Luna ianuarie în 15 zile: pomenirea Preacuviosului
Părintelui nostru Pavel Tebeul (227-341).
Părintelui nostru Pavel Tebeul (227-341).
Acesta a trăit pe vremea lui Decius (250-253) şi Valerian
(253-260), prigonitorii creştinătăţii. Şi era din Egipt, din Tebaida de
Sus, din părinţi cu multă avuţie. Şi învăţase carte elinească şi
latinească, precum şi dreapta credinţă, din nemărginita înţelepciune a
Sfintelor Scripturi. Şi s-a pornit sângeroasă prigoană contra
creştinilor. Iar bărbatul surorii sale, lacom fiind şi voind să ia şi
partea de avere ce se cuvenea Sfântului, a gândit să-l dea dregătorului
spre chinuire, spunând că este creştin. Şi, aflând de aceasta Pavel,
care atunci era un tânăr de 20 ani, a fugit în munţi, în locurile cele
mai singuratice. Deci, petrecând multă vreme şi povăţuindu-se de Duhul
Sfânt, nu s-a mai întors în lume, ci a cunoscut că Dumnezeu i-a dat lui
acest fel de vieţuire. Având ca locuinţă o peşteră cu apă înlăuntru,
hrana, finice şi haina de frunze. Şi şi-a schimbat patima sa, cunoscând
lipsa şi pacea patimilor şi bucuriile vieţii de rugăciune, apropiindu-se
de Dumnezeu. Că şi-a îndelungat alergătura nevoinţei sale până la o
sută treisprezece ani, că atâta a trăit. Şi a fost hrănit o vreme, ca şi
Ilie, de un corb, care-i aducea în fiecare zi o jumătate de pâine. Şi
îmblânzise leii, care-i slujeau şi care l-au şi îngropat. Pe acesta,
aflându-l, marele Antonie s-a minunat de locul lui cel aspru de
nevoinţă, de lungimea vremii lui de pustnicie şi că el, mai înainte de
alţii, a îndrăznit cel dintâi şi a mers în cele mai dinăuntru ale
pustiului. Şi l-a găsit adormit în genunchi şi cu mâinile ridicate la
cer în rugăciune; acesta este cel dintâi pustnic cunoscut al
creştinătăţii. Dumnezeului nostru, slavă !
Întru această zi, Preacuviosul Părintele nostru
Întru această zi, cuvânt
pentru cei ce sunt îngropaţi în biserici.
Întru această zi, învăţătură despre cereasca Împărăţie
şi despre veşnica osândă.
Ioan, cel sărac pentru Hristos, care şi Calivit, adică Colibaşul, s-a numit.
Acesta a fost din Constantinopol, pe vremea împărăţiei lui Leon
cel Mare (457-474), fiind fiul lui Eutropie, mare dregător la curtea
împăratului, iar maica lui se numea Teodora. Şi dintru începutul
vârstei, la şcoala unde învăţa, văzând el odată pe un călugăr din
mănăstirea neadormiţilor, s-a aprins de focul slujirii lui Hristos. Şi
văzând dragostea lui de Dumnezeu, i-au dat părinţii lui o mică
Evanghelie ferecată cu aur, ca să o poarte cu el. Dar el, ieşind din
lume fără ştirea părinţilor, s-a făcut monah. Şi a petrecut multă vreme
cu grea nevoinţă şi mare râvnă în mănăstirea lui. Însă, de la o vreme,
din lucrarea vrăjmaşului, a început el a fi muncit cumplit de patima
dorului de părinţi şi n-a putut birui patima, decât spunându-şi gândul
său egumenului. Deci, a căpătat el iertăciune şi binecuvântare să iasă
din mânăstire şi să petreacă în zdrenţe, într-o colibă aproape de casa
părinţilor săi, îndurând umilinţe, mila slugilor şi a străinilor, şi
luptele vieţii pustniceşti, fără să se facă cunoscut, ca şi când ar fi
fost un străin. Şi aşa a petrecut el în pace şi fără să-l cunoască
nimeni, purtându-şi portul lui străin, trăind în chip sărăcăcios şi
văzând pe părinţii lui, care treceau pe lângă el şi nu-l luau în seamă.
Dar când a fost să moară, el a chemat pe maica sa şi, arătându-i
Evanghelia cea ferecată cu aur, s-a făcut cunoscut că este fiul lor. Şi
au rămas uimiţi părinţii lui şi nu ştiau ce să facă: să se bucure că
l-au aflat sau să plângă pentru sfârşitul lui. Şi şi-a dat sufletul în
mâna lui Dumnezeu, lăsând să fie îngropat în coliba lui. Iar peste
mormântul fericitului, părinţii lui au ridicat o sfântă şi slăvită
biserică.
pentru cei ce sunt îngropaţi în biserici.
Un oarecare, Valentin cu numele, judecător fiind al Ladionului, a
murit. Şi era el un om foarte rău şi lua mită şi vieţuia în toate
neorânduielile. Iar trupul lui a fost îngropat în biserica Sfântului
Mucenic Uar. Iar la miezul nopţii s-au auzit în biserica aceea nişte
glasuri şi ţipete. Iar păzitorii, alergând la acel ţipăt, au văzut un
chip groaznic şi înfricoşat, ferecând cu un lanţ picioarele acelui
Valentin şi trăgându-l, fără milă, afară din biserică, iar el amar
striga. Deci păzitorii, dacă au văzut aceasta, s-au dus cu frică la
locaşurile lor. Iar a doua zi au deschis înaintea tuturor mormântul unde
fusese pus Valentin şi n-au aflat acolo trupul lui, ci, căutându-l,
departe de biserică l-au aflat, aruncat într-o groapă şi cu picioarele
legate, precum îl trăseseră din biserică. Drept aceea, să cunoască toţi
lucrul acesta, că acei ale căror păcate sunt grele, şi dacă au fapte
vrednice de osândă, chiar dacă ar porunci cineva, să-i îngroape pe ei în
locuri sfinţite, apoi în locurile acelea sfinte nu primesc nicidecum
izbăvire. Ci, pârâţi fiind de însăşi păcatele lor, mai amară muncă vor
lua. Că locul pe nimeni nu mântuieşte, ci din fapte sunt şi folosul şi
munca. Deci,
acestea cunoscându-le, să nu ne sârguim a pune în biserică trupurile
păcătoşilor, care nu sunt vrednici. Să ne aducem aminte de părinţii cei
din pustietăţi, că nu în biserici zac trupurile lor, ci în locuri
pustii. Că unii, adică, de strâmtoare şi de lipsuri au murit, iar alţii
de fiare au fost mâncaţi, iar alţii cu tot felul de nevoi s-au lipsit de
viaţa aceasta; dar sufletele lor împreună cu îngerii se bucură, întru
lumina vieţii celei veşnice. Drept aceea, şi noi să ne sârguim a avea
pocăinţă şi milostenie, blândeţe şi înfrânare şi tot felul de fapte
bune, ca să ne facem părtaşi vieţii celei veşnice.
şi despre veşnica osândă.
Dacă atunci, când intrăm într-o cetate mare, întemeiată de oameni,
în lumea aceasta, măcar că ştim bine că după puţină vreme se va risipi,
dar când începem a umbla printr-însa, nu ne mai săturăm de frumuseţile
ei, de poduri, de grădini, de curţi, de palate, încât am pofti mereu să
tot umblăm printr-însa, pentru frumuseţile ei, apoi, cu cât mai mult nu
se vor desfăta cei ce se vor învrednici a intra în Cetatea lui Dumnezeu,
în Ierusalimul cel de Sus, când vor începe a gusta din dulceaţa cea
de-a pururea a frumuseţii celei mai presus de orice asemănare? Şi
iarăşi, după cum atunci când, intrând la curtea unui împărat pământesc,
vedem palate mari, împodobite cu marmură, cu aur şi cu argint, iar după
aceea putem vedea pe împăratul şi bărbaţii vrednici stându-i înainte în
podoabe măreţe, iar împăratul îmbrăcat în porfiră şi încoronat cu pietre
scumpe, măcar că toate acestea sunt stricăcioase, apoi cu cât mai
vârtos nu se va bucura cel ce va intra la Dumnezeu, întru cereasca
Împărăţie, neputând a se sătura de frumuseţile şi de slava Lui cea
pururi fiitoare? Şi precum când, intrând cineva într-o vie sădită de
oameni, o vede pe ea veselă, îngrijită şi cu tot felul de poame şi flori
împodobită, încât ar voi să tot umble mereu prin ea şi a se veseli de
vederea ei, măcar că este stricăcioasă, apoi cu cât mai mult cel ce a
intrat în cetatea lui Dumnezeu, dacă va fi împlinit poruncile lui
Dumnezeu, întru această lume, de câtă slavă duhovnicească nu se va
bucura, întru lumina cea negrăită şi întru slava cea netrecătoare,
văzând pe Stăpânul, Domnul tuturor, cu a Sa slavă strălucind şi
luminându-i pe toţi cei drepţi, cu mult mai vârtos decât soarele acesta.
Dar, să spunem ceva şi despre munca cea fără de sfârşit, prin pilda
veacului acestuia, aşa cum am arătat şi pentru bunătăţile cele fără de
sfârşit. Cum vom putea suferi chinul viermelui celui neadormit, noi,
care aici nici împunsăturile ţânţarilor şi ale muştelor celor slabe nu
le putem suferi? Ci, învârtindu-ne în păturile noastre, ne sârguim să le
prindem şi pe unii şi pe altele? Şi ne scărpinăm cu unghiile trupul, ca
şi cum i-am fi de vreun folos, pentru acea slabă împunsătură. Apoi,
cum vom suferi noi cu uşurinţă gheena focului? Noi, care nu putem suferi
arşiţa soarelui, ci fugim la umbră sau în casă căutând odihnă. Şi cum
vom suferi întunericul cel mai de dedesubt şi scrâşnirea dinţilor? Noi
care acum, nici o zi nu putem suferi o cameră întunecoasă, nefiind nici
durere, nici plâns, nici scrâşnirea de dinţi? Ci îndată ne tulburăm şi
ne întristăm, zicând: „Cand vom ieşi din întunericul acesta, ca să vedem
doar lumina aceasta stricăcioasă?” Deci, dacă unele ca acestea sunt
bunătăţile cele veşnice, cât şi chinurile cele fără de sfârşit, precum
pe rând le-am arătat, apoi să nu ne lenevim. Să fugim de veşnica
pierzare şi să alergăm la făcătorul nostru, Dumnezeu, Căruia Se cuvine
slava, acum şi pururea şi în vecii vecilor ! Amin.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu