cele pentru
dânsul, toţi au strigat: "Mare eşti, Doamne, şi minunate sunt lucrurile
Tale şi nici un cuvânt nu este de ajuns spre lauda minunilor Tale." Şi
aşa, făcând Litii şi Privegheri la care se strângea mult popor, mergea
el la biserica Sfântului, slăvind şi binecuvântând pe Dumnezeu şi dând
mulţumită credincioasei Sale slugi, Sfântului Nicolae.
Minunea Sfântului Părintelui nostru Nicolae, pentru Vasile, fiul lui Agricola.
Nu
socotesc cu dreptate nici cu vrednicie să tac şi să nu grăiesc acest
cuvânt, despre o altă minune a Sfântului şi Cuviosului Părintelui nostru
Nicolae. Era un om oarecare,
anume Agricola, cu bunătăţi şi evlavie vieţuind şi având un fiu, unul
născut, anume Vasile şi care trăia în ţara Antiohiei, aproape fiind de
saracini. Ci, cu darul lui Dumnezeu fiind împodobit, era îmbelşugat şi
cu avuţie multă. Şi avea credinţă multă spre Sfântul Părinte Nicolae.
Pentru aceasta, în toţi anii, la pomenirea Sfântului petrecea ziua aceea
cu prăznuire şi punea mese pentru săraci şi pentru vecini, prieteni şi
alţii. Însă era o biserică zidită în numele Sfântului Nicolae, departe
fiind de cetate ca la cinci stadii, şi acolo, în tot anul, se adunau
noroadele la pomenirea Sfântului Nicolae. Iară
într-un an, la slăvita lui pomenire, mult popor venind la praznic în
sfânta lui biserică, atunci şi binecredinciosul acela îşi trimise pe
fiul său Vasile cu slugile sale, şi zise lui: "Mergi, fiule, la biserica
Sfântului Nicolae şi să faci după obicei, precum te-ai învăţat de la
noi în anii trecuţi, adică la cântarea de seară, cu frică stând, să iei
aminte, aşişderea la Utrenia toată şi la dumnezeiasca Liturghie; după
aceea să te întorci în casa noastră la masă, iar eu şi maica ta vom
rândui cele ce sunt de trebuinţă săracilor." Deci, Vasile, acestea
auzindu-le de la tatăl său, s-a dus cu bucurie. Iar când a fost în
vremea cântării Utreniei, iată, fără de veste, au năvălit saracinii şi,
înconjurând biserica, au robit tot poporul, asemenea şi pe Vasile, fiul
lui Agricola, şi l-au dus în insula Creta şi l-au dat pe el lui Amira,
dregătorul, că era foarte frumos. Şi i-a poruncit lui domnul saracinilor
să se afle pururea înaintea lui, iar pe alţii i-a vândut şi pe unii
i-a închis. Deci, Agricola, auzind
acestea, de la vecinii săi, şi mângâindu-se puţin din necazul său,
sculându-se, a mers la femeia sa şi i-a zis ei: "Oare, avem noi vreun
folos din tot plânsul acesta mult? Ci, iată, al treilea an avem de când
ne aflăm în această întristare şi am uitat de pomenirea Sfântului
Nicolae şi n-am ieşit la praznicul lui. Acum, dar, ascultă-mă pe mine;
să luăm lumânări şi untdelemn şi tămâie şi să mergem la Sfântul şi să ne
rugăm lui cu credinţă, ca să luăm de la dânsul mângâiere pentru Vasile,
fiul nostru, şi cu mare nădejde ne vom întoarce. Că poate să ne dea
nouă în mâini pe fiul nostru, sau cu totul ne va adeveri nouă de este el
viu sau mort." Deci, acestea auzindu-le femeia lui, i-a zis: "Bine
zici, stăpâne, să facem precum voieşti, de vreme ce şi praznicul
Sfântului Nicolae a sosit." Şi, aşa sfătuindu-se, s-au sculat şi cu
bucurie au mers la biserica Sfântului Nicolae. Şi au făcut după obiceiul
prăznuitorilor, apoi s-au întors la casa lor şi, chemând la cină pe
rudele lor şi pe toţi vecinii cei de aproape, au pus masă şi au început a
mânca şi a bea întru slava lui Dumnezeu, pomenind minunile Sfântului
Părinte Nicolae. Iar când era în vremea cinei lor şi şedeau la masă, au
început câinii a lătra cu mare pornire. Şi a zis Agricola slugilor sale:
"Mergeţi şi vedeţi la ce năvălesc câinii, poate o fiară este, sau
altceva", iar slugile, ieşind afară, n-au văzut nimic. Însă câinii mai
mult se repezeau, lătrând. Deci, Agricola a luat lumina şi a mers ca să
vadă cu ceilalţi şi au văzut un om, în mijlocul curţii stând, în haine
turceşti, şi s-au speriat, că nu se pricepeau ce putea să fie. Iar
după ce Agricola, a venit aproape de dânsul, a văzut un tânăr voinic,
stând şi ţinând în mână un pahar plin de vin. Şi căuta Agricola la
dânsul, nimic zicând, şi cu frică şi cu bucurie era cuprins. Apoi, abia a
putut grăi cu spaimă mare: "O, fiul meu, Vasile, iată acum te văd cu
adevărat; oare tu eşti, fiul meu, sau o nălucă mi se arată mie, prin
tine ?" Iar tânărul Vasile degrabă a răspuns: "Eu sunt tată, fiul tău,
pe care saracinii l-au robit şi în Creta l-au dus." Acestea auzind,
Agricola, tatăl său, îmbrăţişându-l, îl săruta pe el şi zicea: "Spune-mi
mie fiule, cum ai scăpat din mâinile saracinilor, celor fără Dumnezeu,
sau cine te-a ajutat, spune-mi toate mie, tatălui tău." Iar tânărul a
zis către el: "Nimic tată, nimic din toate acestea, de care mă întrebi,
nu ştiu. Numai aceasta ştiu, că eu acum stăteam înaintea dregătorului
saracinilor. Că după ce m-au robit pe mine şi m-au dus în Creta,
saracinii m-au dat lui Amira, mai marele lor. Şi dintru acea vreme,
Amira dregătorul m-a pus pe mine ca să dreg vin şi să-i ţin paharul,
stând înaintea feţei lui, precum mă vezi pe mine tată, acum. Şi, iată,
nu ştiu cine, cineva puternic m-a răpit aşa cum mă aflam, cu paharul
acesta pe care încă îl ţin în mână, şi ca un vânt m-a adus şi m-a pus
aicea; şi am văzut pe Sfântul Nicolae, care m-a aşezat pe mine la locul
acesta." Deci, Agricola auzind
aceasta, de bucurie, s-a umilit pentru această mare minune şi, luându-l
de mână, l-a dat maicii sale. Iar ea, văzând pe fiul ei, plângea de
bucurie şi, multe cuvinte grăind şi cu mâinile cuprinzându-l, îl săruta
zicând: "Acum te văd pe tine, Vasile, iubitul meu fiu. Acum pe tine, pe
care nu mai nădăjduiam să te văd, în mâinile mele te ţin. Acum, din nou,
pe tine, te am mângâiere sufletului meu şi toate mâhnirile mele se
dezleagă." Acestea şi alte multe cuvinte de mângâiere grăia către
dânsul. Şi, auzind vestea aceasta, oamenii cei ce locuiau împrejurul
locului aceluia s-au adunat degrabă la veselia acestei minuni negrăite.
Încă şi cinstit praznic au făcut Sfântului şi Marelui Părintelui nostru
Nicolae, slăvind pe Preasfânta Treime, pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul
Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor! Amin.
Altã minune a Sfântului Nicolae, care a izbãvit
o corabie de înecare, pe când era încã în viaţã.
Oarecând,
nişte corăbieri din Egipt călătoreau spre ţara Ciliciei. Deci, când li
s-a întâmplat lor să străbată noianul mării lui Adrian, atunci a căzut
peste ei o furtună mare şi nişte valuri cumplite, cât şi pânzele li s-au
rupt şi toată corabia, de sila valurilor mari, s-a zdruncinat şi acum
toţi deznădăjduiau
de a lor mântuire. Iar de vreme ce se înştiinţaseră ei de slava marelui
Arhiereu Nicolae, cel din Mira Lichiei, că este grabnic ajutător, mai
presus de nădejde, toţi s-au întors la rugăciune către dânsul. Şi în
furtună fiind, pe acela îl chemau şi numai de la dânsul aşteptau
scăpare. Iar Sfântul deloc zăbovind, îndată a venit în corabie şi l-au
văzut aceia cu ochii lor şi le-a zis: "Iată, m-aţi chemaţi şi am venit
vouă în ajutor." Şi aşa le-a poruncit lor să îndrăznească şi, luând
cârma, se arăta că îndreptează corabia. Iar, după aceea, a certat marea
şi a potolit primejdia cumplitelor valuri şi era ca Însuşi Domnul, Care a
zis: "Cel ce crede în Mine va face şi el lucrările pe care le fac
Eu"(Ioan 14,12). Deci, după aceea, purtaţi de vânt lin, au sosit la
liman. Şi toţi, din corabie ieşind, îndată s-au dus ca să afle pe acela
ce i-a mântuit pe ei din primejdie. Şi, înştiinţându-se că el a intrat
în biserică, au mers după dânsul. Iar
Sfântul se ferea de dânşii şi stătea printre alţii. Însă ei, după ce
l-au văzut pe el, măcar că niciodată nu-l cunoscuseră mai înainte, ci
numai de la arătarea cea de pe mare, îl ştiau, alergând, au căzut la
picioarele lui. Şi îşi porniră limba lor spre cuvinte de laudă şi
mulţumire pentru izbăvirea din cele ce pătimiseră. Dar
minunatul Nicolae îi izbăvi pe ei nu numai de primejdiile trupeşti, ci
se arătă cu vrednicie şi duhovnicească îngrijire faţă de dânşii. De
vreme ce, prooroc fiind cu dar duhovnicesc, şi ştiind că ei căzuseră în
spurcăciunea desfrânării, care înstrăinează pe oameni departe de
Dumnezeu şi de poruncile Lui, a zis către dânşii: "Cunoaşteţi-vă pe voi,
o fiilor, rogu-mă vouă, cunoaşteţi-vă şi inimile voastre, şi mişcările
şi gândurile minţii voastre şi îndreptaţi-le spre buna plăcere a lui
Dumnezeu, că chiar dacă ne vom tăinui faţă de oameni şi vom părea că
suntem buni de Dumnezeu nicidecum nu pot să se ascundă faptele noastre.
Pentru aceasta, sârguiţi-vă cu toată osârdia să vă păziţi sfinţenia
sufletească şi curăţia trupească, biserică sunteţi a lui Dumnezeu,
precum zice Pavel, dumnezeiescul Apostol: "Nu ştiţi, oare, că voi
sunteţi templu al lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în
voi? De va strica cineva templul lui Dumnezeu, îl va strica Dumnezeu pe
el, pentru că sfânt este templul lui Dumnezeu, care sunteţi voi"(I
Cor.3,16-17). Deci, aşa învăţându-i Sfântul
pe oamenii aceia, prin cuvinte folositoare de suflet, i-a slobozit pe
ei la casele lor, cu pace; pentru că era în obiceiul fericitului să
dojenească, aşa ca un tată iubitor de fii. Iar vederea chipului său era
ca a unui înger al lui Dumnezeu, strălucind cu darul dumnezeiesc. Că
ieşeau din chipul lui oarecare raze prea luminoase şi mai mult decât
faţa lui Moise strălucea faţa lui. Şi din vederea lui, dacă cineva ar fi
fost îngreunat de vreo patimă sau necaz sufletesc, unul ca acesta,
numai căutând la dânsul, îşi afla din destul mângâiere în necazul său.
Ori, dacă cineva vorbea cu dânsul, multă sporire spre bine îndată
aceluia i se făcea. Până şi cei din necredincioşi, de se întâmpla cineva
să audă un cuvânt din izbăvitoarea lui gură, apoi şi unii ca aceştia se
hrăneau cu dulceaţa cuvintelor lui şi, lepădând rătăcirea ce din
tinereţe crescuse între dânşii, primeau în inimă cuvântul cel adevărat
şi drept.
Minunea Sfântului Nicolae cu un covor.
Auzim
pe Sfântul Duh grăind prin Proorocul David: "Precum doreşte cerbul
izvoarelor apelor, aşa Te doreşte sufletul meu pe Tine, Dumnezeule." Cu
adevărat în acelaşi chip doreşte şi sufletul credinciosului creştin
auzirea cuvintelor lui Dumnezeu şi cele ce se lucrează prin Sfinţii Săi.
Deci, iată şi altă minune a Sfântului Nicolae: Era un oarecare, cu
numele Nicolae, în cetatea numită Constantinopol, hrănindu-se din
osteneala mâinilor lui şi era credincios lui Dumnezeu şi avea rânduiala
lui să nu treacă ziua Sfântului Nicolae fără de pomenire. Şi aceasta, cu
neobosire o făcea el, că auzea în Sfintele Scripturi grăind: "Cinsteşte
pe Domnul prin toate ale tale osteneli !" Şi avea aceasta în mintea sa
totdeauna. Şi a ajuns la adânci
bătrâneţe, dar şi la sărăcie, nemaiputând lucra. Deci, apropiindu-se
ziua Sfântului Nicolae, gândea întru sine ce va face. Şi a zis bătrânul
către soţia sa: "Femeie, iată, a sosit la noi ziua cea iubită a
Arhiereului lui Hristos, Nicolae; deci ce vom face, că fiind lipsiţi, nu
avem cele de trebuinţă pentru această zi sfântă?" Iar acea credincioasă
femeie a răspuns bărbatului ei: "Ştii, domnul meu, că, iată, ne-au
ajuns bătrâneţile şi astăzi sau mâine va veni sfârşitul; deci, să nu-ţi
abaţi mintea ta de la dragostea cea spre Domnul şi către Sfântul
Nicolae." Şi, aceasta zicând, i-a arătat lui un covor şi a zis: "Ia-l pe
acesta şi, mergând, vinde-l şi te du de cumpără toate cele de trebuinţă
la pomenirea Sfântului Nicolae. Că alta nimic nu avem şi nu-l vom lăsa
moştenire copiilor pe care nu-i avem". Auzind aceasta, credinciosul
bătrân a lăudat foarte pe Dumnezeu şi, luând covorul, a ieşit. Şi,
mergând el prin mijlocul uliţei, unde este stâlpul Sfântului şi marelui
Constantin, şi trecând de biserica Sfântului Platon, l-a întâmpinat pe
el cineva, cu chipul ca un oarecare bătrân cinstit, care i-a zis:
"Prietene, unde te duci ?" I-a răspuns cel ce ducea covorul: "Am
trebuinţă să mă duc până la târgul de vânzări". Şi i-a zis cinstitul
bătrân: "Bună este socotinţa ta, prietene, dar, spune-mi, cu cât voieşti
să dai covorul tău? Pentru că eu voiesc să cumpăr un covor ca acesta". A
zis bătrânul: "Când l-am luat întâi, am dat pe el opt galbeni, iar
acum, cât îmi vei da, atâta voi primi". Şi a grăit cinstitul acela către
bătrân: "Au, lua-vei şase galbeni?" Şi a zis bătrânul: "Dacă îmi vei
da, voi lua cu bucurie!" Deci, îndată, punând mâna în buzunarul său şi
scoţând galbenii, Sfântul Nicolae, că el era, i-a dat şase galbeni mari
în mâinile bătrânului, zicându-i: "Primeşte, prietene, aceşti galbeni şi
dă-mi covorul". Apoi a luat bătrânul galbenii cu bucurie, pentru că nu
făcea covorul atâta. Deci, luând Sfântul Nicolae covorul din mâna
bătrânului, s-a dus de la el. Şi, când s-au despărţit unul de altul,
ziceau cei de pe uliţă care vedeau pe bătrân: "Oare, năluciri vezi,
bătrânule, că vorbeşti de unul singur?" Pentru că ei pe bătrân îl vedeau
şi glasul lui îl auzeau, dar pe Sfântul nicidecum; nici glasul nu-i
auzeau, nici pe el nu-l vedeau, fără numai pe bătrân. Iar Sfântul
Nicolae a mers îndată la casa bătrânului, ducând covorul la femeia
acestuia şi zicându-i: "Fiindcă bărbatul tău îmi este prieten de demult,
întâlnindu-mă cu el, m-a rugat, zicând: "Fii bun şi du acest covor la
femeia mea, că eu, zicea el, am altă treabă. Deci, iată covorul,
păzeşte-l pe el". Şi, aceasta zicând, s-a făcut nevăzut. Şi femeia,
luând covorul, de frică, văzând în faţa ei pe un aşa bărbat cinstit şi
cu lumina strălucind, nici n-a îndrăznit să întrebe: "Tu cine eşti ?" S-a
aprins însă de mânie asupra bărbatului său şi, socotind că el a uitat
sfătuirea ce o făcuse cu dânsa şi dragostea pentru Sfântul, a zis: "Vai
mie, pătimaşă ce sunt, că m-am însoţit cu acest bărbat călcător de lege
şi plin de minciuni". Şi altele asemenea acestora zicând, nici nu vroia
să se uite la covorul ei, aprinsă fiind de dragoste pentru Sfântul. Deci,
bărbatul ei, neştiind cele petrecute, a cumpărat cele de trebuinţă de
ziua Sfântului Nicolae şi se întorcea la casa sa, bucurându-se pentru
întâmplarea cu vinderea covorului şi că şi-a împlinit dorinţa sa. Şi,
ajungând el la casa lui, femeia sa văzându-l, s-a aprins de mânie asupra
lui, şi-l ocăra cu cuvinte grele şi zicea: "Să te duci de la mine, din
ziua aceasta, tu care ai minţit Sfântului Nicolae. Că nu-i mincinos
Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Cel ce a zis: "Nimeni care pune mâna pe plug
şi se uită îndărăt nu este potrivit pentru împărăţia lui Dumnezeu"(Luca
9,62). Acestea şi altele asemenea zicându-le, a adus covorul înaintea
bărbatului său şi i-a zis: "Ia-ţi covorul, dar pe mine nu mă vei mai
avea, că ai minţit Sfântului". Acestea
auzindu-le şi văzând covorul său, bătrânul, se minuna şi nu se pricepea
ce să răspundă femeii sale; şi stând el, îndelung, a înţeles a fi o
minune făcută de Sfântul Nicolae. Deci, a suspinat dintru adâncul inimii
sale şi, umplându-se de bucurie, a ridicat mâinile sale spre cer,
zicând: "Slavă Ţie, Hristoase Dumnezeule, Cel ce faci minuni prin
minunatul Tău Sfânt Nicolae." Şi a zis bătrânul către soţia sa: "Femeie,
aşa te jur, în frica lui Dumnezeu, să-mi spui mie, cine ţi-a adus ţie
acest covor, bărbat sau femeie, bătrân sau tânăr?" Şi a răspuns femeia:
"Un om luminat, în chipul unui cinstit bătrân, cu strălucitoare haine a
venit, purtând covorul acesta al nostru şi zicând către mine: "Femeie,
bărbatul tău îmi este prieten; pentru aceasta, întâlnindu-mă, m-a rugat
ca să aduc la tine acest covor; deci păzeşte-l. Iar eu, luându-l, nu
îndrăzneam a-l întreba pe el: "Tu cine eşti ?" Deci,
auzind acestea de la femeia sa şi arătând femeii sale aurul cel rămas
şi cele cumpărate, bucate şi vin, prescuri şi lumânări spre trebuinţa
zilei Sfântului, a zis bătrânul: "Viu este Domnul, că cel ce a cumpărat
covorul de la mine, acela este cu adevărat Sfântul Nicolae, că el a adus
covorul, iarăşi, la casa noastră, pentru noi, săracii şi smeriţii robii
săi. Că şi cei ce mă vedeau pe mine vorbind cu el îmi ziceau: "Au vreo
nălucire vezi ?, văzându-mă ei numai pe mine unul, iar pe dânsul
nicidecum". Şi îndată au strigat ca dintr-o gură amândoi, mulţumind lui
Dumnezeu şi lăudând pe marele Arhiereu Nicolae, ajutătorul cel grabnic
al tuturor celor din nevoi, care-l cheamă pe el cu credinţă. Şi,
umplându-se de bucurie au alergat la biserica Sfântului Nicolae şi,
tuturor celor ce s-au întâmplat acolo, le-au istorisit minunea. Şi toţi
care auzeau proslăveau pe Dumnezeu şi pe Sfântul Nicolae, cel ce face
asemenea minuni cu robii săi. Ci
tu, Părinte cinstite, Sfinte Nicolae, nu uita pe robii tăi, care fac cu
credinţă pomenirea Sfinţiei tale, ca, prin facerile tale de bine, să
proslăvim pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh. Amin.
Viaţa Sfântului Nicolae
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu